Cuvânt și iubire

MIHAI CIMPOI – 70

Calator frenetic pe întinsurile românitatii, basarabeanul Mihai Cimpoi nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinta în câmpul criticii, eminescologul de la Chisinau reprezinta, se stie, o autoritate, privind cu ochi avizat peisajul literar. Critic necomplexat, M. Cimpoi convinge prin detenta problematica si anvergura demonstratiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu fara argumente, se face mare taraboi). Barbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, academicianul impresioneaza si prin rezistenta. El n-a cazut prizonierul seducatoarei boeme si trupu-i falnic n-a fost naruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participa guralivii congeneri.
Cum literatura româna, dupa spusa calinesciana, „este una si indivizibila“, Cimpoi refuza basarabenismului conditia de mediu diasporic. Cine a rasfoit densa „Istorie deschisa“, consacrata tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge ca doar o reconstituire „pompeiana“, dând seama de „succesiunea de reînvieri“, îngaduie priza la „fenomenul basarabean“, aflat la ceasul fericit al regasirii de sine. Provincia nu e „stearpa pe ogorul literaturii“ (cum se încapatâna a crede, chiar în 1992, un St. Ciobanu). E drept, conditia tragica, teroarea Istoriei, miscarea circulara ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului si puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstratiei lui M. Cimpoi, ramâne figura emblematica a spiritului basarabean. Doctrina basarabenismului a fost si este necesara având în vedere circumstantele istorice si culturale, opunându-se tavalugului rusificarii si opacitatii centriste. Dar ea se varsa în albia larga a românitatii, recuperarea culturala excluzând derogarile valorice. Chiar „friabila“ fiind, literatura s-a dezvoltat rizomic si a dovedit, în timp, o rezistenta subterana, salvatoare, oferind un eticism ardent si o esteticitate, uneori, rudimentara. Dar speranta regasirii în interiorul aceleasi culturi, fara a folosi doua cântare critice, ramâne întreaga. Liantul invincibil al reîntregirii este, indiscutabil, cel cultural.
Desfasurarile sale exegetice, deloc îndatorate unui regionalism tâfnos vizeaza întreaga cuprindere a spiritului românesc. Aventura literaturii basarabene se poarta în numele unui orgoliu stimabil (ar fi zis Perpessicius), dar practicând „reducerea la scara“; având, asadar, sansa insertiei si evitând delirul zonal. Iata, de pilda, Cimpoi scria cu „îngaduita mândrie“ (vezi „Caiete critice“, nr. 3-4/1997, pp. 99-102) despre primul roman anonim basarabean (numit conventional „Aglaia“ si anticipând „cu o ora“ romanul lui Filimon); dar si despre descoperitorul manuscrisului, istoricul Ion Varta. Cine va fi fost autorul? Supozitiile criticului întretin o spumoasa broderie speculativa. Sfinxul – suntem avertizati – tace desi exista speranta ca vor fi smulse si alte manuscrise din mapele pecetluite. Iar elanul detectivistic, din fericire, n-a obosit.
Cartea despre Blaga era, de fapt, o reînnoita pledoarie pentru unitatea spatiului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnica a categoriilor stilistice, dincolo de viziunea arcadica, adapostita în orizontul misterului, M. Cimpoi, pe urmele lui Noica, vorbeste de rationalitatea acestei filosofii, interesata de „fiinta întrebatoare de fiintare“. Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discutii firesti în Basarabia. Sa ne amintim ca N. Crainic descoperea un „fluviu de orientalism“ sorbit de matca sufletului ancestral ori de „masura româneasca“ (pentru care pleda Al. Al. Leontescu). Iar devenirea fiintei, eul scindat, sedus de revelatii contrarii, în fine, cunoasterea problematizata (Lucifericul), schitând un „model pre-ontologic“ întretineau ambiguitatea blagiana pendulând între aratatul si ascunsul. De aici pleaca si dificultatile receptiei. Iar în cazul Basarabiei chestiunea se pune în termeni lipsiti de echivoc. „Pasareasca“ unor exegeti, manevrând un lexic lemnos ori încarcat de pretiozitati sfârseste prin a-l opaciza pe marele poet-filosof.
În fond, Blaga, cercetând „fenomenul basarabean“, aprofunda matricea româneasca si fortifica spiritul national (în sensul disocierilor de mai târziu ale lui Nichita Stanescu). Dar M. Cimpoi, bun cunoscator al realitatilor basarabene sesizeaza ca „trei Blaga“ au fecundat spiritul Provinciei. Ar fi, întâi, generatia ’30 (pe linia Costenco-Meniuc-Magda Isanos), atrasa de paradisiac si dezmarginire, cutreierata de „înfiorarea panteista“ si dezvoltând perspectiva sofianica. Atingând, astfel, linistea mioritica (cazul George Meniuc). Si am mai putea vorbi de episodul Crainic, profesor de teologie la Chisinau. Urmeaza generatia lui Gr. Vieru, preluând si prelucrând principiul matern al Universului si nebuloasa Satului-idee. Invocând, securizant, faptura mamei, Gr. Vieru o întelege ca fiinta axiala („Eine Urmutter“) si se reîntoarce la acea deplinatate vitala a primordialului, masiv dar rascolit de fragezimi, care ne atrage în sorbul unei boli cosmice. Si, în fine, dupa blagienii E. Coseriu (cu începuturi poeticesti) si Al. Lungu, ultima promotie, ivita sub semnul coagulant al Renasterii (demonstrând unitatea spatiului mioritic, idee atât de draga lui M. Cimpoi) dar si al Postmodernismului centrifug, întretinând atâtea polemici, cu sau fara miza, împinse însa în pragul canibalismului transprutean. Se uita, pagubos, ca valorile coexista. Ca furia contestarilor nu îngaduie o receptie calma. Acea alta poezie, visând a se desparti de „mioritismul ancestral“ (Eugen Lungu) flutura zgomotos si artagos steagul sincronismului. Iconoclastia optzecista este una recuperatoare, blamati fiind poetastrii refugiati în „bastionul traditiei“. Dar Mihai Cimpoi e convins ca deasupra acestor inflamari poetice, a repetatelor încaierari, exista o continuitate organica: „marea tema basarabeana a înstrainarii“, ontologizata la extrem (vezi „Basarabia“, nr. 2-3/1994). Ca factor de echilibru, ca arbitru al elegantei, criticul de la Chisinau, dominând suveran „olimpul republico-moldovenesc“ (N. Negru) încearca sa stinga excesele.
„Cumpana cu doua ciuturi“ (Ed. Augusta, 2000) se înscria aceleiasi tendinte. Scris într-o vreme descumpanita, larmuitoare, atâtând rafuiala cu valorile, eseul (o colectie de eseuri, pentru a fi exacti) vrea sa surprinda si sa cuprinda relatia sufletului românesc cu Istoria. Centrul de greutate al demonstratiei ramâne, negresit, fiinta cumpanitoare eminesciana. Or, la Eminescu, a cunoaste înseamna a cumpani si creierul ramâne „cântarul întelesului“. Sfatul de a ne desparti de marele poet nu poate fi urmat de criticul de la Chisinau. Atent la „dialecticitatea“ verbului a cumpani si la modulatiile fiintiale, M. Cimpoi nu se pripeste; deplânge, negresit, fiinta neîmplinita si afla în câstigul noician întru „o vocabula fericita“, împacând – sub cer românesc – întelepciunea cu filosofia. Efortul revelarii Fiintei nu ocoleste popasul exegetic pe latura ei negativa: zadarnicia, autodispretul, molima complexelor, reactia întârziata la provocarile istoriei, definind un neam fara constiinta istorica (cum, nemilos, se pronuntase Cioran). Temperamental, M. Cimpoi respinge excesele. Va elogia fara rezerve o întreaga traditie culturala fecundata de eminescianism, vede în marele poet (cel care se marturisea: „în mine bate inima lumii“) modelul cultural cu adevarat demn si deplânge, repetat, nepasarea româneasca. Adica o tara care, lasata în voia valurilor, traieste cu fata la trecut, dezinteresata parca de propriu-i destin. Dar sa nu uitam, M. Cimpoi are încredere în rolul coagulant al marginii. Lumea basarabeana, brusc precipitata sub „logica istoriei“, dovedeste o îmbucuratoare redesteptare nationala. Scriitorii – observa faimosul eminescolog – au fost cei care au lansat „strigatul existential“. În pofida eliticidului, în pofida românofobiei (cultivata metodic), reintegrarea în context românesc se anunta victorioasa. Chiar daca în lungul sir al mistificarilor, chestiunea Basarabiei a devenit un caz monstruos.
Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evita frazele sforaitoare si hei-rup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonica. Ins cumpanit, academicianul de la Chisinau crede în politica pasilor marunti. Spirit asezat, exegetul priveste încrezator si e convins ca invocata logica a Istoriei va face dreptate unui neam rabduriu, greu încercat. „Stâlp“ al vietii culturale basarabene (cum, nimerit, l-a vazut Eugen Simion), el priveste cu întelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) si, prin umoarea sa „egala“, este – indiscutabil – o voce credibila. Dar, sa recunoastem, are în spate o opera impunatoare, scrisa cu talent si chibzuinta. Si, desigur, cu multa stiinta de carte. Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un insatiabil cititor. Istoria sa, fatalmente, este o istorie culturala si da seama despre o tragedie colectiva, încercând sa înlature fragmentarismul, mistificarile si manipularile, pecetea proletcultismului sovietizant, violentând „caracterul fiintial“. Examenul supraistoric ar fi totalmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat „la raspântie“; iar rezistenta basarabeana, pendulând „de la un exil la altul“, cu inevitabile compromisuri, si-a aflat reazemul în limba si traditie, renascând spectaculos si miraculos. Sedus de limbajul noician, criticul nu vrea sa fie prea sever si judeca faptele si oamenii (estompând, totusi, biografiile) contextual, cu vadita întelegere pentru unda traditionalist-mesianica. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fi ignorata chiar daca nu încape în Istoria manolesciana. El este Ambasadorul unei Provincii, pe care – harnic si inspirat – o cerceteaza la scara întregului fenomen românesc. Si un infatigabil constructor, asezând temeinic – nevizitat de bolnaviciosii demoni ai orgoliului – „vorba lânga vorba si foaie peste foaie“.
Seria olteneasca de „Critice“, de izbitoare inspiratie maioresciana, dezvolta un evantai tematic de mare diversitate si bogatie ideatica, pornind de la porunca mentorului Junimii, cel care – reamintim – avertiza ca demersul critic este „o lucrare necesara în viata publica a unui popor“. Cu deosebire azi când timpul crizist, descumpanit întretine o stare belicoasa, producând vacarm, babilonie, intoleranta si, inevitabil, ceata axiologica / confuzia valorilor. Când, deseori, în aceasta necurmata gâlceava, valorile sunt maculate, „insultate“ decretate ca fiind „expirate“; or, M. Cimpoi, convins ca „avem noroc de valori“, stie prea bine ca aceste valori trebuie respectate, ca un popor „asezat“ îsi cinsteste scriitorii exponentiali. Si acest masiv si blajin basarabean, traind cu rost, trudeste de o viata în acest scop; fie ca vorbeste despre complexele literaturii române (pendulând între orizontul mioritic si cel european) sau despre schizofrenia moldoveneasca si obsesia identitara, fie ca ataca relatia dintre Centru si margine si discuta aplicat despre metehnele exilului românesc, fie ca – îmboldit de „demonul recitirilor“ – coboara în po(i)etica arhetipala (vezi paralela Bacovia-Vieru) sau ne dezvaluie „abisurile receptarii“ în povestea eminescologiei (dupa modelul Bohr); în toate, asadar, se marturiseste cu umoare egala, risipind idei si încercând a ne calauzi în drumul spre Centru (centrul Fiintei, se întelege). Te si întrebi când scrie acest maratonist al lecturilor, un neobosit calator, ubicuitar, de mare productivism; si care, observam fara efort, tine la tavaleala si nu lipseste nici de la întrecerile bahice, surclasându-si comesenii. Ceea ce face merita însa toata lauda. Încât, invocând norocul ca destin, pornit din Larga natala, Mihai Cimpoi este un spirit permeabil, de larga cuprindere si, negresit, un pilon al românismului.
Un titlu precum „Cumpana cu doua ciuturi“ (Carte despre fiinta româneasca) dezvaluie tocmai temperamentul sau critic: un om cumpanit, vadind seninatate si echilibru, descoperind trudnic acele „întelesuri alunecatoare“, punând la lucru – în filiatie eminesciana – „recea cumpana-a gândirii“. Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (o capcana existentiala, ne previne M. Cimpoi), nefixarea, vârtejul relativist – criticul fiinteaza ca reper; iar truda sa, sisifica, în raspar cu nestatornicia, zeflemeaua, trancaneala ori voluptatea autodenigrarii, devenind Opera, probeaza ca avem în academicianul de la Chisinau un neobosit constructor, un nume greu al spiritualitatii noastre.
Ca dovada, si ultima sa „provocare“. Sarbatorit recent, cu fast, la Chisinau, în cadrul unui prim Congres al eminescologilor, academicianul Mihai Cimpoi a lansat un impozant „Dictionar enciclopedic Eminescu“ (Editura Gunivas, 2012), o initiativa „primejdios de vasta“, cum sublinia, în „Cuvântul înainte“, acad. Eugen Simion. Dar despre acest h(op) si, îndeosebi, despre volumul lui Theodor Codreanu, tot acolo lansat („Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etica la critica ontologica“), într-un numar viitor al revistei. Precizam doar ca titlul propus aici apartine neastâmparatului Ion Filipciuc, un împatimit scotocitor de arhive.

ADRIAN DINU RACHIERU

Sursa: http://revistacultura.ro/nou/