Octavian D. Curpas:Interviu cu poeta, prozatoarea si eseista, Tabita Chiriac-Merlea din Bruxelles, Belgia
„Imi place sa dorm sub cerul liber…”
Tabita Chiriac-Merlea
Octavian D. Curpas: Va rog pentru inceput, sa ne oferiti cateva date biografice despre dvs.
Tabita Chiriac-Merlea: M-am nascut intr-o iarna cu multa zapada, pe 20 ianuarie 1958, in casa parintilor mei, in satul Bragadiru, din judetul Teleorman. In Romania nu am facut decat scoala primara de 8 clase. Cu toate ca eram stralucita la invatatura, mi-a placut sa am banii mei, sa ma descurc singura si la numai 15 ani m-am angajat la un atelier de foto-retus, unde am invatat meseria ca ucenic. Apoi, m-am casatorit si am avut 4 copiii, dintre care am pierdut unul, pe ultimul, o fetita dragalasa, care a trait numai 7 zile. Sotul meu, Marian Chiriac, de origine tot din Teleorman, m-a incurajat sa public.
O.D.C.: Inainte de aceasta prespun ca ati mai scris, cel putin ocazional…
T.C.M.: Eu scriam deja poezii si proza, dar numai pentru mine, pentru prieteni sau pentru unele ocazii: nunti, botezuri… De fapt, inca din clasa a 6-a am fost remarcata de catre profesorul de limba romana, Ghena Stan, ca am talent la literatura, insa mult mai tarziu, la 40 de ani, am publicat primul roman “Floare de dovleac”. Mai tarziu, in Belgia, am facut liceul si scoala de contabilitate, meserie pe care o practic de 8 ani. Asa ca ziua ma joc cu cifrele, si seara cu literele…
O.D.C.: De cat timp sunteti in Belgia si cum v-ati acomodat?
T.C.M.: Sunt in Belgia impreuna cu familia din 1991 si ma simt “ca la mine acasa”. Acum locuiesc in orasul Hotton, din provincia de Luxemburg. In primii ani de casatorie am continuat sa frecventez cenaclul literar din Alexandria, asa cum obisnuiam sa fac de pe vremea cand eram adolescenta, insa odata cu venirea primului copil m-am dedicat cu trup si suflet cresterii lui, dupa care au urmat si ceilalti. La ora actuala sunt mandra de ei si culeg cu placere roadele anilor in care m-am ocupat de educatia lor. Consider ca am facut o buna investitie. Dar asta nu a impiedicat derularea ideilor, romanelor si poeziilor in mintea mea, fara a le pune insa pe hartie.
O.D.C.: Ne puteti descrie o situatie in care poezia dvs a avut un impact deosebit?
T.C.M.: Imi amintesc un episod din anii tineretii, cand aveam cred, vreo 21 de ani. Lucram la atelierul foto si seful meu a murit de o boala fulgeratoare. Pentru inmormantrea lui, colegele de atelier si familia lui m-au rugat sa scriu o poezie, ceea ce am si facut, apoi a trebuit sa o recit alaturi de sicriu, sus, in carul mortuar. Fara nici un pic de emotie, cu voce grava si mult curaj, intr-o liniste deplina, mi-am derulat strofele una dupa alta, ca pe scena teatrului din Paris. (Poezia aceea nu o mai pastrez, imi pare rau). Cand am incheiat, toata lumea a izbucnit in plans, emotionata probabil de cuvintele auzite, iar eu plangeam de asemenea din cauza complimentelor pe care le primeam: ce poezie frumoasa, ce bine ai recitat, ce talent ai…. Le-as fi strigat la toti in gura mare : “Dati-mi voi timp si mijloace ca sa pot sa continui asa, caci asta e scopul vietii mele”. Au trecut de atunci 30 de ani… si tot in stadiul acela ma gasesc, adica tot cu dorinta neinplinita… In zece ani am publicat numai doua romane si doua volume de poezii. As fi putut sa am de zece ori pe atata, insa…
O.D.C.: Care sunt titlurile romanelor dvs. si cand anume le-ati publicat?
T.C.M.: Primul roman se intituleaza “Floare de dovleac” si l-am publicat in 1998 la editura „Vremea” din Bucuresti. Apoi, a urmat altul in limba franceza, “Le prix d’un geste”, in anul 2000, pe care l-am publicat la editura „Lux” din Luxemburg, dupa care am publicat un volum de poezii “Un susur bland si subtire” in 2001, la editura „Zappy’s” din Campina, si acum astept sa iasa de sub tipar un al doilea volum de poezii, “Intersectie de timp”, tot la editura „Zappy’s”. Mai am doua romane in lucru, am scris deja cate trei capitole la fiecare si alte doua romane in minte, care nu au facut deocamdata, cunostinta cu foaia de hartie… Si poezii continui sa scriu, ele se aduna in decursul timpului asa, pe nestiute si cand ajung la un numar destul de mare, hotarasc sa le strang intr-un volum.
O.D.C.: Ce inseamna “originalitatea poeziei” din punctul dvs. de vedere?
T.C.M.: Originalitatea poeziei consta in implicarea caracterului poetului in poezie. Insa dupa cum in societate ne imbracam, vorbim, ne comportam si in functie de ce zic altii, nu doar in functie de ce simtim, tot asa si in poezie strecuram cuvintele aranjate de asa maniera ca sa placa cititorului sau sa nu deranjeze sau sa starneasca unele sentimente. Personal, admir poezia cu vers alb, fina si subtila. Dar avand un temperament realist, scriu poeie practica, care se poate recita in diferite ocazii si pe care sa o inteleaga oricine. Poezia abstracta ma dispera, ma face chiar sa rad… In general, poetii scriu poezii care sunt intelese numai de alti poeti sau de persoane cu o mare sensibilitate literara. Dar pentru restul lumii, cine sa scrie? O poezie sanatoasa, cu rima sau fara, recitata pe scena sau citita in gand, care sa faca cititorul sa traiasca intens momentul, e mai putin apreciata in lumea poetilor, insa mult mai cautata in randul maselor. Deci, fara sa scuz in vreun fel stilul de poezie pe care il folosesc si avand un temperament realist, am optat pentru poezia dedicata publicului larg.
O.D.C.: Cum vedeti importanta traducerii poeziilor dvs in limba franceza?
T.C.M.: Personal, nu vad nici un interes in traducerea unor versuri. Proza, da, insa cu poezia… nu sunt de acord, deoarece niciodata nu poti atinge sensibilitatea corzii originale intr-o traducere. Consider ca traducerea amputeaza frumusetea versurilor. Iar ca sa scriu poezie direct in limba franceza, eu care am venit in Belgia la 33 de ani, as vedea lucrul acesta ca o insulta adusa poeziei insasi. Niciodata nu poti gasi intr-o limba invatata la varsta adulta, subtilitatea cuvintelor din limba materna. Proza, da !
O.D.C.: Obisnuiti sa mergeti des in Romania? Ce anume va place sa faceti cand vizitati tara natala?
T.C.M.: Despre Romania? Ah, Romania… Cine nu simte nostalgia locului unde s-a nascut si a copilarit! In primii 15 ani dupa venirea mea in Belgia, mergeam in tara in fiecare vara. Apoi am rarit-o. Prietenii sunt si ei plecati in alte tari, parintii nu mai sunt, rudele sunt prinse cu ocupatiile lor… Peisajul imi lipseste totusi! Mi-e dor de campurile cu porumb si grau de pe marginea soselei, de maracinii de la marginea satului, de iarba uscata de caldura din santuri, de “nea” Sandu si “tusa” Tudora, “tata” Floarea, “mos” Marin… Nu doar “madame, monsieur”. Mi-e dor sa spun : “Mi-e dor!” Cu toate ca Belgia e o tara primitoare si bine organizata, as vrea sa dau fuga in Romania, din cand in cand. Noi, cei din diaspora, suntem ca un miel care suge la doua oi. Castigam un pic mai mult in ce priveste lucrurile materiale, capatam un pic mai multa experienta decat cei ramasi, in schimb pierdem putin din identitate… Cine isi asuma riscul acesta poate sa traiasca in strainatate, cine nu, se intoarce in tara.
O.D.C.: Ce ne puteti spune despre tara dvs de adoptie? Ce parere aveti despre nivelul spiritual al poporului belgian, dar despre gradul lui de cultura?
T.C.M.: As putea spune despre Belgia ca este vazuta “buricul” Europei, iar Bruxelles-ul, cireasa din mijlocul tortului. Insa nu asa stau lucrurile si in interiorul ei. Dupa parerea mea, seamana cu un elastic intins la maximum si care cum este atins, zbarnaie si scoate un sunet amenintator. Si foarte multi politicieni francofoni si flamanzi se amuza sa-l piste ca sa trepideze si mai tare. Dar cand s-o rupe… are sa faca ravagii! Si va lovi in amandoua partile! Si francofonii si flamanzii vor avea de suferit. Iar noi, cei implantati pe teritoriul acestei micute tari, vom fi scuturati ca niste purici din blana unui caine care iese din apa. Nu vreau sa credeti in ce spun eu acum, ca intr-o profetie, acesta e numai punctul meu de vedere, personal. In ohii mei, poporul belgian este un popor laic in ce priveste religia. Credincios, dar discret. Nu exalteaza in nici un cult si poate, nici in cultura. E un popor pasnic, cu o mare influenta germanica. Sarbatorile de iarna se petrec in familie, copiii sunt foarte respectati, li se acorda titlul de persoana inca de la nastere. Teoretic si la noi in tara este asa, insa pana pe la 18 ani, daca nu si mai tarziu, sun considerati “copii”, adica jumatate de persoana, fara a se tine in seama parerea, sugestiile sau avizul lor.
O.D.C.: Cam cati conationali de-ai nostri locuiesc in capitala Belgiei?
T.C.M.: Nu am nici cea mai mica idee cati romani sunt la Bruxelles, dupa parerea mea sunt foarte multi. Romanii aici sunt vazuti ca niste oameni curajosi, muncitori, inventinvi, cu cea mai rapida putere de adaptare intr-un loc strain. Belgia se mai numeste si “mica America”. In ea gasesti toate nationalitatile. In Bruxelles, de exemplu gasesti biserici din toate religiile si de toate limbile. O diversitate interesanta, care contribuie la frumusetea “capitalei Europei”. Numai romanesti sunt cateva: ortodoxe, penticostale, adventiste si cred ca mai sunt si altele, despre care nu am auzit inca.
O.D.C.: Cum ati descrie capitala Belgiei, privita prin prisma unui roman care traieste acolo de doua decenii?
T.C.M.: Frumosul Bruxelles, cu cladiri seculare si o bogata istorie, in care se afla palatul regelui, real si vizibil, nu ca in povestile cu Feti-Frumosi si Cosanzene, e plin de straini. In piete nu auzi niciodata vorbindu-se frantuzeste sau flamanda, ci araba, romaneste, ruseste, poloneza… Un oras cu peste un milion de locuitori, condensat pe o suprafata mica (165 km²), cochet si mistic, dar suferind de astm… Acesta e Bruxelles-ul in ochii mei, de roman. Eu prefer la tara, pe iarba, cu picioarele desculte, alergand dupa minge cu catelul si nepotii si iesind din cotet cu cosul plin de oua. Imi place sa traiesc in natura aproape de de animale, sa ascult greierii cantand noaptea pe balta, sa dorm sub cerul liber si sa fiu mai aproape de Dumnezeu.
O.D.C.: Ce planuri de viitor aveti?
T.C.M.: Pentru viitor inca nu mi-am facut planuri, las zilele sa se depene una dupa alta, in ritmul lor. Nu-mi doresc decat o viata linistita, in natura, sa am timp sa-mi ascult gandurile si sa le pun apoi pe hartie. E cea mai mare dorinta a mea.
Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona
