Cuvânt și iubire

***

*

                                                                                                                                          Lui Pushi aka Rabindranath

            Fă altceva după ce stai de vorbă. Le scrii pe urmă. Să ai curaj să mergi pe chestii-cheie. Vorbind, gândeşti, unii flecăresc, mă enervează. Snobism, să mă duc la vot, nici la scriitori, tabăra mea e dezorganizată, ailaltă, organizată. Ai treabă cu popii, părintele Serghei de Tolstoi. O budă de infractori, li(t)ota asta de scriitori băgaţi în faţă. Singurul scriitor e Breban.

            Să nu mai vii că îmi aprind ţigara. Îşi taie venele dacă o întrebi de ce fumează. Ar trebui să-ţi arunc cuţitele, nici măcar nu sunt ascuţite. Nu ai fost bun la matematică pentru că nu s-a învăţat numerologie, Pitagora? Fizica trebuie studiată, radiaţiuni, ce materie nevie?

            Îi convine cu vistavoiul la poartă. O petiţie. Se rezolvă, tovarăşe inginer. Atunci mai direct, acum am evoluat, nu te omor. Majoritatea fac demenţă alcoolică. Să-i ţinem pumnii lui Bute. Chipăruşi în furaje.

            Numai ei pe batistă, tot ţambalul. Vorba lungită, storcătoare de demoni induşi. Grămadă de defecte, ca şi Danton. A defectat, ucis de securitate. Frica de evrei, alt holocaust. Feciorelnicia criminalilor uniţi. Ce-am inventat mă inventeze, o katha. The Un-Dead. Drog bate. Mucabele la costum, tichie Platei în fum. Ca o compasiune şah, nu avansam, abia schimbam. Ne-om deşifona umilinţa involutară. Coran intelect.

            Să-mi dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege, da’ nu articulo de papel.

            Duhori anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca ieri.

            Cartea mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să nu mă  mai uit la box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.

            Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.

            Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance somnambulo. Verde, verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. N-are rime, ca în Coşbuc, în marja unei poezii senzitive. Ăsta a tradus stele mari de promoroacă.

            Băi nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea gitana. Nu le poate vede – groaznic. Pe la semafoare cerşind. Yellow stone. Wyoming. Cuarţul, mai exact decât zirconiul.

            Din nou cu Brâncuşi d’ai purgatoriului transcris. Discret până la discreditare, timidul lui Cezar. Ultima oară, nici la lume să mă uit. Azi iar cărţi şi intelectuali supravieţuind. N-ai cancer. Ai întâlnit o hacienda. Atmosferă ca-n Spania. Costoso. Noi tot crucea nimerim nebaptişti aferim.

            De pierd caietele, bine că nu se înţelege ce scrie. Mai e şi duminică. Să nu dea de Aristide Kamanita al tău şi al lui Zberea. Hamond ar putea regiza Furnicile. Ramona de la analize vrea o carte. Tu nu dormi, eu visez rânduri. Ăi bătrâni în lanţ indemnizat, ăi tineri de şi-or fi dând seama.

            Eram trei, doi – eu cu taică-meu. Oi fi având şi eu un fiu. Eram adversari ireductibili, ori ne apăram de represiune, umblând împreună. Creierul împingea scalpul. Înainte de vot, tura, abdomene, după, corectura furnicilor. Amnezia  halucinatorie Anand-Nandini ar fi cheia generativă.

            Kant nu contestă ideea de dumnezeu, nu e o categorie constituită, e un postulat necesar, unii l-au acuzat de ateism. Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism. N-am auzit asta, poate că religia e opiu. Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.

            Reţeaua din reţea, dublu structurată, politică şi teroristă. Autoatentate. Vrem neoameni. Pe o pânză de trădare. Cred că te pot detesta. You’ll never beat the Irish. Rusul schimbă sezonul. Rosătură de la proteza inghinală, cu ce să mă dau, cu gălbenele, bine, cu aloe. Fix ca’n ’45. Exces de incopetenţă. Unknown. Silogismul troc. Pantologie. Dodifici toate speciile. Primul motto, din Schlegel. Simona are Moscova în spate.

            Era cum m-aş fi dus la teatru, de înconjuram lacul înghiţind tirade. Criticul pentalogic, tot cinci mottouri, iar eu un viitor troc, contrastudiu. Sănătatea de a nu repeta destinul celuilalt editor poate sub crimă. Crabii neraci, cruste exterioare, de scârboşi. Un gol de-n chaos. Hai şi cu paşoptu’. Oi mai fi fost şi n-oi fi vost’. Să credem aceste aranjamente, dacă nu vrem să cădem pe scări.

            Ziua de San Federico. Puci la Sevilla. S-a alăturat şi Granada. Fiecare îşi făcea mendrele, se răzbuna pe diverse chestii. Beţia sângelui, treabă de război civil, aşa şi Bosnia. Nici nu ştiau de partea cui luptă. Inchiziţia, cea mai a dracu’.

            Frica de dumnezeu şi de prostia din jur. Evanghelia pe piept. Ai grijă ce scrii, lucrurile se vor înăspri. Cine băieţi, cine fete, cine fericit? Ai pustiit-o. Punjab. Ciorapul de la proteză în maşina de spălat. Am auzit de V1, V2, mais quand? În Groapa Paraschiv  îl bate pe Bosoncea. Nirvana alcoolică. Nu există scăpare. Nu se susţine psihologic. Iar ai tras dungi? Unsu-tunsu. Războiaş civil.  Din peana lui Corneille. Baruţu.

            Cum se şi prăvăleau peste pâini, mai moi la noi, after all, dar degeaba, deduceai din intonaţia miorlăită, aluia, aluia, aici îi, ne trebuia, unde om fi crezut că suntem, geaba meci. Vei fi auzit ploaia muezină. Vişine, vii şi ne. Iacobini la coasă. Mene, mierle, trene cer’le şperle. Nu s-a spălat pe mâna dreaptă. Cât că erai din Homer, Praleo. Călugăra gitana.

            Ce faceţi azi când vorbeşte Ostaka? De vorbit cu vorbe a nu mai vorbi, interzis pe viaţă. Povestea tatălui aşteptând biciclista, roată verticală d’alei încinse. Deci, semănând tatălui meu, domnule, ai conversa repetat cu femeia, pe aceeaşi politică, nefanatic, yet, ar trebui să fii contabil, să joci table, să citeşti filosofie, voce n-ai.

            M-ar visa câinii. Victimul. Problema ta e ţinuta. Să te autoinventezi. Mersul tău nu-mi place. Să mergi ca A, nu ca B, ca un câine care-şi caută mâncarea pe jos. Să faci atârnări. Scolioză. Când calci pe scenă, fiecare deget de la picior are corespondent în trup. Să ştii să şi stai bine. Important e degetul cel mare. Caută mersul să fie de calitate. Viaţa e o scenă. Când eşti tânăr e mai uşor. S-o iei încet. În viaţa socială, suntem actori. Emil Constantinscu a luat lecţii de la Caramitru. Legătură între şah şi dramaturgie, deschidere, apărare, final. Hăţişul şi schema.

            Tanti Fane, doctorilor, că să nu moară până nu termină nepoata cartea de scris. Merg pe vârfuri să-mi sui şira. Crezusem că te iei de cămaşă. Cin’ s-o mai vedea la televizor, belea? N-are cine mai ieşi pe unde, apă, pulbere. Relaţia cu calcanii. Ăştia demolează climatul.

            De ce nu învăţaţi voi matematică? Ăsta este casus belli. Atâta ai voie. Ştii să scrii? Moartea sufletului dumnezeiesc. Trestii de vulcan umane. Zbârnă. Ia pastilele. Mână necunoscută. Cai cu boi. După amprente. Torah. La subiect. Alta preia controlul. Trişti din ăştia. Ca la Massada. Născuţi din aceeaşi pisică, dintr-o contradicţie. Te-a trecut pe extasy. Nu se poate întâmpla ce se întâmplă. Fură-ţi libertatea. Tetrarhia lui Diocleţian. Aţi dat în bengă, cu o clepsidră înainte. Rextier. De lipsă cărticea. Vara devreme. Clipit blind. Bibanul a muşcat. Două leşinături. Aud toate urletele. Overdoză. Să dispai. Vrei o banană? Mai stinge sabia. Ţi-or da în creastă. Mă gâdil. Bujiile în menghină. Mama de la est. Noi rămânem, voi plecaţi. Cineva să-i dea o îngheţată pe băţ. Au băut toţi petrol. Te-a bătut soarele-n cap, uitat pe scările templului. Ne e dor de absenţa ta. Blitzcreig. Am pozat matul cu calul tău şi cu tine. The battle for Damascus. Mi fido di Maria. Se termină guvernele.  Unde eşti, Petre? Lume bubuită. Dictobrutăria. Radiofratele. Urmează căsăpirea. Aduceţi cazmaua. Plângeţi toţi în pumni. Auzi voci, vezi lumini puternice când închizi ochii? Leprezentare. Şarlament.  Mama curţii ce doreşte?  Crimă continuă. Cum e vremea la Tiraspol? Absenţa politicii. Mâna Rusiei. Se uzează praful de puşcă. Galerii în vacanţă, pe ger, pe cer. Haraşo. Ce trebuie să facem, domnule? Oamenii obişnuiţi. O masă amorfă profund viciată. Slujbe de cârcă. Criado. Admini. Să controlăm. Război cultural. Conducerea la Moscova. Bastionul din Uppsala. Mazilu de noapte. Şapca şi prosopul. Înapoi. Cotrop. Sub talpa rusească încă 50 de ani. Valizele şi valea. Încăieraţi-vă mai tovărăşeşte. Descărcaţi-vă dracii printre cracii nudistelor tinere, hai cafteală, neamule. Sunt trădător. Doar cu măştile pe faţă. Vara trădătorilor d’Elţân-Makarkin-hipertrof-poa (personal operativ acoperit).  Confidenţial. Du-te mai la est. Fiecare cuvânt invers. Suveranitatea plenului. Căutăm bătăile inimii. Xanax. Popularizarea eroilor clasei muncitoare. Stat de drepţi. Guriţă de aur. Burghezia abia se formează. Subconştient colectiv stalinist indus. Îmi pare rău că eşti agitat. Nomen artis. Nu mai sta ghiocel. Aranjăm cu Ivan să-ţi dea voie să votezi. Nick-uri. Lucrativni. Iubeşte revoluţia. Stoljeniţân mare scriitor, nu Chiriţă. Nu citesc scrisorile deschise de trupele de cenzură. Ghilotina, alte capricii. Ben, curios dacă patriarhul îi răspunde lui Coruţ, poate curuţii lui Doja-Puşi-Andru. De ce nu aplicăm noi dialectica lu’ Socrates?  ….alegerilii din 1946, 30 decembrie 1947, 11 iunie 1948, loviluţia din ’89, mineriadele, duminica orbului, iar acum  loviluţia din luna lu’ iulie.  Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.

            S-a oprit apa. Ochi uscaţi. Mă gândesc la maiorul Stan S. Stan. Gândeşte-te la Ofelia. Ciolane sub sălcii, la blanche Ophelia flotes comme un grand lys. Mi-am dat seama că eşti poet. Rimbaud. Major bones. Arestat în tren SSS. Iar? Prieten, că a spus cum se trăieşte.

            Cistita relaxată, stârcită, stârpace. Nu orice umor. Majoraţii, pedeapsă proastă de împunge. O muscă dacă vrei să o prinzi, o atragi din faţă. Arma deşteptului e laba. Ăştia cu băieţi, biografiaţi-vă tatăl, mitraliaţi cu nuci americane. Diacre în fiacre, cutia, travestita e miza nebunatică. Dona Flor e Seus Dois Maridos de Jorge Amado, ci nu The Last Lyon by William Nicholson per când mi-a dat Cristina ultimul leu.

            Îi bate inima. Mai stai încă o lună. Abia săptămâna a şaptea. Lasă deflorările. Deadline. Milică, ăla s-a spânzurat de ţigările noastre antiastmatice. Radio ablaţie la inimă, cu profesorul Anca. N-a putut prin vena sclerozată, a intrat prin aortă. Mi-era teamă să nu se rupă vena cavă. Şi biologie, pe nume bazele darwinismului. Dracula epics censorship (DRACE). Să fie foarte atentă, foarte cuminte. Dinică a cerut suc de roşii cu vodcă. „I am Vlad, Prince of Valahia”, plus iele, ursitoare, vârcolaci, blesteme, joc de societate.

            Behold a Pale Horse, ce ştii tu, Dealul Calului, iepele tatei, Revista şi Revieva, să moară calu’ lu’ matale? Făcuse consiliul, trecea pe la mese, să semnăm, ne plătea, Pucă îţi spuse, Puşi: eu îl înţeleg pe Ion, el nu bea, se plictiseşte. N-avea voie. N-am mai citit de mult pe Dostoievski. Soljeniţân, plecarea pe front, ce despărţire, nu lacrimi, credea în revoluţie, începuse să afle nişte chestii cumplite. De Gaulle: „Cette decision prend effet aujourd’hui, a midi”.

            Tunisia, cald şi acolo. Fata popii Margareta se plimba cu bicicleta. Goga s-ar fi însurat cu ea, unde-o fi, nu există, nu apare la televizor. Letters from the darkness by Nancy Ganga. Glazuri pe Donosteea, tot ea. A cerut potul, nepotul. Te dai în leagăne cu cartaginezi tunisieni în lupta pentru Mediterana. Comedia lui Plaut, sora lu’ aia cu ceasu’.

            Vreau să-ţi spun o chestie, Cuza i-a păcălit. Sigur că ţin la ţara mea. Europa există ca să nu se mai bată Franţa cu Germania. Vot de blam. Blând cu pana. Cacă ciuleandra. Pofte demente. Aşa de inexistent. Patru compartimente, şi unul de eminescologie. Nici esoteric, nici exoteric. Nu fac altceva decât să mă ocup de tine. Ne descurcăm din pensii. De-ar trăi Anca. Scrisei Siberii pe ruga pentru ploi liniştite. Coitum triste. Romanţariu gitan. Pepene de dulce vinerea. Vidra. Omorî-ţi-o. Bahubali. Unge-ţi-l. Messiah. „Di me Giuseppe Haydn”. Registrul receptării lui Eminescu. Marlow  mort la 29 de ani. The Beggars Opera. Toţi tupilaţi. Burta în cuţit. Mucii-n freză. Faţa îţi arată viaţa.  Drac botezat. Urechea toacă. Latră la lună potrivită. Fiori prin energii. Akinotepsie. Agnozia timpului.

            Pasticcio – Dana Mihailovici: Romania are 16528 de milionari in dolari – Magdas: 50% prezență: trebuie să fure un vot intr-o secție (un vot intr-un județ) – Alexandru Athanasiu:  va avea parte de un sfarsit tragic – PSDerie: Toarasi, cel mai bine ar fi sa vie chinejii ! Sal vad io pela care poasai numere!

            De prin toate văgăunile. Şeful spiritual. Bângui. Peste balustradă. „Almost all the major bones”. Farinelli. Nu are cine să scopească. Şerpuind fugărirea. „În zi de Crăciun să moară cel ce se va atinge de acest spital”, Brâncovenesc. Să-mi scot părinţii din morminte. Te-ai născut în Bucureşti, fiu lui Major Bones.

1

            Încărcată, întâi cu Hegel şi Marx, apoi cu Sorel, Paretto şi Fanon, Hannah Arendt îmi dă impresia că indienii din SUA ar putea dărâma administraţia. Lui Hugo, în vis: v-am trimis o cerere, dar n-a ajuns la d-stră; nu stau singur, nici numai cu nevasta; de-aia n-am copii. Ce poezie i-a dictat Jan Angelei şi ea a scris-o pe ziar: Noaptea dezbină cetatea-n tărâmuri duşmane / Trag vârcolaci la edecul miturilor de prisos. Stefano Poggi in Introduzione: „Per Faber la caratteristica di una filosofia che abbia a che fare con l’esperienza e quella di essere riflessiva”.

            Voi continua scoaterea de citate, dar eu n-am mai scris nimic. Aseară, am fost la un concert în beci. După aia, am băut vin şi coniac. La masă, m-a apucat frica. Sunt oameni care, legându-se de incoerenţele tale, te şi anulează în închipuirea şi actele lor, ca apoi, amărăciunea să fie numai a închipuirii şi actelor tale. Eşti nemaipomenit de supus urmăririlor premeditate cu generaţii înainte.

            Te simţi deodată hăituit, şi n-ai cum fi, astfel încât se duce toată fericirea. Iar eu am nevoie de iubire. Să fie înfiată iubirea mea, măcar.

            Noica nu mă minte. Mă vede cum sunt şi mă vede că sunt. În principiu, ce-mi mai trebuie? În principiu, nimic. Dar eu n-am mai scris. Nici n-am avut unde. Nici ce? Cum s-o luăm?

            Practic, eu nu vreau să scriu. Cel mult să încurc scrisul. E drept, în felul ăsta, eu vreau mai mult să scriu decât să gândesc. Şi ceea ce vreau cu adevărat este să fiu întreg. Or, eu dau oricând impresia de a fi neîntreg. Şi nu sunt aşa, însă nici eu nu găsesc un unghi potrivit de a mă vedea întreg, şi-l tot schimb, încât oricine, din afară, asistă la un joc fără gust. Învârtesc un telescop prin care să priveşti din cer în jos.

            Hezel-Franki mângâie acum nici un minut foaia din stânga, în dorinţa de a se întinde pe ea. Soarta lui vine din America, era să zic, veche, o Americă a americanilor. Păi aici sunt înşiraţi prietenii, cunoştinţele, cu întâmplările lor ideale. Io de ce m-am prostit 26-27 de ani? Rar principii aşa: dacă vorbeşti serios întotdeauna eşti pierdut, nemaiştiind niciodată să vorbeşti şi aiurea, iar dacă vorbeşti mereu aiurea nu eşti pierdut, chit că nu mai ştii, la o adică, să vorbeşti serios. Însă, cu adevărat serios poate vei vorbi doar după o viaţă de vorbire neserioasă.

            Acum să nu-mi fie chiar frică de tot. Aş vrea să articulez, nu vorbe, cât situaţii fără termen de comparaţie, aş vrea să fiu un opăcit absolut, să se mire toţi pe nerăsuflate, aşa cum am crezut câteva clipe în viaţă că mi-ar fi posibil. Şi nu: marfă gravă, de doi bani, fără iţe hlizite la infinit, aia mă descopăr din ce în ce şi nu mai pot să deschid gura, nici lopata să deschidă pentru mine nasturele unei gropi. Rămân mut atunci, speriat de a spune, cumva, un cuvânt prea aşteptat, prea nerecunoscut, o salutare sinceră în sufletul meu, izvor de contrazicere şi lehamite în ceilalţi.

            De mirare cum am îmbrăţişat ca pe un leu paginile despre altul şi despre tu şi despre noi. Îl alesesem pe tu, ca bun creştin ce sunt. Acum parcă mă tem, parcă tremur – ceva în genul înţelegerii lui altul ca pe tu. Întunecatul altul. Misteriosul tu. Şi noi, de nici unii, unul singur lângă ceilalţi, lângă alţii – minune opacă.

            Iată-mi înalta filosofie, ţi-am spus. Am împrumutat-o, nici vorbă, de-aia m-am deplasat la filosofi şi la savanţi de diferite vederi şi specialităţi, cu bună ştiinţă provocându-le o impresie proastă, dacă nu şi mai rău. Încep să-i cred pe ei, încep să cred. Un câştig foarte mare: să nu-mi pierd măcar eu încrederea în ei, sperând că nici ei nu-şi vor pierde proasta impresie.

2

            Concentrat o zi (3 ore) pe săptămână, timp de 6 luni. Treabă pentru locotenenţii intelectuali… (Tocmai când mă hotărâsem să notez, chiar din urmă, „date”, care într-un târziu vor impresiona graţie exactităţii lor de moment, transformate în romantism, cu vremea. Când colo, mă vor avea în evidenţă până la 50 de ani ai mei, până în 1994, scris în livret. De… Înseamnă că trăind până atunci, chiar se merită să notez. Prima notiţă de principiu, nu ştiu dacă exactă: ofiţerii din ziua de azi au de a face cu intelectualii).

            Momentul, ai zice, nu merită consemnat. Poate tocmai de aceea ar trebui consemnat (nu şi înfăptuit), ca în urmă să ne putem da seama.

            V.V., scriitor. Amar. De ziua lui, peste zece oameni în încăpere. Peste 10 ani – peste 100 de oameni. Şi noi.

            D.J., inginer. Inginer ca inginer, dar proprietar – casa a fost cumpărată, pe vremuri, din milionul câştigat de taică-său, profesor universitar, la loterie. Se poartă proprietarii (şi ei se vaită).

            O. M., muzician. Logodit cu D.P., o fată cu care „nu se va căsători niciodată”, „să vedem”.

            S.T.G.T., pereche de logodnici paradoxali, oricât n-ar fi ei luaţi separat. Pun problema purităţii unei rase obţinute prin unirea a două neamuri. Fie iertaţi.

            V.A., cuvios necanonic, asemeni lui V.T., adversaru-i, în concediu insular (se zice). Poate Hawaii?

            C.N., filosof dintre cele două războaie. Actualmente, angajat al unui laborator de psihologie al unui spital.

            C.N., filosof. – problema jurnalului, a lui „ce vrei”, a lui „întru”, problema problemelor şi problema antico-nouă (arta cinematografică nu e mare fiidncă nu a ieşit, ca altele, din credinţă.) Triada hegeliană = Sfânta treime, conceptul=duhul sfânt. Mircea Eliade şi piesa lui „Coloana fără sfârşit”; Rafail şi fetiţa cu patru copii – în Anglia; teama de a fi pompat şi de dezechilibru; sărăcia – o leafă de 2000, singură în casă; actul de prezenţă; propensiunea spre filosofie a Clujului; lista de adrese – eram şi eu pe ea; eu – Anca -, n-aş pune probleme, n-aş arăta manuscrise etc.; „L-ai prins pe A. M.?”; cine te simpatizează, cine-ţi sunt aliaţii?

M.   C. are complexe, încă din copilărie – fiul geografului M;

            J.A. (sau I.A.) i s-a îmbolnăvit mama. Când va scrie primele versuri pe 1971? Un om al dăruirii. Vom păstra legătura.

            N.P., jurnalist. Dacă anul ăsta vom pleca, să ne traducem cărţile. Dorinţa lui de a citi opere teoretice ale lui Mircea Eliade. Ghid.

            Z. S., preşedinte. I-am trimis o telegramă de Anul Nou.

            Dr. N. N. A telefonat ieri. Lipseam. Ce flux îşi pregătise oare?

            Tatăl meu. Ne aşteaptă pe 10 ianuarie, în contul lui Sf. Ion.

            G. A., teolog; favorizat (sau nu?) de schisma din America.

            P.D., arheolog şi A.D., artistă; suferinţă neaşteptată. Înţelegerea d-lor cu ceilalţi oameni este şi în funcţie de un câine defunct. Oameni mari, cu tabieturi, suspicioşi, creatori, impresionabili, credincioşi, deschişi judecăţilor aspre şi dogmatice, bravi.

M.   B., critic. Mă cheamă în vizită, cu un litru de vin.

M.P., criticul. Vrea să-l primesc în saloane. (Mă onorează prin a nu scrie despre mine niciodată, ci despre cei în funcţie).

            Revista C. Acolo mai lucrez încă.

            C.C., muncitor, nu i s-a luat nicio declaraţie pentru vreun ziar. Nu i s-a acordat de la uzină gratificaţie. Tatăl său a murit aşteptând americanii. Moldovean.

            T. G., socru, naşul său a lucrat peste 40 de ani în abatorul care terorizează nasurile Bucureşti-ului. Socrul meu a afalt că abatorul se va muta la periferie, pe lângă el.

            R., Văduvă. 16 chiuretaje. Îl visă pe răposat dându-le de mâncare.

            Amintirea tuturor. A celor puţini. A gândurilor refuzate.

            Să creezi o capodoperă e o crimă pentru perioada următoare.

            Să iei în serios e să vrei să fii luat în serios şi ce-ai făcut?

            T. G., actor muzicos. Mă invită astă-seară să mai plâng. Dă spectacol. Pregăteşte încă unul în smoking. (Toaca bate, nu se aude, parcă s-ar auzi, se aude, încât, cine auzind-o, oamenii cred că au avut-o în ei şi au venit cu ea).

            T. P. (Truşcă), fotbalist, îl întâlnesc cinstit, iar el, după turnee pe la toate echipele A, mă îndeamnă rugându-mă să fiu hoţ.

            F. A. (normal, trebuia Floarea Florică).

            Un institut, o secretară borţoasă.

            P. T. (poet ca iniţială a numelui mic). El cu nr. de înregistrare la casieria Buletinului oficial – dormit Ciulniţa).

            Şarpele Boa constrictor din Gambia.

            Mimesisul: neputând face eu literatură aşa cum s-a făcut, aş vrea mai mult să arăt cum trebuie făcută cea nefăcută. Şi cum? Tocmai atunci mă apucă regretul de a nu putea dori ceea ce deja există, nici măcar mister (clasic), nici aventură (a la Chasterton), nici umanism de iluzie (Steinbeck), nici, nici, dar eu cu poezia…?

            Acelaşi G. P., întâlnindu-l numai pe stradă. Mi-am amintit de filosoful C. N. Nmic mare nu se poate naşte fără pietate, sau că totul se naşte din petate. Să-i spun că-mi elogia pietatea, şi G. P. să-mi răspundă ce a vrut să zică?

            (La spectacolul lui T. G. – publicul lui. Impresarul Titi Bălteanu, cu figură de dascăl bisericesc, directorul de ditură I. O. Bătrâni care n s-au pierdut, copii care nu s-au pierdut, adulţi care nu s-au pierdut; actorii Puiu şi Marina Velcescu – capabili de comuniune. De-am putut lucra până peste ora 2. Povestea lui 13: o lesbiană cu pălărie de aniversare cinematografică.)

3

            O întâlnire, alta, apoi din nou aceea dintâi mai a gândurilor odată, dar până când numai a gândurilor? În Europa e iarnă grea, în Bucureşti n-a nins. La vilă soseşte filosoful G.P. Şi-mi spune că, pentru prima oară, nu ne înţelegem. Este o întâlnire de interior. S-o descriem.

            Cluj, 1968. Gangul muzeului de istorie nu se mai termină, se lăţeşte până în biroul şi peste trecutul lui C. D., autorul tratatului despre târfele din Roma veche, şi se lungeşte spiralându-se spre etaj, către balcon, în curtea interioară. Până la urmă, pătrundem în Vita dulci, unde mâncăm îngheţată şi prăjituri. Păstrasem exclamaţia din gang a lui I. I. R. „la Bucureşti, acolo este G. P.”. Ştiam că este, semna în „Luceafărul” lui E. B. Că I. I. R.era la Cluj nici nu îmi amintesc să fi aflat-o vreodată înainte, doar „Religia geto-dacilor”, citită în biblioteca academiei, ganguri iarăşi…

            Abia oprit în holul vilei – ieşisem să-l întâmpin -, G. P. Am observat că avea numai mâini şi tot netezea coperta lucioasă a celei mai noi cărţi a lui I. I. R., despre care am şi vorbit acum pentru prima oară de când ne întâlnim noi în holul vilei. Mi-a părut, în timpul discuţiilor învălmăşite, că arheologul cu a doua carte după „Getica” şi-a reîntâlnit în interior prietenul studiat la Paris. Urmare a despărţirii cordiale, am ieşit în frig.

            Reîntâlnirile, hrană pentru deziluzii aberante, începuseră să îmbuibe caldarâmul proaspăt din curtea vilei încă de ieri. Demult, după ce o privisem înconjurată de tablourile ce o înfăţişau tânără şi o şi ascultasem, o doamnă din lumea cea mai bună, a cabinetelor intrate în istorie, mi-a reapărut prin faţa Băii Arcului, mai încolo, pe trotuar, sub un chip altul, fără s-o aud sau să cred că aş mai fi în stare s-o aud, atât de sintetic îmbătrânită, atârnată de pălăria mucedă şi de grinzile şi ele zbârcite ale unor ochelari, încât o faţă a unui mort la trei zile de vară încinsă după ce a fost trăznit să pară de copil spălat în laptele picurat după ce supsese de ajuns pe lângă masca plimbăreţei mecunoscute, dar amintind-o aberant pe frumoasa bătrână falnică vorbind între tablourile-i.

            Şi-am reîntâlnit-o pe muma aceea trecută, când am ieşit ieri. Sau azi? (Ieri am călătorit şi aşa prin oraş. Am citit pentru prima oară în viaţă firma hotelului Tranzit de pe strada Miliţiei, iar azi, dintr-o cameră, îmi telefonă Ion, nefelicitatul din provincie, „că vine el să i-o spun în Capitală”, ceea ce s-a întâmplat).

            Am trecut prin faţa Băii Arcului, am traversat spre Poieniţa Copiilor. M-am surprins întâmpinat de surâsul unui om foarte bun, foarte blând. Filosoful C. N. Adevărată reîntâlnire (tot într-o zi de frig, acum un an, pe vizavi, întâlnindu-l, am vorbit ca şi cum lumea aceasta e făcută din gânduri, nu din treburi româneşti.) Sunt câteva ore. (Spaniolul tablei ronde îmi scrie „sunt câteva săptămâni”).

            M-am întristat din oboseală, altfel mă înfocasem şi eram hotărât să izbutesc povestirea unui adevăr. Acum, nu numai ca mine, adevărul îmi răsare prea încurcat. Din 6800 – 7000 de file, 30 ar pune probleme (pornografii, antisemitism, antirusism). Două proiecte – ediţie xerox, BCU, ediţie cu transliteraţii. Se discută sus. Trimit articolul. O telegramă, să fie amânat. Îndârjire. Sarailie. Pahare murdare de apa din sticlele goale. Afară – frig.

            I-era frig, a spus-o, anul trecut, şi am intrat în holul unei instituţii geologice, azi într-o cofetărie, pentru a scăpa de frig. O reântâlnire de interior. Şi adevărul rămâne nepovestit. Căci şi o poveste, cui să i-o spui? (Păream să ne înţelegem prima oară).

            Les homme, si l’on veut, s’attaquaient dans la rencontre. Mais ils se rencontraient rarement. (Rousseau).

4

            Pe R. a lătrat-o un câine. Ea crede că din cauza vulpii.

            D.S. A telefonat să-mi mulţumească pentru urarea de anul nou. I-am explicat R. că el e mai important ca alţii.

            Generaţia se alcătuieşte din noi. Aşa încă ar mai merge. Dar când te socoteşti ori prea înăuntrul, ori prea în afara generaţiei, în aşa fel încât s-o laşi în plata domnului şi nici s-o iei ca lumea în serios, ei, spune, domnule, şi dumneata.

            Pe cine iubesc şi cu ce poveste. Pe cine urăsc şi cu ce poveste. Ce mă apucă să gândesc şi ce şi cum gândesc dacă este cu putinţă asta, cu „tonul mistic”.

            G. P. o fi având, cu adevărat, ceva de Avram Iancu? O fi un gramatician dacă dă exemplu următoarea propoziţie: Basarabia este pământ românesc?

            Tot G. P., respectându-l, înjură pe C.N. pentru pentru 2-3 replici de acum 30-40 de ani. („Îl înlocuiesc pe M” – M, mort; „Pentru noi G. C. înseamnă mai mult decât R. M.”). Pas nouvelle, bonne nouvelle: N. B. ori E. P. şi alogenii.

            R. susţine că d-l Bovary există. Nu e de acord că există singură doamna.

            Departe de ceea ce mişună, se zbate, disperă şi crapă, departe de aproape, departe de departe, nu mi-e dor de feţe, căci, în închipuire măcar, le văd. Cred că mi-e dor de măşti, de păduri arse puţin înainte, de grinzi detestate acum. Poate că trecerea durează mai mult decât viaţa mea care ar trece în moartea mea şi decât moartea mea care ar trece într-o tristeţe a rudelor. Poate că trecerea de la o vreme la alta este mai lungă decât fiecare din cele două vremi. Şi oricum, astfel, acestea nu-şi pot aminti una de alta, nu se pot continua, înţelege.

            Nenorocirea este să nu cumva să se fi simţit în trecere şi cei ce-au existat într-o vreme distinctă. Trecerea ar avea prea mult de la toţi. Vremurile distincte, nu-şi dă nimeni seama  că ar fi astfel în timp ce le petrece, ci din afară (numai după, fiindcă previziunea unei vremi distincte nu s-ar putea decât din sânul unei alteia, la fel de distinctă, deci tautologică, iar din mijlocul trecerii, previziunea unei vremi distincte n-ar fi alta decât amintirea celei trecute).

            Iubirea de părinţi, de pământ, de cer seamănă unei îngropăciuni şi este. Departe de pământ, de părinţi şi de cer, ne lipseşte viaţa în îngropăciunea fericită. A te întoarce cu gândul te apucă plânsul trupului, a te întoarce cu trupul te apucă plânsul gândului. Curând nicio întoarcere nu mai e posibilă decât în închipuirea gândului (o evaziune nu numai în gând, dar şi dincolo de gând).

            În părinţi, în pământ, în cer trebuie, Doamne, să mai existe o cale însoţitoare a celui plecat, care să nu-l lase în paragină şi în părăsire. Căci paragina, în muţenie, în ura iubirii uitate din ce în ce, ne mai amuţeşte lângă bucuria bătăii de clopot (al ploii topite din zăpezi găurite de ciocănitoare).

            În părăsire ce va mai fi?

5

            Nu ne sperie ochii lumina întotdeauna. Sar genele şi se dau peste cap apoi ard reflex. Mărturisim a fi fost lumină şi (ne-)o fi năpădit atunci dracul din lumină. Aşa şi cu poveştile bătrâne. Năvălesc. Ăştia, zice R. despre peşti, nu ştiu să facă decât pui, leapădă un rând, apoi altul. Ne ajunge dracul din poveştile bătrâne. Şi cât de bătrâne?

            Primul război mondial mi se pare mai vechi decât lupta de la Călugăreni, şi lupta de la Călugăreni mai veche decât lupta de la Tapae, şi lupta de la Tapae mai veche decât primul război de pe lume, de care nu am auzit nici cu urechea la poveşti nu ştiu cât de bătrâne. nici cu visul din care mi-aş da viaţa să mă pot trezi. nici cu (nimic) părerea.

            De la un timp în jos, un veac să fie, în noi totul o ia în sus, prin spaţiul unde sufletul s-ar duce la cer, dacă s-ar duce (fără poveştile bătrâne). Ce a fost până să ne fi născut a fost după ce s-a născut mama noastră. Îndrugă tu, mătuşă, întâmplarea cu îngroparea şi cu dezgroparea. Mor. Parcă mă ţin eu la zilele cuiva? Nu ţi-e milă de mine? Parcă mi-e mie milă de cineva?

            După ce a fost adevărartă, n-a fost un timp, apoi a fost poveste. Povestea e ca primarul rău cu oamenii de-a umblat cu nemţii, în primul război, l-au omorât, l-au dezgropat după înmormântare şi l-au pus în picioare (era înalt şi subţirel), îngropat iar, l-au dezgopat şi l-au dus în pădure, l-au legat de un copac unde a fost găsit primăvara, fără ochi şi prăpădit.

            Povestea mă impresionează pe mine. P e tine, nu. Să fiu modest şi să n-o mai scriu? Aşa, nu.

            Cine este de luat în seamă şi de unde? Cabinetul Pendulei s-a pustiit într-atât încât eu n-am avut ochi să-l văd, pentru că nici n-am ajuns, iar dacă aş spune că am ajuns, asta ar fi fost nu în realitate, nici în fantezie, poate nici în auzire.

            Oi fi de o mie de ori leneş. Văd că nimic nu iese fără să dai drumul muncii. Să mai fi rămas, însă, pentru asta, ceva spiritual?

            Prin „străinătate”, lumea înţelege la noi ceva superior, şi asta nu din cosmopolitism, ci din umilinţă, s-ar spune. „Îl aşteptam la gară să vină din străinătate”, povestea adineauri un muncitor zilier de 61 de ani. Din străinătate? Oho. De unde? „Din Uniunea Sovietică”. A… Uniunea Sovietică e străinătate?

            I. C. Brătianu, incognito, în Ardeal, vizitează şcoala din Năsăud. Directorul îi prezintă turistului clasele şi tot ce avea şcoala. Când erau doar ei doi, necunoscutul îi mărturiseşte cine este şi-i dă un săculeţ cu aur – pentru şcolile româneşti din Ardeal.

            Când „Mioara” lui C. P. a căzut zgomotos şi toţi, toţi fierbeau şi erau împotriva autorului, cuzistul Trifu a organizat o asociaţie amicală de susţinere a lui C. P. G. P., mi se pare pe front, i-ar fi reproşat cum de s-a lăsat susţinut de cuzistul ăla, el care…Episodul, replica adică – nu ştiu dacă extrasă din „Mioara”, G. P. nu ştie dacă „o să aibă timp s-o scrie”. Eu cred că nu ce-a spus G. P., că „bine, nea Camil…”, ci răspunsul lui C.P.: „Eu nu sunt numai antisemit, sunt şi antiiudeu”. Nici eu n-am timp să i-o scriu, nu? Şi ce să scriu, dacă nu am auzit nimic, decât pe filosoful „naiv” cu tinereţe pariziană.

            N-am contemporani, ori, dacă există ei, eu nu le sunt contemporan. Mi s-a confirmat, în ce mă priveşte, ipoteza despre timp. Adoraţia lui Ştefan cel Mare se face prin biserici. Moldova din căţea a ieşit, în căţaea a intrat, ar zice aceia ce povestesc cum că mii de oameni se strâng sub numele de „stilişti”, o sectă religioasă, „fără biserică”, instigaţi din afară.

            Acum, dacă mă uit, nu ştiu să fi văzut sau să văd un căţeluş că străbate printre femei, apoi printre bărbaţi până la altar. Nici vreo căţeluşă. Doamne, niciun câine în biserică, nicio biserică într-un câine. Şi numai bisericile lui Ştefan – cele dinainte sunt din lemn ce pluteşte pe cer când i se opresc ploile să se închine, şi sunt şi de zid cu ferestre şi lespezi.

            Făceam socoteala că, la noi, secolul 19 nu s-a schimbat în 20, ca oameni, mentalităţi, soartă, concepţie, posibilitate. Două secole sunt unul. Dincolo e înainte şi înapoi – lemn şi zid de închinăciune.

            Aceşti oameni bătrâni, dintr-un instinct necercetat, nu se mai opresc din vorbă, doar-doar vor fi ţinuţi minte, indiferent cum. Crezându-se sublimi, înţelepţi, alţii perfecţi, în experienţele, în răutatea lor, crezându-se numai prin darul ce l-au aşteptat şi-l simt în apropiere, ei atrag sprijinitori prin afinitate la prima vedere. Ei vor simţi numai prin trecut, dar îl şi vorbesc, reactualizându-l cu adevărat.

            Vorbitorii viitorului – cei ai trecutului zăresc personalităţile numai în urmă şi îşi fac o glorie din a le bârfi – par a se teme rareori şi de primejdii necunoscute, păcat că nu revăd în timpul ce urmează peronalitatea, excepţională sau nu, şi n-o pot vedea pentru că numai gândul viitorului (în maniera de azi) şi recomandă o spaimă de personalitatea actuală, şi atunci se caută dislocarea personalităţii viitoare, negarea ei dinainte de a se manifesta (până acum se obişnuia, susţinut, negarea celor trecute).

            Utopiile de azi nu reuşesc decât să reabiliteze, fără a preciza, partea deteriorată (de proşti) a deşteptăciunii şi viselor reale de odinioară. Lumea din faţă se concepe ca fiind astupată de înmulţirea vieţii, sau de viaţa înmulţită, „maşinală”, târzie, asta spre a lăsa acuma loc bucuriei neacceptării geniilor de dincolo de noi (în noi se îneacă vechile genii şi nimeni nu mai are chef să treacă).

            M.M., ministru, se ocupă cu viitorul. Astă-seară a ţinut o conferinţă în faţa conducătorilor şcolari din B. Câteva zeci n-au încăput în sala corpului didactic. M.M. era să dea peste mine, în capul scării, când a sosit, la ora anunţată. Cei rămaşi pe afară s-au înghesuit fără să poată face un pas. Un ins înalt, în negru, creţ, tot vrea să le închidă uşa în nas şi-i ocăra. Şcolarii directori făceau comentarii, probabil potrivite. N-am nimic cu nimeni, dar nu-mi dau seama dacă aşa ceva este sau nu un succes. Şi dacă este, de ce să ne complicăm şi cu viitorul, vorba lui G.P.

            Ambiţiile unei persoane sus-puse conving pe ceilalţi de existenţa unor concepţii şi sisteme (declarate) fie prea tari, fie lipsite de noutate. Pot fi date peste cap de fleacuri (mijlocul de expresie al marilor personalităţi).

            E o zi perfect luminoasă, meirtă un imn. Ea singură şi-l rosteşte şi cine-l aude se simte lumină. Să fii lumină şi să nu te sperii că vei teroriza tot ce trăieşte în întuneric, să nu te sperii că te vei stinge înghiţit de marele negru.

La icoana mănăstirii

noastre în genunchi stau mirii,

Nu e fată e sultană

cu satană în sutană

(să mai creadă cine-i vede

că vreo stirpe se mai pierde).

Nu e doamnă e otravă

otrăvită de suavă

(de suavă şi amară

cât o ţară fără ţară)

Nu e mătrăgună bună

să mărite peste-o lună

             6

            G.P., fiind invitat de Z.S. la masă, cândva la Caffe de la Paix, a apărut, flămâd, vagabondul iudeu, respectabilul O.L. şi Z.S l-a îmbiat să înfulece firimituri din farfuria lui, ceea ce îl făcea, zice G.P., fericit pe O.L. Azi, preşedintele Z.S mi-a trimis o carte de vizită cu 3 rânduri, numindu-mă, din adresă, scriitor.

            Am băut aseară enorm. D.P., din Negrileşti, poet vrâncean, trăieşte la Jariştea, unde am fost. El aduce vin şi-l bem. Citeşte el versuri şi vorbim. Aseară şi azi am vorbit enorm despre Mircea Eliade.

            Să traduc Pervigilium Veneris… Mulţumită lui Robert Schilling de la Strasbourg. Amabil că mi-a trimis studiul lui foarte umanist. Formidabil de sintetică şi strânsă latina – cras amet qui… Mâine iubiţi voi ce nicicând nu aţi iubit /  cei ce-aţi iubit iubiţi şi mâine… Să vedem când oi fi gata şi pe ce spaţiu.

            Singurătatea ar fi un lux infinit şi nu e, nu e spaţiu. Doar timpu-i singur, spaţiu de singurătate nu-i. Am deschis „istoria” la „Consecration de l’espace”. (Mulţi disperaţi de acum, singuratici în sărăcie sau viciu incipient ca şi cancerul, mai ales femei şi bărbaţi tineri, deschid la întâmplare „istoria” să vadă ce li se alege.).

            Ieri am fumat sub 10 ţigări, obişnuit cu 2 pachete. Azi, la fel (să vedem noaptea asta). Sunt ameţit. Am pierdut totul la şah, toate partidele. Nu m-am ţinut de cuvânt să merg la V.V. Nu sunt capabil să-i descriu starea sufletească, tensiunea. L-am lăsat pe drumuri pe D.P. (nici nu aveam unde-l primi). Am băut whisky cu Papastratos. M-am pretat la discuţii de afaceri. În afară de aer, mă interesează să scriu.

Când am băut o noapte vin

şi am mâncat la ceapă

Când m-am legat de Rozmarin

îmbotezat în apă

Când fie ţigănească ea

ţâţească şoapta sfârâia

Când cheltuii 50 de lei

de-i scriu şi te poftesc să-i iei

Când am băut o noapte vin

şi-a doua noapte iar aşa

Când m-am legat de Rozmarin

că toată noaptea numai bea

Când şi azi-noapte am băut

şi noaptea asta merg pe front

Când mă trezesc pe timp pierdut

la Rozmarin şi Dormidont

Când noi suntem locotenenţi

pe front şi-acasă criţă

Când vina e a unor decadenţi

şi Rozmarin şi Dormidont şi Ştefăniţă

Când mă condamnă la omor

am ultima dorinţă-n gât

Să mor în accident de avion

când focul nu e doborât

Şi când ajung nu prea departe

în altă ţară mă-nfior

Că toţi sunt condamnaţi la moarte

şi ultima dorinţă le-o spun lor

Când aş mai bea plătesc cu bani

să vă îmbăt s-o iau din loc

Să mă lăsaţi în pace fraţi golani

când sar în avionul luat foc

7

            Se sting reflexele elogiului. Asceţii nu sunt să-i cunoaştem noi, nebunii da. Pentru conservarea sa, ascetul se autoflagelează, instinct de conservare morală, nu a decorului, zice Ştefăniţă L. I-ar plăcea să îi spună cineva că îi strălucesc ochii de egoism. Iisus Hristos a fost cel mai mare egoist, zice.

            Câteodată vorbesc despre el de parcă a murit, alteori de parcă trăieşte. Se teme pentru că îi e frică, îi e frică pentru că se teme. La ferestrele măcelăriei din faţa Hotelului Nord, jumătăţi de porci lungi atârnă deschise la miezul nopţii către trotuar. Vă place, domnule? Nu poate să vadă. Are faţa aburită, înconjurată de o coamă de păr sălbăticit precum rădăcinile ieşite din pământ.

            Jumătăţile de porci din dosul geamurilor neîngheţate îl oglindesc şi ele, ca în adevărate albii de porci. Dar dânsul a trecut, şi îi fac umbră firmele modeste de pe Calea Griviţei. (Lucrând aici la o operă de ştiinţă, anunţ că discut o persoană reală, indescriptibilă, desigur, dar cu nimic în comun cu personajele lui Urmuz.)

            „Vă cer iertare”, îi spun bătrânei noastre domnişoare. D-l L. mă aude şi se grăbeşte să repete: „Îmi cer iertare”. Eu nu aveam de gând să cer nicio iertare, nici bătrânei, nici domnului L. De aceea am şi cerut, dar cui, bătrânei scandalizate instinctiv, ca orice ţărancă, de „călugăr”, sau ascetului cochet, după propria-i judecată? A, dânsul nu omoară, vara, nici muştele, nici puricii, venind în B. pentru a doua oară la mine, domnişoara, mama şi bunica noastră a avut mari emoţii oferindu-se de nevoie să spele o cămaşă albă atât de murdărită de purici.

            Acum e iarnă şi i-a îngheţat cerneala în călimări. La 48 de ani, frigul îi îngheaţă mâna pe vioară. E imobilizat şi tot potrivnic violenţei (O să instalăm un tun pe Rochila şi o să tragem în ruşi. Să tragem, dar să nu omorâm nici unul, că nu e frumos).

            A citit „Hristos răstignit a doua oară” (şi nu ştii ce-i poate trece prin cap). Ţine şi la mistreţii care-i strică tot, şi la pomi. Oamenii ca oamenii (mereu îi cheamă), dar pădurea şi cerul. Pădurea  este tăiată cu drujba. Tăietorii ar fi în stare să reteze şi picioarele lui dumnezeu (sau Iisus). Asta îl îndurerează şi-i e bine.

            N-am găsit-o în casă pe bătrâna noastră când m-am întors. Aveam de gând să-i cer iertare – pustnicului îi urasem drum bun.

                                                                        8

            Franco Lombardi… di Grigore Popa, Sibiu, 1940… „e difeso contro l’acusa di irazionalismo dal momento che quello che si verifica nel pensiero di Kierkegaard e piuttosto un ampliamento della ragione… M. Fărcăşanu… Constantin Micu… Constantin Noica…Mircea Vulcănescu…

            Îngândurat sincer, cu păcate pe dinăuntru, respiratorii. Nu-mi mai vine să fiu vesel, ca ieri (când mă trezisem după un somn liniştit). Îmi e necaz de confuzia între delir şi stările spirituale inexistente, dar crezute a fi în mijlocul acestor delire, din megalomanie, poate.

            De ce n-oi fi scriind eu la „saloane”, indiferent de cizelare? Am personajele la coadă. Da’ de unde? Dacă sunt incapabil de ele? Cine-oi fi din punctul de vedere al personajelor? De când eram în scriere.

            Ceasul nu e forforescent. Linişte, doar respiraţii, 1,2,3. O salvă, o ţeavă. Printre friguri, luam într-una hotărâri, cream plecări în creaţii. În slugă străluceşte stăpânul (Lambrino). Păr alb pătat de nicotină, faţa roşie, vocea mormântală – toţi morţii sunt genlemeni britanici, poţi să-i scuipi, să-i întorci…

            Violoncelul nu i-a ajuns de şi-a făcut rost de la Iarosevici de o viola da gamba. Mi-a oferit Stravinski bucurii, dar beciul mi-a oferit şi mai multe: v-am ascultat pe dv., pe O.M., o primă audiţie – poate şi ultima -, cu un Varese, un alt Madrigal, de pe la Iaşi, ce mai… Exaltat? Asta e altă pereche de papuci.

            Violoncelistul a plecat cum pianista. N-a rămas cu D., care-şi înghiţea lacrimile. Noroc cu noi, artişti mai de pe aici, nu din Cluj, nu din subsol, nu din nu ştim nici noi de unde. Am băut în cinstea lui câte un coniac mic, vorbind şi de el, şi de fiecare dintre noi (nu mai cânta nici unul la violoncel), o soprană poetă, o ceramistă, un geolog sculptor, un desenator, o necunoscută – prietena geologului, şi eu.

            La ce i-ai plânge ceţii de milă, când, îndesindu-se, îşi varsă şi singură mormântul din ochiul cerului? Filosoul C.N.: mă aflu în alt ceas al vieţii decât al publicisticii. Perioadă când lumea stă sobră, mai ales oamenii cu trecut. Sistemul, lucrarea vieţii. Direcţia presei din Constanţa şi articolul lui C.N., telegramă neexpediată, lasă lucrurile să meargă. Să-l vizitez cu un gând creator. Stilul meu de luciditate e o opacitate. Nu văd noaptea poetului, dar o accept, îmi dau seama că fără ea nu se poate.

            C.D, premiul Herder – bine faci că mă feliciţi. Merit. Eu, ca să nu se spună că bag mâna în banii statului, îl trimit în străinătate pe fiu-meu. N. N. fumează în cabinetul lui medical – trebuie să moară omul de ceva -, după Eres, şi el Erezii, mi-a făcut şi o radiografie la un dinte. La „Moldova”, cu V. V. şi M.C. (ne-am împăcat, mi-a găsit şi o „Ramayana”).

            Spre dimineaţă, aflu că sunt respinşi doi candidaţi ai decanului D.P. Sufăr şi adorm. Mă trezesc, îi văd pe candidaţi (mă vizitează la redacţie). Sunt plânşi. C. L., mai tânăr, are ochii topiţi încă în roşeţuri, C. P se uită fix şi îi vine să ragă. Să vedem ce-o să mai iasă.

            Mai bine că d-l C.N mi-a recomandat să-l caut cu un gând creator. Eu crezusem că trei zile de ceaţă sunt un gând creator. Ieri, pe o zi aşa de însorită şi de caldă, pe o noapte astupată de două-trei stele, nici gând de gând creator, ba tacla cu prieteni de-aceeaşi zi (şi altele de-a domnul).

            La Casa Universitarilor, nu-i consideram pe matematicieni cine ştie ce, iar ei parcă şi-ar fi dat seama, de aceea depuneau oarecare interes. M.B. cita cu exactitate un articol de Camil Petrescu. Academicieni declaraţi senili. Un ministru care vânează vrăjitoare. G. P., un existenţialist. Discutarea lui m-a existenţializat. Am avut impresa că niciodată un gânditor viu n-a mai fost aşa de la locul lui judecat în elogii şi contraziceri – un existenţialist de dreapta; nici dreapta, nici stânga; ciung, dar o cruce; o cruce ciungă; ortodoxist, nu mistic; sentiment duminical, auzi, ăsta e Ardealul…

            Naşterea muzicii din cer, cine a fost Haendel, crezi că ştiu? I-am spus domnului Ionescu, arhitectul de orgi, aseară (astă-seară s-a întâmplat iar) – orga părintelui Gerstenengst a luat-o razna. 20 de partide de şah cu S.T. Duduie, avem în casă un poet modernist. G.C.M. nu vrea să semneze lângă O.O. – a făcut politică reacţionară, V. B. a fost amantul Olgăi Sturdza, A. A e tâmpit.

9

            Am urcat şi am coborât prin locuri niciodată cutreierate, prin înconjurul vremii de spaime nădăjduitoare, priveam lumea în ochi. Căciulile. Am trei, capul să fie sănătos. Bună ziua, domn’ Ion. Bună ziua, domn’ Ilie. Ce-ţi pasă? Ce-mi pasă, stau acas’ şi am de moară, ai? În maşină, am citit romanul lui V.I., altul n-avea, sau avea, avea şi bască, umbla cu capul gol, ca tinerii. Şi am ajuns de unde plecasem de dimineaţă. Unde mă aştepta Mama. Era foarte frumoasă. I-am arătat-o aşa şi soră-mii.

            A apărut preoteasa de peste drum. Mi-a chemat nepotul mare, cel de zece ani, la o cununie. A zis să merg eu. Că nu sunt cununat la popă. Mă rog, aveam să-i ascundem amândoi asta părintelui. Am ajuns. Mirele, pirpiriu, cu ochelari, mireasa un pic mai înaltă, blondă slabă, iar nuna în crescendo, cu un tricou plesnitor ca şi pantalonii mulaţi pe rotunduri prea puţin sfinte în casa popii.

            I-am găsit pe toţi în încăperea din dreapta, am trecut prin coridorul ţărănesc în cea din stânga – altarul casnic al preotului cel bătrân, ca un sfânt rău de atâta vechime în bine printre oameni răi. 5-6 icoane, un Iisus aproape catolic prin perfecţiunile trupeşti naturale, o Maică şi alte câteva – de ce nu le-am memorat chipurile? (că nu era o memorie a voluptăţii?) Şi, venind pe neaşteptate nepotul, tocmai când treceam în încăperea cu altar, rotunda domnişoară nună a sărit că el să ţină lumânarea, că el este „măcar pur”, ceea ce aşa s-a petrecut, cu tot fastul, într-o slujbă antică (ontică?), prin vârsta moşului ce transformase cântecul în sublim descântec, chiar şi pe Isaia.

            M-am închinat. Şi toţi – doi miri, nuna strâmbăcioasă, copilul cu lumânarea în mână. „Sărută crucea, sărută cununa, şi sărută şi mâna lui taica părintele!”. Hai, i-am sărutat-o şi eu.

            Eram să mă purific. Nu spun că nu. Se purificase şi cerul. Evanghelia nunţii este complet evreiască, dar mirii noştri şi cerul sunt pe vremuiri mai noi.

10

            A. E. B., trei ore, a nu fi slugă francezilor; ce găseşti la noi în anticariate, Belgia Orientului; nu au niciun poet mare, cultură prin meteci, Milosz, Michaux. Voluptatea germanică, suntem nordici, ca şi ei – circulaţia numelui său, în lumea germanică. Românii în străinătate, egal nimeni, „prezenţe”.

            Plata la Seghers, compromitere totală prin tipărirea la Seghers. Parisul, frumos numai pentru cine n-a văzut oraşele italiene.

            „Echinoxul nebunilor” revine cel mai des; un roman inedit, refuzat de Marin Preda, deşi fusese tulburat; poezii respinse; Istoria poeziei. Mi-am făcut datoria. Parafrazând pe Cato, nu voi spune „Cetatea nu va avea oasele mele”, ci voi spune „Cetatea va avea numai oasele mele”.

            Scrisoare lui N.C.; aliaţii săi nu-s plini de putere; filiaţii româneşti – Cantemir, Hasdeu, Eminescu – Izolare; Exilul nu e soluţie; trebuie să suferi cu poporul tău.

            Nu e membru de partid; nu va mai primi, până la moarte, nicio funcţie. Mulţi amerdeuri, sordizi. Fănuş N., unul dintre puţinii scriitori. Cei care n-au citit scriitori români. T. Arghezi, scrisoare, intervenţie la Dej. 1958 – 1964, mizerie. Plenara Uniunii din 1962. Prima aprobare de ieşire în străinătate, 1965.

            Unul singur. Ion Alexandru. Încredere în forţe creatoare interne. Românii, zero între străini, zero şi între români. Întâlnirile cu studenţi nu mai sunt posibile. Gunter Grass şi Wili Brandt. Azi, o întâlnire cu N.C. Locul meu era, cred, acolo. N-am fost invitat. Aş fi fost dezagreabil.

            Viziuni, un univers, nu întoarcere la curente din ’20 şi mai vechi. Vă credeam un estetizant. Un estetizant din interiorul estetismului.

            Îmi pare rău că nu m-am iubit cu Rebreanu, îmi spune E. B., fostă, zice ea, Alice Basarab. Dar îmi iubeam soţul. Nu puteam iubi doi deodată. Eram proastă. O mie de lei o sărutare îmi dădea prefectul dacă m-aş fi culcat cu el. Eram cea mai frumoasă, o frumuseţe cum nu s-a mai văzut. Camil Petrescu îmi spunea, tu eşti boieroaică, eu sunt copil de oameni săraci, mă uit la mobilele tale să le descriu în romane. Azi, m-a făcut la telefon semizeu. Şi înger. Şi gentil.

            Monologul de început al lui Mureşan / Eminescu are 200 versuri, 3000 silabe, 100 cezuri. „Drumul” lui Al. Philippide ar fi să fie jucat de adolescenţi de vârsta lui când a scris piesa. Şi „Salomeea” de Adrian Maniu e pervers poetică. Ah, „Gândirea”… A intrat azi pictorul lor, Demian, şi mi-a spus, „Am venit”. Mă întreabă de ce l-am căutat.

            Miercurea a patra de armată, unde mă aflu concentrat, reflex de avariţie, doresc pe toţi ceilalţi avari, spre a verifica dacă, astfel, eu mai pot avea ceva. Pe M. V. (Puiu), actor poet (cel ce nu-l iartă pe Shakespeare pentru că ar fi deschis porţi crimei), îl întreb la spectacolul lui T. G., „ai plătit?”; despre lecţiile de impostaţie, „le plăteşti?”; un Larousse vechi, de câteva mii de pagini, „ai dat tu bani pe ăsta?” Doamnei Milena îi spuneam că sunt în săptămâna mea antifranceză. C. D., că Budai-Deleanu e antiunguresc, antiţigănesc; M.P.: şi antiromânesc. Nu m-aş fi plătit.

            Au dat cu nasul prin americani şi nu înţeleg nimic. Aveţi nevroză aristocratică. N-am, mă. Complexul prinţului consort. Eu am complexul originilor. Şi aţi condus ziarul „Ţara”, unde a polemizat Dan Botta cu Blaga, înainte de a-l provoca la duel.

            S-a măritat de la 15 ani, la 16, a născut cu forceps. Dacă ar fi stat în pat, azi ar fi ministru. Iorga n-a văzut în ea femeia, nu era viril, dar avea o sămânţă… De nouă ori s-a culcat cu soţia lui şi a făcut nouă copii. D-na Iorga i-a spus doamnei B. că e impotent.

            În spelunca Maria Magdalena, violoncelistul mă chemase la Petrushko. Cursul de metafizică, până la Hegel. Izolarea, cu D. S. Popii suportă greu foamea. Tentativa de a se spânzura cu centura, nu din laşitate, pentru a nu fi drogat şi astfel să spună. 6 luni pierdut, adus în ţară, condamnat, negraţiat, împuşcat. Avem un Socrate în Bucureşti. El singur şi regele aveau iaht. Maimonide, javra medievală, cardinalii masoni. La ora trei noaptea, ochii i s-au bulbucat, urechile i s-au pleoştit. Să nu mai ascund numele după neffinţa iniţialelor. Siberia, măreţia durerii. Balet pentru copiii din insula Haiti.

            Se dădea drept Henri Michaux. Îmi plac versurile dumneavoastră. Pe malul Niprului, acoperit de lipii – câte pâini s-ar fi putut face cu ele pe apă, dacă nu cumva chiar ar fi plutit. Prin mlaştină, spre Piaţa Naţiunii. Antilatinistul striveşte nasul bustului. Lui Osman, adevăr tătărăsc, a mai avea Crimee. Vârât în sac, şiră fărâmată, şamanism, cultul focului, islamizare. Margini de căciuli de fier mi-au încăput cât a putut fiecare, lăsându-mi impresia că le-aş avea într-una pe creştet, deşi nu le-am avut niciodată.

11

            Primul volum al operelor lui Eminescu, ediţia Perpessicius, este interzis. Numai dacă „faci o lucrare”, dacă ai „permis special”. Vai, şi cine dă permise! „Memoriale” de V. Pârvan, „Precursori”, de O. Goga. Cercul din Nuferi – Puiu V. cu Marina lui, Vasi P. cu o fată, regizorul Sorin S., singur, o actriţă, Stelică, eu – aseară, „Zahei” de Vasile Voiculescu, spiritualitate fără obiect.

            Mă întâlneam cu prietenul V.V., pentru a-i povesti ce mi se întâmplase cu atât de puţină vreme înainte (sau în urmă). Comentariul la Kirkegaard, mistica iubirii, poziţia ţeapănă, în picioare, pe frig, dorinţa de mântuire, nu şi de certitudine, exaltarea numai a spiritului, chiar şi prin gesturi antispirituale şi antihaitiene.

            Nu o mai apuc pe Calea Călăraşilor, dar pe Delea Veche. Trei turle şi un coş, alte două pe Popa Nan, spre sud, Calist, cu încă două turle. Caşinul are cinci turle, patru în cruce şi, în centrul lor, marea turlă, mai aproape de cer. Dumnezeu, înainte de origini, sunet de clopot. Apusul Cişmigiului. Bach ortodox.

            Dacă mă cert cu V., mai trec să te iau de la Domniţa? Jucam primul şah, vine Rică, supărat pe notar că nu-i primi actul fiind datat cu o zi mai devreme, ne-am încins la licitaţie până la miezul nopţii. A doua seară, Puiu i-a citit versuri d-lui Grigore P., de la Francisc d’Assisi n-am mai auzit versuri atât de autentic creştine. Seri cu Berdiaef, părinţii Arsenia şi Stan, părintele filosof Stăniloae, Karl Barth, Kirkegaard, David, Pilat, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, adevărul tezaurului putnean, poeţi de azi, epocile fiecăruia şi ale tuturor. Comedia mergea în gust de spaimă. Patrie de vânzare.

            Nansi e convinsă că eu mă dezic de cineva pentru a flata pe cel cu care discut. M-aş dezice de oricine, nu de teorii. Concertele brandenburgice. Clavecinul se aude ca un ţânţar. Demonii lui Odobescu la Ateneu, Buşi cu trompeta lui.

            D-na Aurelia D. ne-a dat din geantă nişte ţuică, am băut-o lângă gardul bisericii. Tavi mi-a citit până la trei dimineaţa în bojdeucă din jurnalul scârbei sale. Arhitectul de orgi, înainte de a cere doamnei D.  „Ora 25” de V. G., a rugat-o frumos să-i povestească în două cuvinte ce cuprinde, apoi nu a mai vrut-o, dar a certat-o că citeşte şi se tulbură cu astfel de lucruri. Pentru că fumase în faţa mamei sale, nu şi a tatălui, i-a recomandat să privească cu ochii tatălui dumneaei.

            I-aş mărturisi tăcerii misticismul oamenilor, bucuria de a-i vedea, chiar mâncându-se. Îmi sting suflul cu mentalitatea zilei. Democraţire, jidănire, ţigănire. Duşmanii dulci îţi vin cu dogme şi te pun să le respecţi, să le intri în voie. Toate mamele din China, căsătorite cu câte un evreu. Rachiurile soldaţilor şi gradaţilor.

            Franz Xaver Dressler, 72, improvizaţie la orgă pe o temă dată de public. Nansi cucerită de gesturile statuii de argint viu a moşneagului risipită prin ungherele orgii, prin încheieturile ei femeieşti – mare crai. Rămas pe podium, înalţi imnuri, apoi cobori şi iar înalţi imnuri ce suie fumegător până la locul unde odihnisei mai înainte. Dumnezeu nu este sus, nici jos, nici nicăieri, nici pretutindeni, nici apofatic, nici teandric, nici el.

12

Ca ieri învie azi iubita

iubitul poate e la oaste

o zi spre el călătorit-a

o zi în plâns o să-l adaste

Şi dacă nu învie şi el

dintr-un mormânt pe vreme rea

în zi mai de pe urmă ştie-l

când o să moară iarăşi ea

Pământ de Margini ochii mari

de-ţi sunt de unde să-i dezleg

orbirăm lasă-i pe tâlhari

să ia-ntunericul întreg

Cu glas ce astăzi anatema-i

şi cu lumini de fetişcană

aleasă între sfinte ce mai

pluteai stăpânitoare-n genă

Dar eu sunt un înşelător

plin de nisip şi nici nisip

nu spulber întru ajutor

spre plânsul vălurit pe chip

Iar ochii-n plângerea de rai

ascunşi de-o bocitoare rară

mai văd cum mi te dăruiai

eu un pământ şi tu o ţară

Să-mi cadă ciuma înspumată

din cerul dăltuit de lună

pe cap şi a căzut o zloată

de stăm acuma împreună

Blestem pe cine nu blesteamă

şi singur să te blestemi lasă

atunci mi s-ar topi cu vamă

a noastră grabnică mireasă

Cutremurată Doamnă piere

în glasuri retezate iar

de ale clopotului sfere

cum vrea călăul clopotar

De mult nu mai avea nici braţe

şi nici pe tine lângă ele

şi nici pe cale să te-nhaţe

şi să te apere de rele

Ar fi şi-ai câştiga pariul

la moartea purpurii ar plânge

pe fundul mării tot pustiul

umbrit de pânzele de sânge

Ai pierde m-ai ruga să-ngân

cântecul purpurii ce scaldă

în plaiul nordic şi bătrân

vaci sfinte pe o vatră caldă

Iubirii tale taină dăruit

dar şi asurzitor preaprost

de la apus la răsărit

semn rău luându-mă la rost

Sub manta fluturată-n clime

străvechi şi mai pe-un bidiviu

visam printre cantemirime

la soarele cel cenuşiu

                                                 1971/2012

1

            Intrare prea liberă în cultură. Prieteneii tineri, când trec pe lângă casele lor, să ştiu, acesta se îndeletniceşte cu un lucru, acesta cu altul. Dumneata, ce faci? Croitorul să nu facă treaba cismarului. Sunt lucruri pozitive destule. Fiţi case locuibile (numai eu, nu şi ceilalţi, risipit, poate). Privirile filosofului erau plecate, la plecare.

            Întârzierea în românesc, greşeală, trebuie să ne anexăm alte culturi, pentru a ne întoarce la a noastră. E bine să faci pasiuni, pentru Pârvan, chiar pentru Gib, dar în orele principale? La vârsta dumitale, eu pornisem pe o cale mai îngustă. Filosofia nu înseamnă toată nimic, atunci am ales istoria filosofiei.

            Sud zburat de vânt, Mănăstirea Văcăreşti pe colină. În două-trei ore, aveam să fiu, pe jos, la Sfânta Vineri. Senzaţia abatorului, bufetul Livada, în duhoare, o măcelărie, traversat Dâmboviţa, Bucura Dumbravă, turle lungi. 37 de lei o damigeană de 20 kg. Transformăm orice ceasornic demodat într-unul modern extraplat.

            Herescu Năsturel. Olteni. Vulturi. Teatrul evreiesc. Olteni. M-am rătăcit. Ce fericire. Mă regăsesc după turlele lungi. Ameţeală. Irealitate. Cerul. Nicu Gane. Olteni? Cine ştie? Spitalul Caritas. Irealitate. Cerul. Andrei Săhleanu. Primează creatorul.

            Sunteţi prea lucizi. Vă trebuie luciditate mică. Romantismul culturii. Gândul asupra zilei trecute. Cine mai are M? Şi a murit la 47 de ani. Tipul Soljeniţân nu prea prinde. Două turle roşii de sânge pe Eminescu, sub roţi ale stelelor de dinainte de a fi existat cerul, turla totală.

            Ne toarnă lapte în creier, de trei, de doi, zero-zer, radio-rad, Arad. Ce fel de românească vorbeşte lăptarul din Arad? Vorbeşte ca mine. Şi ce zice? Să fii liniştit cu treaba aceea. Nu uiţi parola, nici eu.

            Ne-a orbit lumina furată. Fuge gândul fugii gândurilor. Oprească-se pasul părinţilor spre mine când nu eram. Din somnul celor dintâi netrezindu-mă. Tună şi copiii. Un călugăr, nu vreţi pâinea asta, nu, nu vă trebuie, nu. Furtuna se înstrămoşeşte peste tot ce nu se născuse.

            Ascultă rugăciunea mea din pământ şi din cer. Moartea ta e viaţa mea, fereşte-mă dinaintea întunericului ce te acoperă. De te-ai arăta o clipă, aş pieri fără să fi fost, ci arată-te, să fii numai tu, cel dintru început, cu furtună, fără furtună.

            Ce mare ţi-a fost fericirea de a nu avea (cunoscut sau necunoscut) un strămoş. Mă rog pentru fericirea ta. Dar cum să nu te fi privit şi tu în faţa apei băute apoi, şi cine să fi fost aşa de ascuns încât să nu-ţi dea viaţă?

            Fericirea ţi se spulberă, îţi rămâne viaţa. Mă rog ţie pentru viaţa ta. Când s-o fi stins un fulger în plaiul menit ţie din eternitate, un desă şi înviezi, să şi mori pentru mine. Iar pentru că eu nu sunt un alt popor (mi-o spune şi râul acesta ce curge în sine), şi nici tu n-ai fost un alt popor, îţi stau în genunchi atingându-te cu fruntea. Vremea trecută e a ta. Vremea ajunsă e şi a ta. Vremea ce nu e va fi şi a mea. Ia-mă în vremuri.

            Originile se mişcă. Le mişcă prietenii. Le mişcă duşmanii. Se mişcă şi ele, astfel încât să rămână sub acelaşi cer. Când vine furtuna ochii o fulgeră şi apoi se apleacă în pământ.

            Furtuna se stinge şi o noapte caldă ce îmblânzeşte haite se aprinde. Totul e viu. Totul e mort. A mai trecut veacul. Altă noapte.

            Munteverde. Nu, n-aveam să înnebunesc. Doar zille sunt grele, nu şi nevestele noastre, nu şi nopţile îmbăiate în treziri de singurătate. De-aia am plecat iar mai devreme, să-mi mai răstorn capul ţintind în inimile turlelor cu ochii.

            Mă scurg pe lângă pacea de igrasie a zidurilor, aş sta să pice, dacă s-ar face război, ca ieri cărămizile balconului dumnealor. Norocul nostru cu armata. M-am împiedicat.

            Mă dezmeticesc. Privesc orb bătrâna poruncindu-mi.Ţine-mă mai bărbăteşte… eşti în floarea vârstei … ia-mi pachetul… cu grijă, e ceva fragil… sunt ouă proaspete… mi le-a dat directorul, l-am convins, i-am vorbit frumos, chiar dacă limba română este străină pentru mine… sunt profesoară de limbi străine… o vorbesc bine?… singură, văduvă, soţul meu a fost medic farmacist, a murit în accident de avion… scriitorii sunt bărbaţi ultrafini… văd că eşti cult… când e întuneric văd mai bine, uite uşa aceea… am cataractă dublă, aş putea să-mi regăsesc vederile dacă aş trăi numai în vitamine… Mi-am preparat ieri coaja de portocală cu zahăr. Nu ştiţi? coaja de portocală are mai multe vitamine decât însăşi portocala… Să-mi recomande medicii? Mă bazez pe intuiţie. Dacă sunt alsaciană, îmi pot permite să fiu mai originală.

            Dădeau năvală puhoaie înmiresmate în saloane, risipindu-se printre mobilele de stejar înforit. Viaţa reînvia. Doamna Ratlow dădea semne de nelinişte cerească, între soţul eroic şi fratele scăpătat. Straturi de praf risipit în deşerturi, vechi cânpii scufundate acum în azurul oazelor, zambilele roze urciorul golit şi tu dintre roze nerostogolit.

            Bate un vânt de alchimie, eşti călcat în boturi de arme invizibile. Gândeşte-te liber la cei ce-şi văd de treabă, fii gânditor al gândurilor altora şi fă-i să fie şi ei ai gândurilor tale. Iubindu-i, ţii ridici împotrivă, urându-i şi spunându-le nimicuri, ţi-i câştigi.

2

            Nu presimt o altă viaţă, trecerea în sunete lungi, precum acum 27 de ani, în ziua asta. Un soare, nişte prieteni şi cunoscuţi. Ar duce cu el în temniţă cerurile şi în cer temniţele. Îşi reparase umbrela neagră cu mâner de bambus autohton. Misticismul patriei. Naţionalitatea în artă. N-am fost lăsaţi să-l iubim (pe Gofa?). Iubirea dumneavoastră a fost furată. Trebuie luptat cu transilvănismul (trilingv?)

            Poetul T. G. cumpără cărţi de poezie retro. Chelaru a scris sonete, mă interesează. Umblă numai cu fete tinere – am intrat în anul morţii. Teoria artritei, capul său consumă tot sângele, îi e în pericol un picior. Purtat de cântecul privighetorii.

            Un jaf metafizic. A acţionat asupra unei metafizici. Au jefuit, au jefuit, dar cum de ne păgubiră pe noi? N-au jefuit, aşadar, pentru noi? Pentru ei, cum? Doar ei nu iubesc. Sau iubesc în ascuns (şi numai altceva?) Ideea iubirii în idei de iubire.

            Avem să ne iubim patria, chiar dacă ea ar uita să ne iubească şi ne-ar scăpa mormintele din mână. (Res Traiani Imperatori at Danubium Gestae:) Arogantiam Getarum regis Decebali qui Domitianum Augustum…

            Mai mult mort decât viu. Mai mult fals decât mort. Mai mult nimic decât fals. Mai aiurit decât nimic. Şi aşa ajunserăm pe soare. Obosiţi şi cu cărţile jucate. Plopii tremură să le crească frunze. Te sărut, Nansi.

            Prin limpezimea bazinelor plutesc trupuri străvezii de sfinţi – pământ, insule meteorice ale văzduhului – taina zilei ce nu mai trece, pentru că nu a venit dar luminează – de s-ar alege ruga – mă rog îngerului mergător în spirală să adoarmă.

            Ne cuprind vechi umbre de dincolo de această viaţă. Să-l fi căutat mult şi bine printre turle. Abia ar fi plecat cu un soare mai înainte, unde e umbra tablei de pe atâtea cupole. De două ori mai numeroase la Sfântul Spiridon decât la cepele dezrădăcinate din cer de pe biserica rusească.

            Şi el nici nu le-a înălţat pe toate. Şi dacă a înălţat, de cinci sute de ani încoace, noroc să-l găsesc pe vreunul de 50-60 de ani, îmi va povesti, cu părere de rău, că nici nu l-a văzut măcar la faţă pe acela, mare Domn, de-a iscat în minte toate turlele.

            Te uiţi o dată la ele. Te uiţi şi mâine. În amurg şi acum. Urci înzări alergătoare. Pătrunzi sub lumina Pantocratorului şi urci cu sufletul dinăuntru. Urci şi deodată nu mai cobori. Şi e bine. Îl poţi căuta pe acel ce abia şi-a isprăvit treaba.

            Nu s-a depărtat în jos, nici în sus. Îl caută pe cel din al cărui creier au ţâşnit cupole. Nu l-a văzut la faţă. Dar el ţi-a văzut cupolele? Dacă nu e mort. Parcă eu de când te caut, să-ţi prind meşteşugul? Iar domnia ta îmi laşi vorbă în scrisuri.

            Astfel, în timp ce clopotele băteau, de ar fi avut gânduri, şi bangurile lor s-ar fi socotit cum să coboare pe pământ. Oricum, eu, ascultându-l, nu mă mai simţeam urcând. De-aş fi avut eu soarta aceea să fiu îngropat între cupole şi să mai rămâie o lopată de turle şi să mi se toarne peste ţeastă.

            A mai trecut un indiction. Ah, diva Filma, fata cărturară, ideea gândită, platfus cu miopie. Se bate cu pumnii în piept şi geme ca o pângare. Adâncuri amestecate, porunci nedesluşite. Vântul mă spulberă prea jos pentru a fi în auzul lui Dumnezeu. Te aduc martoră. Tu creezi perdele unica.

            Cu M.M. Presa e densă în solicitări. Să terminăm cu toată… M.B. scrie uşor. Nu se pricepe el la asta… Aş vrea să-l văd în presa străină. Noroc că se traduc.

            Cu E.B. Ce-i pasă d-lui A… Covoare, fotolii… Eşti bun. De cine e tabloul acela…? Şi acela? Ce-i pasă? Cafelele unde sunt? Cine sunt aceia care intră? Cine e acela rotund la faţă şi cu costum negru? A fost mai înainte. Vermut… Nu vermut? Pepsi-cola? Flori. Să fi adus şi noi flori, era altceva. Dar nu mai am timp. Mă aşteaptă cinematografia… Ce treabă au miniştrii decât să ne aştepte pe noi? Fratele meu, Dan Botta…

            Cu C. N. Eu nu cer nimic. De treizeci de ani nu conferenţiasem. Nemulţumire, atunci intram în transă, acum nu. A spus ceea ce pregătise, atât. Şi ce rost are, altfel, o conferinţă? Dezamăgit de publicul bucureştean. Supărat puţin pe tineri, îi credea mai interesaţi de un astfel de caz, Va alege provincia. Acolo crede că va găsi un mai mare interes. Tinerii Bucureşti-ului sunt foarte hippizaţi.

            Onicescu şi Mihoc, primul ca un frumos resort globular de seninătate, al doilea de statură puţin gaullistă, purtau o linişte triumfală, deasupra matematicii. Nici viciile bătrâneţii. Ăi laud pentru că nu-i cunosc? M-am bucurat de a nu mă cunoaşte nici ei.

            La piaţă, şi fără bani. Canarului îi râd penele. Animaţia scheletului. Trandafirul şi garoafa se distrug prin miresme. Nansi trăieşte în locul amândorura. Cu luna, peste frunzişuri, se năruie mintea mea de pe urmă. Boxer căzut pentru prima oară, dar ce urăşte Dânsa cel mai mult, coridele şi mai ales pe coridalei. Am citit, gata să-l cunosc personal pe Leonardo da Vinci.

            Cum intona el adeziunea la revoluţie. Din ce în ce eram mai mulţi ai revoluţiei, şi revoluţia măcar de ar fi fost una de apărare. Nava Turtucaia se tot plimba printre densitatea apei – mai mare decât a aerului -, a aerului mai mare decât a sufletului.

1971

1

            Totul e azi în ordine. Domnul Albanescu vine şi-mi zice, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow, ce m-am pilit de ziua Hanei? Bună fată şi Hana. Tare iute a mai sosit şi ziua asta. Of, Doamne.

            Te gândeşti să nu mai dai înapoi niciun pas. Nu e rău. Probabil, domnul Albanescu ţi-a strecurat în minte o iluzie fermecată. Ai ajuns la culmea… mi-e greu să mă exprim… la culmea a ceea ce se cheamă… vai, aş fi putut ajunge şi eu un savant, dă-mi voie să deschid o tristă paranteză, o să te rog să brodezi ori, dacă nu, să comanzi la tipar o carte de vizită cu numele meu, o să-ţi atrag atenţia cum mă cheamă şi sub acest nume să apară, dacă acordul domniei tale există, ceva în genul savantului, da, uite că da, ai ajuns la culmea mea, doamnă Ratlow.

            Numai că domnului Ratlow nu i-ar conveni nici atât povestea domnului Albanescu înflorită de visurile matale.

            Doamnă Ratlow, nu clipi o clipă, mi-a amorţit groaznic piciorul drept, o mişcare a mea sau a domniei tale îmi poate fi fatală, mulţumesc, sunt ca înainte, primeşte omagiile mele.

            Chiar ţi-a trecut, dragă prietene? Ce fericire să nu ţi se fi întâmplat vreun necaz sub ochii mei. Toate cunoştinţele mele caută cu lumânarea ocaziile să-şi întindă mâna de ajutor. Eu sunt altfel.

            Iar eu aş suferi când mi-ai întinde mâna domniei tale de ajutor, pentru că m-aş afla în imposibilitatea de a o săruta, nu? Dar, ce mai încolo şi încoace, doamnă Ratlow, o adevărată speranţă nemaifiind de mine, iată ce m-a mânat spre apartamentul domniei tale.

            Nu găseşti că l-ar interesa încă mai mult pe domnul Ratlow? Fără îngrijorare, domnule, eu mi-am pierdut aseară obiceiul de-a fi cutioasă, nu că mă laud, nici nu bănuiesc ce te-a mânat spre noi, aş fi bucuroasă, asta e, să-l aşteptăm mai întâi pe domnul Ratlow. S-a îmbrăcat nepotrivit, e drept, plecând să-şi cumpere ţigări, parcă se golise de orice gând. O fi întârziind prin Cişmigiu, ascuns în ceaţa blândă ce ne-a cuprins pe toţi. Acolo se discută doar totul. Când s-ar pune în vânzare ţigări vii, s-ar cunoaşte la timp tertipurile gestionarilor, te-ai informa în lege, ai fi în stare să câştigi o visată dexteritate şi n-ai cumpăra o ţigară predispusă la o moarte prematură. O, domnule, domnule, să-l aşteptăm pe domnul Ratlow, poate întârzie prin Cişmigiu.

            Epidemiile, prea bună doamnă, nici ele nu m-ar fi mânat înspre apartamentul domniei tale. Domnul Ratlow m-a onorat ferindu-mă cândva de o mare primejdie. Fiţi liniştită, nu vă dezvălui nimic din ceea ce m-a mânat. Spun numai într-o doară cât este de frumoasă fapta trecută a domnului Ratlow pe când eram tineri între tineri şi nu ne durea capul niciodată.

            E mai bine aşa, adică atât, cât înţeleg bine.

            Mulţi escroci m-au numărat în mai multe locuri şi, fiţi atentă un pic, îmi tremură mie glasul trădându-mă în vreun fel?

            Nici nu sunt pornită azi să împart oamenii, oricare ar fi ei. Cinstitul domn Ratlow îmi stăpâneşte inima, şi nu mint, cu uşurinţă, şi în mizerie şi în strălucire.

            Fiţi sigură, la rându-mi, ocolesc veştile şi în niciun caz nu m-aş învrednici să le aduc. Chiar sun uneori la uşi special pentru a nu mai veni veştile.

            Trebuie atunci să te cutreiere înspăimântate cutremurele valurilor de la lăsatul serii.

            Mulţumesc încă o dată, doamnă Ratlow. Cât de frumos îl aşteptăm pe domnul Ratlow. Şi, dacă mă concentrez, îmi închipuisem toate acestea. M-am mirat la început de curajul meu să te ţin de la treburi. Ora prânzului a trecut şi poate n-ai mâncat…

            Mata ai mâncat?

            Vedeţi, sunt de puţină vreme abia un martor al civilizaţiei, în timp ce domnul Ratlow îi este un erou. Mă întrebarăţi dacă am mâncat? Ei bine, când te ascultam, mi-au venit în minte medicamentele. Un parastas la care să se consume medicamente, doamnă Ratlow. Pentru mine sunt clare urmele greşelilor noastre şi domnul Ratlow, poate veţi avea prilejul să observaţi, îmi dă dreptate, evocând somptuos, cum îi este obiceiul, de parcă ierburile îşi datorează creşterea glasului său, vezi dmnia ta, fie precum cu poveştile ciupercilor de brad.

            Parcă îl aud, domnule, vorba domnului Albanescu. Priveşte mata frumosul tablou ce-l înfăţişează pe domnul Ratlow. Străvezi cumva dedesubtul culorilor procurate special de pictorul lucrător un 20? Ca un timbru nepreţuit, aşa l-aş recomanda, înţelegi cui, mai degrabă femeilor, acelora care-ţi împărtăşesc iubirea fără gânduri ascunse, fiecare avându-şi-o pe-a ei cum nu e alta, ca şi cum ar fi aceeaşi.

            Ce spui domnia ta? Îndreptându-mă înspre apartament, eu am făcut totul pentru a-l auzi verde, poate din teama covârşitoare, ştii, şi părinţii, şi ai domniei tale, ne-au dăruit-o sub chipul sângelui. Înţelegeţi dar cât de rău ne-ar pica o nevinovată amnezie. Să nu mai ţii minte la câte staţii de tramvai de aici, când mergi spre Cişmigiu, e cimitirul Bellu, şi la câte staţii, în partea cealaltă, e cimitirul evreiesc. Doamnă Ratlow, am mâncat, memoria nu mă înşeală. Doamnă Ratlow, domnul Ratlow s-ar putea să flămânzească în timp ce noi îl aşteptăm. Şi asta ţin minte.

            Mata crezi că n-o să se supere dacă vom merge împreună, eu, încercata doamnă Ratlow, şi mata, domnule, să-l întâmpinăm? Ţi-aduci aminte şi aceasta?

            Nu domnul Ratlow este cel rău. Poate nici răuvoitorii nu-s cei răi. Aşa cum domnia ta mă întrebaşi dacă am mâncat, o să vrea unul să afle câte cartuşe plecară din armele ce mi-au trecut prin mână şi mai ales încotro, că aşa sunt oamenii, chiar când ocolim şi dăm în Schitul Măguranu…

            Numai de deznodământ să nu te temi mata. Mă ştiu destui cucernică şi în putere. Domnul Ratlow n-o să se supere că îl întâmpinăm împreună.

            Se întâmplă să fie jos, pe la biserica de deasupra Cişmigiului. Cerşetori, domni şi doamne, opriţi în loc. Mă tem să nu mai fi fost cineva, cineva umblând, doamnă Ratlow.

            Ei, şi mata, ai venit intimidat dinainte, se vede. Ridică perdeaua, colţul din dreapta jos al perdelei, şi uită-te peste linia de tramvai, căci, imediat ce vom coborî, vom traversa, vezi ce se cheamă că avem cale liberă? Eu tot aveam de gând să ies, când ai intrat mata. Un pic mai înainte, cu gândurile copleşite de imaginea domnului Ratlow, am ridicat şi eu colţul perdelei şi te-oi fi zărit pe mata fără să te recunosc. Atunci când ai sunat, mă mir că nu intră pe uşă domnul Ratlow.

            Doamnă Ratlow, văd că avem cale liberă, dar, îţi repet, se întâmplă să fie jos, cam de pe la biserică…

            Hm, se cheamă că ai venit într-o vizită de aşteptare, domnule, prea eziţi să mergi să-l întâmpinăm împreună, cum am spus, eu, întristata doamnă Ratlow, şi mata, pe domnul Ratlow. Se făcuse timpul să se arate. Nu se mai găsesc ţigări, înţeleg, dar domnul Ratlow trebuie să se găsească.

            Înseamnă să-l căutăm până la urmă şi în saloanele domniei tale, oricât lumea vorbeşte că apartamentul acesta este ultima dintre vestitele încăperi pe unde au răsunat paşii – recunoaşte, doamnă Ratlow, că nu numai paşii – atâtora. Aş fi avut cândva motive să încerc gesturi disperate, prin ele să îţi amintesc o anumită întrevedere, blândă, aproape erotică, doamnă Ratlow, tocmai sosisem dintr-un sat de pe malul Oltului.

            A, mata eşti convins că eu nu-mi aduc aminte de…

            Vai, doamnă Ratlow, dar eu nu ţi-am amintit, eu am aşteptat ani de zile, domnia ta spuneai adineauri că totul e în ordine şi o să mai aştept şi de acum încolo.

            Domnul Ratlow are vreun amestec?

            Domnia ta.

            Mata?

            Nici eu.

            Sigur, se ştie , doamna Ratlow n-are niciun amestec. Ar fi bine pur şi simplu, de aceea, să mă conduci la domnul Ratlow. Domnul Albanescu ar face-o, să te vedem şi pe mata.

            Uite ce e, doamnă Ratlow, am reuşit să scap de toate. Nu chiar de toate, dacă chibzuiesc. M-ar interesa să aflu cum ai proceda domnia ta.

            Fără domnul Ratlow îmi vine greu să-mi urmez şirul închipuirilor, al închipuirilor pentru că, lasă-mă să cred, nu suntem deloc într-o situaţie asemănătoare. De-ţi trebuieşte un salon de-al meu, îl ai dragul meu prieten, în condiţiile ce ţi le va înfăţişa elocvent domnul Ratlow, deci şi dumneata, dacă nu cumva singur dumneata, ai nevoie să-l afli pe acest domn, nu uita, domnul Ratlow.

            Tocmai începusem să reînviu un trecut fericit pentru mine, plin de strălucire pentru domnia ta. Îmi pare cum că oarecine a răpit salonul de pe vremuri, doamnă Ratlow.

            Mi l-am răpit de una singură, domnule…

            Ratlow…

            Aşa, ce e cu domnul Ratlow…

            Poate nu l-ai mai recunoaşte, doamnă Ratlow, numai în saloanele domniei tale ţi-ai recăpăta splendoarea înălţimilor de unde îţi îngădui să-ţi arunci ochii. Domnul Albanescu mi-a povestit o scenă mai veche decât întâlnirea mea nesperată într-unul din saloanele…

            Vorbeşti de saloanele doamnei Ratlow, ştii că nu erau deschise numai în Bucureşti? Nu… În Bucureşti aproape că nici nu existau saloanele doamnei Ratlow. Dacă n-ar fi apartamentul acesta, cred că astăzi nici n-ai fi vizitat-o. Vei şti într-un târziu şi rostul vizitei de-acum. Numai să dăm de domnul Ratlow şi asta fără a ne întoarce într-una în trecut.

            Port cu mine, la loc sigur, o fotografie, doamnă Ratlow.

            Şi mata… Cât să fi trecut de când, deschizând fereastra cu o mână, în cealaltă ţineam şi eu o fotografie, poate tocmai aceea ce o porţi în păstrare? Mi-a căzut în stradă, de parcă voia să se aplece. Tot domnul Ratlow ar avea ochi şi pentru fotografia aceea. Parcă a dorit să se aplece, şi tramvaiele goneau, la început pe dedesubt… Mata, de acum înainte, o să tot vii pe aici, ca singurul, vorbesc de fotografie, singurul străin dorit de domnul Ratlow.

            Şi de toată lumea, prin graţia spuselor domniei tale.

            Încet, încet, ai să negi, presimt, că ai purtat-o la dumneata, ca şi cum fotografia aceea te paşte, reţii mata expresia?

            O regăsesc în tentativele mele savante, cât despre fotografie, o să cer domnului Ratlow libertatea de a înzestra cu ea pe oarecine.

            Oricine ar trebui să tresalte la o asemenea zestre.

            Domnul Ratlow, nu ştiţi, se gândeşte la o persoană cu o identitate foarte precisă?

            Nu-l vei înzestra pe domnul Ratlow cu fotografia, ca domnia sa, la rându-i, să înzestreze pe altcineva. Socotesc să fi împlinit totul cum vei fi găsind de cuviinţă, vezi şi mata ce suflete izbitoare suferă din te miri ce.

            Mai e un lucru, doamnă Ratlow. Domnia ta vei avea tărie spornică, aşa spuneau saloanele. Temându-te de viaţă pentru că era frumoasă, eleganţa gânditoare, îţi aduci aminte, croise până la periferii un drum de trăsuri ce să fie, în eternitate, reprodus fotografic din avioane, stătătoare pe cocoaşele machetelor-cosmocămile.

            Te mai uiţi mata dacă avem ceea ce se cheamă cale liberă?

            Nu ştiu ce să zic, numai domnia ta să vrei ai putea spune cum e. De-ar fi şi altă ieşire n-ar strica şi, pe urmă, dumnezeu cu noi, încotro am nimeri. Biserica este încă deschisă şi nu vremuieşte ca atunci când casele zac goale şi oraşul plin.

            Câte mârliţe o fi prins domnul Ratlov până acuşi?

            O, nu pleca domnia lui să te lase şi să pescuiască. Apele-s în seama tinerilor, zice-se. O fi plăcerea unei mărturisiri la mijloc, dorul întârzierilor ce v-au încărcat zilele de celebritate.

            Mie?

            Când domniei tale, când domnului Ratlow. Cum dragomanul, străbunul Ratlowilor, din partea domniei tale, după pomenire, a dispărut în umbra unei femei, îndrăznesc să cred, secolele adevărate te răsplătiră cu alte daruri.

            Săracul dragoman, mata să fii îndeajuns de cavaler, cam cât pretinde domnul Albanescu să fie bărbatul un filosof, apoi mi-ai ajuta să-l răzbun. Domnului Ratlow atât i-ar fi. Iată cele douăsprezece limbi vorbite de bătrân. Le vezi aici legate în piele de cămilă. O parte sălăşluiesc la Stambul. Altele s-au risipit. Dar mata vei căuta lucruri străine de vremuri şi, odată, cine ştie…

            Petrecerile dumitale în Italia, doamnă Ratlow…

            Care Italie?

            În compania unor italieni…

            Dar la Paris, martoră mi-e ducesa de la Roche, tot frumoasă, deşteaptă şi cuminte…

            Ducesa?

            Nu, hodoroaga n-are inimă…

            Ce-ar zice domnul Ratlow să vă asculte?

            Domnia lui e plecat, ai primit, de bună seamă, înştiinţarea înălţării domnului…

            Ratlow.

            Sigur că da. Ci nădăjduiesc o taină şi mai şi. Ori te pilisei de ziua Hanei? Sau numai aşa să   mă trezeşti pe mine din ale mele? Crede-mă, în seara aceea eu mă aflam la Paris.

            De ce nu te-aş crede, acum poate că te afli în Bucureşti. Toate saloanele domniei tale prosperă. Iar pe domnul Ratlow mă mir de ce-l asculţi în umbra răscumpăratelor plecări. Mă pomenesc surâzând cum numai domnia lui domniei tale i-ar surâde.

            Să nu te piardă vedeniile astfel reînviate. Să nu se fi stricat vremea, cum ai văzut ridicând colţul perdelei, din dreapta jos, ţi-aş arăta, la lumină mai multă, tabloul din faţă cum numai domnul Ratlow surâde, şi nu mie. Posomorâtul de el…

2

            Nu mai scrie ceea ce vorbeşti cu glas tare, trag cu urechea toţi barbugiii…

            Domnule, domnule Ratlow…

            Auzii… Nimeni nu mai ştie cine este adevăratul domn Ratlow.

            Însăşi doamna Ratlow mi-a încredinţat deunăzi un secret, domnul Ratlow îl cunoaşte…

            Vrei să spui, are nevoie să-l cunoască.

            Ei nu, domnului Ratlow i-l pot divulga pe nerăsuflate, e doar secretul morţii domnului Ratlow, n-am spus că domnul Ratlow a murit, nici că e internat pe Vitan.

            Scriai acolo, ca pe marmoră de Târgu-Jiu, dacă mă pot exprima, icoana credincioasă a despărţirii dumitale de doamna mea Ratlow.

            Da, de doamna domnului Ratlow. Nu vă evocaţi, rogu-vă, o altă doamnă Ratlow, falnică şi pururi călătoare prin pieţele din centru, cu piciorul stâng strâns în ciorap, varicele…

            Chiar aceea nu…

            Nici indianca…

            Nici fata…

            Nici coapta…

            Nici corcitura…

            Niciodată doamna Ratlow?

            Ba doamna Ratloww.

            Care doamnă Ratlow?

            O doamnă Ratlow, domnule, mi se pare, Albanescu.

            Dacă aşa doreşte domnul Ratlow?

            Şi sunau într-adevăr, în momentele despărţirii, şi ceasuri şi telefoane şi sirene şi clopote?

            Îţi închipui, dacă s-a auzit până şi din modesta mea scriere. „Vocea doamnei Ratlow se auzea ca dintr-un mormânt al turor sunetelor”.

            Din vina întunecimii revărsate în saloanele noastre, doamna Ratlow se retrăsese în apartamentul din strada C. Se anunţa o noapte ameninţătoare.

            De nu s-ar fi întunecat şi acum, ce-aş mai scrie povestea în versiunea dumitale, domnule Ratlow.

            Lasă, când vom preschimba lespezile saloanelor eu şi doamna Ratlow o să ne ţinem pe lângă dumneata şi atunci vei săpa în marmoră…

            O să ne ţinem pe lângă mata, domnule, cum ai spus?

            Albanescu…

            Vai, doamnă Ratlow, aţi ieşit, totuşi, în întâmpinarea domnului Ratlow. Mi se păruse că domnul Ratlow peregrinează pustiu printre tei.

            Eu am arătat spre dumneata, şi domnul Ratlow s-a grăbit, cum îi este obiceiul. Mata, în ziua aceea, când se strânseseră în apartament aproape toţi vizitatorii saloanelor noastre.

            Doamna mea, la auzirea numai de domnul Albanescu.

            Pe întuneric, nici nu i-am zărit faţa. Mata chiar n-ai trimis vorbă că nu poţi veni fiind reţinut de chestiuni dintre cele mai importante?

            Mă pilisem, doamnă Ratlow. Umblam pe trotuarul de peste drum din faţa apartamentului. Un noroc dublu l-a adus pe domnul Ratlow. Domnule Ratlow, mi te-ai înfăţişat ca un tablou al dragomanului. Se petrecea uituc pe lângă biserică marele grup sărbătorind pe cineva la 20 de ani.

            Doamna mea, te-ai tulburat aşadar zadarnic la zgomotul auzit numai de tine, la cântările de la la la lurala la fâşfâşfâş, la muzicile degeaba plănuite în seara aceea în toate saloanele noastre deodată. Te-a îngrijorat ameţeala mea, la întoarcere, parcă te văd când îţi tot spuneam cum îmi joacă în faţa ochilor mârliţe şi melci asemeni porcilor, da, da, cu nişte râturi ca ale porcilor.

            Pachetul subţire din mână ţi l-a suflat vântul, domnule Ratlow, şi eu am sărit ca ars să ţi-l ridic, dar a trecut tramvaiul peste el, ca o umbră de avion, apoi eu m-am recomandat Albanescu, doamna Ratlow nu mă zărise încă, ţi-am auzit glasul verde cum îi povesteai totul sus.

            Mata ţi-ai închipuit atunci că saloanele noastre s-au închis şi nu mai avem loc să ne odihnim într-un apartament plin de atâta lume.

            Atâta că aş fi dorit din toată fiinţa să atrag politicos atenţia domniei tale că, în astfel de situaţii, poţi visa o boală, dar o poţi şi lua, prin contagiune.

            Dacă aş fi înţeles, făceam totul să te primim, de bună seamă după întoarcerea domnului Ratlow. Ţi-am fi mulţumit pentru amabilitate.

            Că doar nu veneam de la război să întârzii cine ştie ce.

            Acum totul e în ordine. Eşti binevenit oricând în saloanele noastre. Domnul Albanescu, a, mata, se îngrijeşte din când în când de îndrumarea oaspeţilor. Hm, pe vremuri, domnilor, m-aş fi vrut mereu într-o bacoviană încăpere de marmoră, despuiată de orice lux, iar acum, că totul e în ordine, am ieşit să-l întâmpin pe cel la 20 de ani, spuneaţi?

            Vârsta aceasta şi-o serba o fată, doamnă. Domnul Ratlow o fi ştiind mai multe. Eu mă pilisem, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow.

            Ei, nu, nu să întâmpin pe cineva am ieşit din saloane. Nici pentru că domnul Ratlow mă iubeşte. Visase şi el cârciumi cu întâlniri ţigăneşti năduşite în noaptea când Iohana împlinea 20 de ani. Şi eu ce visasem?

            Lumea o vorbeşte de zână bună pe domnia ta, ca pe o milă a săracilor, să nu se supere domnul Ratlow.

            Lumea n-o ştie pe adevărata doamnă Ratlow. Nimic nu ştie pe îndelete.

            Nici vorbă, donule Ratlow, dumneata ai trăit numai din filosofie, îndrăznesc s-o întrerup pe doamna Ratlov dintr-un decent cavalerism, nădăjduiesc decent. Doamna Ratlow a coborât într-o seară printre teii din Cişmigiu.

            Lasă, lasă mata seara aceea întâmplătoare. Într-o seară…

            Aşa am spus şi eu, doamnă Ratlow, ai auzit şi dumneata, Domnule Ratlow.

            Fie, în seara aceea am vrut să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos. Ca într-o poveste, mă trezise ceasul dintr-o lungă visare, şi nu l-am mai apucat sunând. A sunat telefonul. Domnule Albanescu, am impresia, pentru prima oară mi-ai spus că mata eşti. Tăcusei şi după ţiuitul unei sirene a salvării, a bătut de douăzeci de ori clopotul bisericii de la intrarea în Cişmigiu.

            Doamna mea, ţi-e palid glasul în întuneric, nu cumva eşti palidă toată. Domnule Albanescu, dumneata cum o auzi?

            Mă simt ca în seara aceea când rămăsesem fără nimeni pe lume. Să fi durat asta… Doamnă Ratlow, am cerut eu domniei tale patru lei împrumut? Oricum, se făcuse târziu, domnule Ratlow, dumneata nu mai veneai ca înainte. Eu am început să vorbesc cu voce tare, ca acum, fără cuvintele noastre de toate zilele, doar nu aveam cui să-i spun ceva de la obraz, şi de mine uitasem, ce mai, douăzeci de ani.

            Mata în seara aceea erai mânat de gândul răsplătirii unei fapte trecute. O fi fost împrumutul cu patru lei, şi domnul Ratlow întârzia, ce-i dreptul.

            Numai într-unul din saloanele domniilor voastre, doamnă şi domnule, domnule şi doamnă Ratlow o să regăsesc odată ceea ce mă mânase în seara aceea.

            Bunul sfârşit al serii, aici, printre tei, mie nu-mi era departe, îţi povesteam eu, doamnă Ratlow. Domnului Albanescu n-are cine să-i confirme, dacă petrecerea salonelor îşi croieşte iarăşi un vad până la periferii. Ne vom îmbujora de măgulirea recunoaşterii, spunea dumnealui, a recunoaşterii… a recunoaşterii faptelor trecute.

            De, domnilor, de ce ar plânge vreunul dintre voi visul meu de pe vremuri?

            Vorbeaţi aşa, doamnă Ratlow, cucernică şi în putere, asemeni maicii domnului, încât domnul Ratlow te iubeşte cu toată dreptatea, iar eu mă şi închin. Vă aşteaptă saloanele pretutindeni împrăştiind smirna pământului, floarea depozitelor şi curânda seară ce poate nu s-a dus atunci…

            Domnule Albanescu, mata l-ai cunoscut pe celălalt Albanescu, marele salonard?

            Vai, doamnă Ratlow, chiar domnia ta ai numele împrumutat de la vechiul, al patrulea dragoman al ţării. Domnul Ratlow l-a împrumutat de la dumneata. Iar eu, pentru a nu-l împrumuta, la rându-mi, am încuviinţat fericit să-mi spuneţi domniile voastre precum mi-aţi zis. Teii domnului Ratlow v-ar putea da ştire şi-n altfel. Domnia ta te preumblai printre ei când dumnealui s-a aplecat să mă recunoască.

            Am fi convorbit atunci…

            Ratlow…

            Ratlow…

            Ratlow…

            Ratlow…

            Cum?

            S-ar cuveni să stea şi dragomanul cu noi.

            Să treacă oarecine şi printre aceste ascunse şiruri de tei scuturaţi.

            Să întârzie.

            Plăcut se aude tramvaiul, domnule Albanescu. Te-am ţinut din lucru.

            Vă mărturisesc, într-adevăr, zgomotul tramvaiului mă dispune şi pe mine la fapte nobile.

            Eu nici nu-l aud întotdeauna, domnilor. Acum, că ne-am recunoscut, vorbim mai tare, şi tot o să plănuim, precum v-aţi dorit, primirea domnului Albanescu în saloanele noastre. Ar fi păcat să nu se petreacă totul în Bucureşti, dar o să ne ascultăm unii pe alţii, domnilor. Voi unde spuneţi? Asupra datei nu va fi greu să convenim, dar unde?

            În Bucureşti… Ne leagă seara aceea, oricât, doamnă şi domnule Ratlow, eu provin dintr-un trunchi nici măcar nobil, ci precum al teilor. În rumenul sud – şi floarea teilor cânva îmi va întări spusele – sălăşluiesc sub carele grele de giuvaerurile Stambulului neîncăpuţii ochitori de zei, mintoşii fără margini. În partea cealaltă saloanele gem de stirpe odată mai veche ca altă ciobănime dinspre trecători. Iar pe tăiatul crucii, la capetele săbiei de la răsărit şi de la apus, o şleahtă de dănţuitori tot s-o învâlvăta. Aflătoare în mijloc de răstignire, topitele convoaie din jurul doamnei Ratlow ne-or da pace. Şi, astfel, locul e mai simplu de ales. De intri într-o mănăstire, n-ai intrat în toate?

            Domnule Albanescu, toate astea le-am auzit de la început, cânt te-am desluşit vag, după voce, fiindcă vorbeai tare într-o situaţie când oricine s-ar lăsa furat de tăcere. Doamnei Ratlow nu i-a venit să creadă prima oară, rătăcită la doi paşi de mine. I-am arătat prin semne că nu mai e tăcere şi mă mir de ce întâi ţi-am zis Albanescu.

            Gândul dumitale… doamnă Ratlow, domnia ta se grăbeşte?

            Vorbeşte mata acolo tot ce voiai să vorbeşti cu gândul la gândul domnului Ratlow. Eu te voi urmări într-o sfinţită manieră, fii încredinţat, chiar dacă mă depărtez atrasă de preumblarea printre teii domnului Ratlow, săracul, geaba naltele saloane dacă el…

            Gândul dumitale, domnule Ratlow… iartă-mă, doamna Ratlow, nu ştii, se simte bine? Se clatină înconjurându-ne de-aproape cu grandoarea privirilor plutitoare. Ei, să nu uit, şi gândul dumitale ştia una – printre tei, la ceasul vostru, singuratic doar Albanescu vă putea ieşi înainte.

            Nu ştiu eu ce ştie gândul meu, domnule, dar pe dumneata eu, în persoană, te credeam la saloane.

            Care saloane?

            O, cele vecine locaşurilor mănăstireşti din preajma lacurilor.

            Ori saloanele cu vedere spre arenele Bucureştiului?

            Zic acelea sezoniere, unde pălesc mimozele.

            Zi de marile saloane cu aripa oprită deasupra centrului şi a noastră, acum, domnule Ratlow.

            Dumneata poţi fi un escroc încât să-ţi placă să fii luat drept domnul Albanescu. Pe el îl ştie o lume, ce te-ai socotit? Vestea saloanelor Ratlow n-are a face cu băierile Orientului, precum un pui de iepure născut dintr-o iepuroaică de argint viu, pe o culme a primirilor. Îţi spun că nici domnul Albanescu nu ştia că dumnealui însuşi se îngrijeşte de îndrumarea oaspeţilor. Doar doamna Ratlow, stăpâna după obicei. Şi eu ştiam asta, dar nu îl cunoşteam prea bine pe domnul Albanescu, încât n-am spus că nu poţi fi dumneata când ţi-am auzit vocea blând ceremonioasă. Ce să mai fi fost cu domnul Albanescu? El chitise minunat petrecerea unuia dintre saloane de-l prefăcuse într-un leit întreg Ţarigrad. Dumneata, domnul Albanescu? Numai doamna Ratlow, ei, doamnă Ratlow… Dumneata în persoană… Cum se ajunge atunci la salonul de aici, printr-o intrare nouă, precât se zvoneşte. Ei, taci? De bună seamă doamna Ratlow o ştie. Doamnei mele Ratlow nu-i scapă nimic din ce e monumental, chiar când convorbim de portalurile noi ale saloanelor mirositoare a tei.

            Se întâmplă, domnule Ratlow, că m-ai auzit vorbind cu glas tare, săpând în umbră, marmoră adusă din cariere tomitane, asta pot să ţi-o spun. Dar numai doamnei Ratlow îmi e îngăduit să-i încredinţez totul. Mă întrerupsesem singur din lucru, când m-ai luat în seamă dumneata. Eu tocmai mă aplecam în semn de cuviinţă a tuturor întâmpinărilor mele şi aşteptam să… Îţi mai pot spune ceva… Acest Cişmigiu este încă o operă a domnului Albanescu, ai auzit despre el. Dacă am avut mână liberă, iată secretul doamnei Ratlow. O, domnule Ratlow, mulţi dintre cei ce obişnuiesc să tragă cu urechea pe sub ferestrele pierdute în arhitecturi ameţitoare au ascultat glasul doamnei Ratlow îmbiindu-te să te uiţi dacă există ceea ce se cheamă cale liberă.

            N-am trecut prin toate, domnule Albanescu, dar calea aceea poate că i-o datorez doamnei Ratlow ca pe o dedicaţie dintr-o campanie victorioasă, din cea mai victorioasă campanie, domnule Albanescu, domnule Ratlow, doamnă Ratlow şi voi, aşteptaţi-mă numai o clipă, voi, ă ă ăştia de la intrările saloanelor.

            Intrările sunt nepetrecute, ca în seara aceea, domnule Ratlow. Tramvaiele îşi vor regăsi în curând liniile, dacă după ele îţi îndrepţi auzul,

            Pe doamna Ratlow ai mai văzut-o…

            Am zărit-o odată pe domnia sa şi pe dumneata, în cu totul altă parte…

            Păcat, pe ea a dăruit-o soarta cu secretele.

            Numai domnia sa ştie dacă asta e.

            Un străin ar crede-o amnezică. Nu mă mai recunoaşte nici pe mine. Cu atât cu mai neputinţă pe dumneata. Aveai să-i destăinui dichisul noilor intrări, domnule. Ea uită de o tânără, de o bătrână, de i-a murit cineva, de a murit ea însăşi. Să nu te miri când o să-i pară că dumneata, domnule Albanescu, ai fi domul Ratlow, că dumneata, domnule Ratlow, ai fi domnul Albanescu. Cum suntem într-o întârziere aproape desăvârşită, eu unul m-aş apleca în faţa porţilor presărate cu tei scuturaţi şi aş proteja obosit trecerea doamnei Ratlow. Dar în bunătatea ei săritoare.

            Şi nu uita, domnule Ratlow, nici desluşirile ce am a i le da…

            În glasul dumitale, tare, am ascultat şi glasul meu, domnule Albanescu… doamna Ratlow nu prea a ascultat pe nimeni, în seara aceea, desigur. S-a răsucit pe călcâie şi gândurile ei sunt gândurile noastre.

            Doar porţile saloanelor de acum, domnule Ratlow, i se cuvin singur domniei sale şi, câtă vreme nu-i limpezii calea, m-aş tulbura să o ştiu pătrunsă în saloanele de aici. Ne-ar fi, altcum, să îndemnăm binevoitori ai târgurilor, precupeţe să înainteze pe unde le vom arăta şi să-i întindă la picioare doamnei Ratlow ultimele scumpeturi şi flori de tei din sudul filosofilor.

            Nu sunt gata saloanele de aici, nu sunt ale doamnei Ratlow, domnule Albanescu?

            La ce te gândeşti, domnule Ratlow? Cu multă credinţă aş putea spune că saloanele doamnei Ratlow sunt Ratlow însăşi, nu numai saloanele de aici, saloanele din tot Bucureştiul şi nu numai din tot Bucureştiul. E însă o durere, gândeşte-te şi la asta. Mai gândeşte-te că doamnei Ratlow i-ar fi fost dat să trăiască pe lume în saloanele domniei sale totdeauna, şi în seara aceea, desigur, aici, ca un copil.

            Niciun copil, domnule Albanescu.

            Toţi copiii, domnule Ratlow.

            Şi e o durere, domnule Albanescu?

            Numai doamnei Ratlow şi numai aici şi numai acum puteam să i-o împărtăşesc. Şi nu e pierdut timpul, domnule Ratlow. Va trebui să tăiem teii. Când dumneata şi doamna Ratlow aţi străbătut încoace, tocmai ştersesem scrisul de pe marmoră. O marmoră mai bună nu a fost săpată, înţelegeţi, aveam gândul s-o scriu a doua oară, apoi să tai teii, apoi să vă aştept, să vă întâmpin, în familie, domnule Ratlow. Desigur, în seara aceea, în fapt întunecos, doamna şi domnul Ratlow nu ar fi trecut spre terenuri de tenis.

            Bine, domnule Albanescu, să tăiem teii.

            Numai doamna Ratlow să nu se îngrijoreze de partea cealaltă.

            A teilor.

            A teilor, domnule Albanescu.

3

            Minunat prevestitoare mai sunt glasurileoaspeţilor din saloanele noastre, domnule Ratlow.

            Eu m-am bucurat cel mai cel mai văzând că urci, aici, pe terasă, doamna mea Ratlow.

            Te aşteptam, urcam treptele aşteptându-te, doar n-ai uitat obiceiul meu la toate balurile saloanelor noastre.

            Îl ştiu, spre fericirea lor, şi oaspeţii, aşteptându-te jos, la rându-le, până când o să li se pară că întârzii şi muzica, fără tine, a rămas părăsită. O seară ca niciodată, doamnă Ratlow. Valuri de saloane, pe vremuri şi curând, nu răpiră strălucirea acestuia, încât ne vedem ca întâia oară, frumoasă doamnă Ratlow.

            Am avut o rugăminte la domnul Albanescu, domnule Ratlow. Să ia în grijă, la primăvară, sădirea unui tei, la fereastră, colo, ce zici?

            O, cândva îmi petreceam vremea tăind pădurile de tei. Doamnă Ratlow, desăvârşit ţi-e gândul. Fapta mea trecută în loc de pedeapsă îmi va aduce alinare. O să mă reped din ce în ce mai rar în alte saloane, bucuros de a contempla reînvierea tagmei teilor.

            L-ai cunoscut pe domnul Albanescu, domnule Ratlow?

            Cine nu-l cunoaşte? Una dintre poreclitele, princiarele invitate, la primirea îndătinată a domnului Albanescu, în seara aceasta, aici, în salon, i-a jucat o tragedie întreagă. Se pretindea chiar o doamnă Ratlow. Ai cunoscut-o?

            Prietenele mele îmi reproşează asemenea tragedii, mai ales în lungul serilor din saloanele sărăcite. De-aia am avut rugămintea sădirii unui tei, sub fereastră, colo, la primăvară. Invitatele se vor interesa de starea sănătăţii teiului, nu-i aşa, domnule Ratlow?

            De bună seamă, şi va fi asemeni stării sănătăţii saloanelor noastre.

            Dar să vedem acum, domnule Ratlow, onorurile-s împlinite?

            Doamnă Ratlow, eu te-am urmat din onoare şi din dragoste.

            Dar ceilalţi?

            Uiţi, toţi aşteaptă un semn al doamnei Ratlow spre a se potoli deodată pioşi, acoperind cu mânecile creştete de femei, ca atunci când candelabrele se cutremură în sunetul corului. Ce le vei spune în seara asta tuturor?

            Când mi se vor arăta în marea sală toţi ca unul, o să chibzuiesc un cuvânt precum o cântare. Înainte de a urca, i-am dat de înţeles fiecăruia ceea ce voi cuvânta. În seara asta n-au venit atât la saloane, cât la doamna Ratlow. Luminatul nostru prieten, luminat de Sfântul Constantin, cred că domnul Albanescu el însuşi, a jucat o comedie ciudată pretinzând că dumnealui nu mai este de saloane. Poţi, domnule Ratlow, să îmbătrâneşti într-o singură seară? Într-o seară oferită de muncile oaspeţilor, dar fără urmă de chinuri, într-un sărut al tuturor uitărilor?

            Am o rugăminte, doamnă Ratlow. Mulţi îşi serbează douăzeci de ani, în celelalte saloane.

            O, să se numească aşa terasa asta, unde iubindu-ne pe noi ne iubim şi departele nostru, după vorba, după vorba cui, domnule Ratlow?

            Mi-aduci aminte, doamnă Ratlow, de vremea când copilăreai în saloanele dragomanului. Uită-te cum în jocul primăvăratic al sfântului Gheorghe tulburai minţile vorbăreţe şi încruntatele sprâncene ţi se ploconeau la picioare. Memoriile celui uitat de dumneata ar fi ars în uleiuri de pe încinsele linii ale tramvaielor. În seara aceasta, venit de departe, îşi petrece gândurile în marea sală – domnul Albanescu o să adeverească tot – chiar botezându-l maestru al îmbrăţişării.

            Spovedaniile altora, domnule Ratlow?

            Şi ale noastre, doamnă Ratlow.

            Am văzut fercirea celor din saloanele noastre. Sunt fericiţi fiindcă nu le aţinem calea. Poate ne adoră fără un gând la puritatea neamului nostru.

            O, de afară se aud uneori blesteme surde, un nebun aruncă în faţa viitorilor noştri oaspeţi întruchipate suspine, „îs rele rudele”, zice, doamnă Ratlow.

            Aşa şi domnul Albanescu împodobeşte nenorocirile, ascultă păsările intrate pe ferestrele saloanelor ca şi cum cineva le-a împuşcat din ochi. Şi deci, domnule Ratlow, rafinamentul nostru nu se mai caută?

            Se caută atunci şi mai adânc saloanele doamnei Ratlow.

            Dumneata pentru ce le-ai căutat?

            Am căutat-o pe doamna Ratlow. E drept, ai încercat să înalţi frumuseţea saloanelor până la frumuseţea dumitale. Domnul Albanescu, fără să-l cunosc, m-a îndrumat ca pe un oaspete al dumitale, nu al saloanelor. Şi iată-te aici şi acum, în seara aceasta, singură în închipuirea saloanelor, pe o terasă clădită din întreg aurul dezgropat al pământurilor.

            Domnule Ratlow, aşa a vrut norocul vremurilor. În tinereţea dragomanului te-aş fi căutat eu pe dumneata, rugându-te, cum am avut şi la domnul Albanescu o rugăminte, să iei în grijă sădirea unui tei la fereastră, colo.

            Ce veac şi ăla, doamnă Ratlow… Nu vă frângeţi mâinile, aclamaţiile din marea sală vi se cuvin. Încă de pe atunci ruina semănată peste saloane le putea îmbătrâni. Dar, doamnă Ratlow, această seară stă în vârful timpului, iar dumneata, de pe terasa unui nou salon, vei dărui celor din marea sală surâsul logodnelor, ei îl vor păstra şi în celelalte saloane, unde mulţi îşi serbează douăzeci de ani.

            Da, domnule Ratlow, de aceea începe să mă îndurereze mania mea. Şi domnul Albanescu n-a uitat să-i atragă atenţia pictorului lucrător, de unde să-şi închipuie că tocmai în seara aceasta o să mă îndurereze împlinirea întru totul a plănuirii saloanelor mele? Perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ne desparte de marea sală. Ai închis uşa, după ce, urmându-mă, urcasei treptele până aici pe terasă. Petrecăreţii se uită, între două iubiri din seara aceasta, se uită zadarnic, rar cine are ştire de terasă, iar ăla s-o fi şi pilit. Colţul perdelei trebuie ridicat, înainte de a-mi face reapariţia, domnule Ratlow. În marea sală a noilor saloane, lumea s-o fi schimbat de-a lungul serii, s-o fi întors acasă, cine ştie… La urma urmei, va fi aceasta seara noastră, domnule Ratlow. Trebuie ridicat colţul perdelei însă, poate lumea toată mai aşteaptă, măcar lăcomia şi tot să-i fi ţintuit în saloane pe oaspeţi.

            Şi bucuria, doamnă Ratlow.

            Te gândeşti la vienezi?

            Nu numai la ei, doamnă Ratlow.

            Cât despre domnul Albanescu.

            Domnul Albanescu, doamnă Ratlow, ar fi în stare să taie teii toţi, şi teiul sădit sub fereastra dumitale să rămână singurul…

            Ca să vezi puterea saloanelor mele.

            Păcat, spuneai, în seara aceasta de perdea.

            Păcatul meu, domnule Ratlow, de aceea şi sufăr.

            Tot e bine, suferinţa doamnei Ratlow rămâne ascunsă lumii din saloanele ei.

            Dacă n-ar fi perdeaua, n-ar mai fi nici durerea din seara aceasta, domnule Ratlow. Nu m-am gândit şi domnul Albanescu a împlinit tot ce i se spusese. Dumnmeata, de aici, de lângă mine, nu-mi poţi simţi depărtata suferinţă, poate fiindcă mă iubeşti cât pentru o logodnă, poate pentru că nu îţi vine la îndemână să ridici colţul perdelei…

            Vai, doamnă Ratlow, dar, încă din seara aceasta, se poate începe lucrul la un nou salon. Oaspeţii vor sări în sus, ca şi cum nu ar mai fi aici, ori şi aici şi acolo, iar înaltul podium, terasa i-ar orbi de presimţirea fericită a surâsului doamnei Ratlow chiar de la intrare.

            Când, urmându-mă, ai urcat treptele până aici pe terasă, oaspeţii acestei seri sosiseră după cuviinţă, oare ţi s-au înfăţişat în aleasă mulţime? Femeile îşi răsuciseră funii din rochii spre spânzurarea elitelor? Domnii şi doamnele frigeau sticla cupelor cu îndrăgostite buze, domnule Ratlow?

            Să mă fi trimis la dumneata sus, pe trepte, darul vieţii mele, doamnă Ratlow?

            Aflându-te bărbat cumsecade, o cuvenită vorbă pentru dumneata…

            O, doamna mea Ratlow, o să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos, să-ţi recomand lumea de dedesubt, din marea sală, oricine ar fi sosit până acum, oricine s-o grăbi către un alt salon, oricine. Îşi vor ridica ochii şi le vei cuvânta.

            Mă sfătuieşti? Să le spun doar atât, „Pentru voi”, ce zici?

            Pentru oricine, doamnă Ratlow.

            Mă tem, domnule Ratlow, să nu fie scris pe cealaltă parte a perdelei, ca în marmoră, aceste cuvinte. Nu mai ştiu dacă domnului Albanescu i se spuse şi asta. Destul s-a răspândit prin saloane zvonul mesajelor intime ale copilelor către mine, dorinţa şi visul, domnule Ratlow, că erau mirese. Eram mireasă, domnule Ratlow, dar perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ridică perdeaua, colţul din dreapta jos. Odată mi-a ars un salon. I-a pus foc o nebună cu basma însângerată, o copilă din astea. Colţul din dreapta jos. Se vede cumva domnul Albanescu?

4

            „Domnule Ratlow, damna Ratlow are onoarea să…”

            Domnule Albanescu, mata…

            O, doamnă Ratlow, sunt gata, ajunsesem la ultimul dintre cei ce au trecut până în această seară prin saloanele domniei tale. Sunt gata, doamnă Ratlow.

            Te-ai trecut şi pe mata?

            Doamnă Ratlow…

            Şi pe mine?

            Domnia ta…

            Mai bine nu. Mata nu vrei să dăm o fugă până la saloanele mele unde se serbează 20 de ani?

            În această seară, doamnă Ratlow?

            În.

            Mă ierte domnia ta, şi de ce să fugim?

            Pentru mine, domnule Albanescu. Mata fugi pentru doamna Ratlow, nu e demn?

            Cel mai demn, doamnă Ratlow. N-am fugit niciodată prin Bucureşti. Sau nu mai ştiu de sunt în Bucureşti saloanele acelea?

            Vom trece prin cât mai multe, seara aceasta e lungă…

            Toată cinstea, doamnă Ratlow.

            Sigur, sigur, doamna Ratlow are onoarea să…

            Tatăl meu, domnul Albanescu, doamnă Ratlow, când avea douăzeci de ani, şi doamna Ratlow, mama domniei tale…

            În salonul unde se întâlniră prima oară, domnule Albanescu, se cunoaşte, eşti un minunat îndrumător al oaspeţilor, la toate ceasurile şi pe orice treaptă…

            Să mergem acolo, doamnă Ratlow?

            Să ne gândim întâi la priveliştea din seara aceea, domnule Albanescu. Mata să nu uiţi una. Atâţia jucau înăuntru în tactul muzicilor străvechi, iar afară la ferestre tot atâţia priveau la fel de fericiţi. Noi unde ne-am duce? Vreau să fugim împreună tocmai pentru a nu ne mai putea despărţi, domnule Albanescu, acolo unde ne vom hotărî să ajungem.

            Oriunde, doamnă Ratlow.

            Oriunde, domnule Albanescu, şi domnul Ratlow?

            Acesta poate fi şi numele meu, doamnă Ratlow.

            Domnul Ratlow a trecut prin saloanele mele, aşa e.

            Un lucru, doamnă Ratlow, în obişnuita domniei tale rugăciune, seara aceasta, s-a strecurat şi gândul plecării împreună?

            S-a strecurat plecarea, domnule Albanescu. Adevărat, am suit pe terasa noului salon, pentru a mă ruga. Acolo, rugăciunea mea, dar n-o mai ţin minte, vezi, plecasem, o perdea îmi acoperea vederea spre marea sală, unde mata îndrumai oaspeţii… Dacă n-am fugit atunci, înseamnă că am aşteptat să fugim împreună…

            Poate domnia ta îl aşteaptă pe domnul Ratlow.

            Era pe acolo, parcă, un bun domn Ratlow. Şi parcă nu se încumeta, fără domnul Albanescu, să fugă împreună cu mine la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Vinovată această seară, domnule Albanescu, sus pe terasă, cu perdeaua dinainte eu cred că fugisem.

            Un înţeles anume al sentimentelor domniei tale, doamnă Ratlow, l-am prins în clipele mele singuratice din această seară. Poate atunci domnia ta jucai pe terasă o carte dumnezeiască, după ce suferisei şi uitasei să fugi. Eu nu am de jucat nimic, doamnă Ratlow. Fiind împreunî, împreună să dăm o fugă, spui domnia ta, până la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Tocmai aşa lumea o să afle că doamna Ratlow n-a fugit împreună cu nimeni, niciodată, iar dacă a fost fugită a fost singură.

            Lumea ca lumea, spune-i că e nebună şi n-ai făcut nimic, primeşte-o în saloane şi,  să te ţii… Şi mata ai fugit de lume venind la saloanele mele în această seară unde te îndeletniceşti cu îndrumarea oaspeţilor.

            Iar domnia ta, doamnă Ratlow, nu poate fugi de saloane. Sunt ani şi este şi această seară, doamnă Ratlow. Fericirea domniei tale…

            Mata uiţi ce ne leagă, domnule Albanescu. Rău te mai pilisei, domnule, şi nu ştiu când ai de gând să te trezeşti de-a binelea.

            Vai, doamnă Ratlow, mi-e drag să sufăr şi eu, atâta tot. Să iau suferinţa de la domnia ta, precum aş lua o răceală. Nu vreau să fug din saloanele domniei tale, din salonul cel nou, chiar de-mi va fi dat să ajung tot în saloanele doamnei Ratlow, unde se serbează douăzeci de ani. Nu vreau să fug în seara asta. Domnia ta îngăduie tuturor ceea ce îşi îngăduie sieşi. Eu nu sunt asemeni celorlalţi? Domnul Ratlow nici nu m-a recunoascut. Pot fi luat drept fratele dumnealui, ori chiar drept dumnealui însuşi. Prea mi-ar fi bine alături de domnia ta. Doamnă Ratlow, n-am cum să te urmez, nici de vei urca în această clipă treptele până pe noua terasă. Şi, nu uita, domniei tale îi place să urmeze, nu să fie urmată. Sorţii saloanelor îţi croiesc înstăpânitori calea de urmat.

            O să mă înfrunţi mata altădată, această seară este a mea şi a domnului Ratlow. Ştii asta, altfel m-ai îndruma ca pe un oaspete oarecare, nu m-ai lăsa în voie, să fug ori să-mi dărâm saloanele, ori să te răpesc pe mata când altă cale nu s-ar găsi.

            Numai seara aceasta, doamnă Ratlow, numai în Bucureştiul saloanelor domniei tale, numai aici mi-am încercat norocul. Minţile încăpătoare de la dragoman până la noi s-au adăpostit şi în altă ţeastă decât a doamnelor şi domnilor. Nu-i judec fiindcă în seara asta nu judec nimic. Dar tot pe aici se adăpostiseră.

            M-au privit în ochi, domnule Albanescu, mulţi cavaleri şi înţelepţi sfioşi precum bujorii. I-oi fi urmat, după ştiinţa mata. Se retrăgeau cu faţa mereu spre mine şi dinainte îmi licărea perdeaua bărbăteştilor priviri. Le-oi fi semănat în altă seară. Să-ţi fie frică să priveşti o doamnă. Să te îngrijeşti într-atât de saloane încât să nu uiţi niciodată perdeaua de la terasă, mai zic şi eu fidelitate. Vorba unei ţigănci de la aripa veche a saloanelor, o ţii mult şi stă ţeapănă, domnule Albanescu.

            Ea nu era în gând cu perdeaua, doamnă Ratlow.

            Ea era în gând cu domnul Ratlow şi cu domnul Albanescu.

            Şi cu doamna Ratlow şi cu saloanele… Oricum, în seara aceasta a lipsit, dacă îmi aduc bine aminte, doamnă Ratlow…

            Scotocind prin saloane, vei găsi-o, prin saloanele unde se serbează douăzeci de ani.

            La saloanele domniei tale, eu îndrum oaspeţii, doamnă Ratlow. A spus-o şi domnul Ratlow.

            L-am auzit în această seară, mă privea, de ca şi cum el mă urmase pe mine, domnule Albanescu, şi poate şi pe mata.

            Tăcut în această seară domul Ratlow… Împânzise cu privirile dumnealui toată lumea din saloane, iar pe benchetuitorii din salonul cel nou îi asemuia unor tei scuturaţi, tocmai de tăcut ce era.

            Tot aşa, odată a plecat să-şi cumpere ţigări, parcă-l văd, Se înserase, ca acum.

            Acum e târziu, doamnă Ratlow.

            Mata uiţi când a plecat domnul Ratlow să cumpere ţigări?

            Domnia ta ai pretenţia unei ţineri de minte fără egal.

            Eu am saloanele, unul ca mata umblă cu pretenţiile.

            Domnul Ratlow a cumpărat ţigări tari precum o carne vie, doamnă Ratlow, şi nu le-a cumpărat, le-a primit. Picaseră din ciudatul dumnealui costum de parcă ar fi înviat, iar un domn i le-a strâns de pe jos şi i (le-)a întins, ţigări ca toate ţigările.

            Când se va sfârşi această seară, domnule Albanescu, o să te întristezi, şi cei de douăzeci de ani nu vor avea ochi pentru nici unul dintre noi.

            Au fost poftiţi în salonul cel nou şi, foarte curând, în toiul acestei seri, o să vă mulţumească pentru onoarea de a-i fi întâmpinat, doamnă Ratlow. Domnia ta uiţi ceea ce însăţi ai pus la cale seri înainte…

            Şi o să vină şi domnul Ratlow?

            Această seară doar e a domniei tale şi a domnului Ratlow.

            Înconjuraţi de mata, domnule Albanescu.

            Şi de perechi tinere din saloanele asiate…

            Şi de ceilalţi moştenitori ai dragomanului, domnule Albanescu.

            Toţi vor fi şi venit, doamnă Ratlow, dar au să-şi vorbească unii altora, despre domnia ta şi despre tot ce o să li se întâmple. Sunt fericiţi. Acum, dacă vei ridica perdeaua, colţul perdelei, o să-i zăreşti înăuntru cât sunt de fericiţi. Domnia ta vei fi la fel de fericită după ce vei ridica perdeaua.          Ridic-o mata.

            Pentru fericirea domnie tale, doamnă Ratlow?

            Şi a domnului Ratlow…

            De bună seamă, doamnă Ratlow, o clipă numai, iar mi-a amorţit piciorul drept, s-a lăsat frigul. N-ar fi mai potrivit să pătrundem în saloanele domniei tale şi să ne pierdem printre perechile de douăzeci de ani?

            Se cântă mult, se joacă şi mai mult acolo, domnule Albanescu, şi eu îmi doresc să nu se scuture nicicând floarea saloanelor şi de aceea trebuie să nu am niciun amestec. Să nu cumva să fie de ales între saloanele doamnei Ratlow şi doamna Ratlow. M-aş sufoca, domnule Albanescu. În mata mă încred pentru saloanele mele, în domnul Ratlow să mă încred pentru mine, domnule Albanescu?

            Seara aceasta, doamnă Ratlow, uneşte saloanele şi lumea lor. Singură domnia ta se mai răsuceşte pe călcâie în gând cu un alt salon al doamnei Ratlow dintr-o seară ce încă n-a sosit odată cu aceasta.

            Ştii, mata, unduitoarele reverenţe de atunci?

            O, doamnă Ratlow, această seară le aşteaptă. Domnia ta gândeşti până la capăt totul, apoi uiţi dinadins. Domnul Ratlow te iubeşte de bună seamă, te iubeşte mai ales la încercarea celor douăzeci de ani, în jocul ochilor fulgeraţi de artificii. Atunci se va apleca precum un filosof deasupra unei ape amintindu-vă şi de această seară.

            Da, domnule Albanescu, şi mie îmi aminteşte această seară de domnul Ratlow. El n-a serbat-o pe doamna Ratlow, mama mea. Când o să-l văd acum, o să-l privesc în ochi cu o duioşie răzbunătoare.

            Domnul Ratlow o să urce, o să vă amintească această seară. Nu s-a sfârşit. E timp de toate, doamnă Ratlow.

            N-am spus că n-o să-l iert. Mata o ştii din saloanele mele. Pe vremea când ne îmbrăcăm în dragomani suntem în stare chiar numai să iertăm, te iert eu, mă ierţi şi tu, nici aşa, domnule Albanescu.

            Doamnă Ratlow, oricât s-ar cânta de mult în saloane şi cât n-ar conteni jocul domnului Ratlow, în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, asta se iartă.

            N-am spus că nu, domnule Albanescu. Asta şi atunci o să se ierte. Priveşte Bucureştiul iertat încă şi în această seară. Fugi la saloanele din insule şi îndrumă într-una oaspeţi, întâmpină-l pe domnul Ratlow, iart-o pe doamna Ratlow…

            Să mă ierte domnia ta pe mine, doamnă Ratlow.

            De, domnule Albanescu, până în seara aceasta săracii să nu fi fost mai fericiţi, mai ales acei ce-şi serbează aici la noi douăzeci de ani. Cu luxul saloanelor doamnei Ratlow sunt ziduri mai înalte. Când fuma odată dragomanul şi i se terminaseră ţigările, i-a alunecat o lacrimă, domnule Albanescu, de a început şi în Bucureşti lumea să-şi scuture mâinile şi să jelească şi să se teamă că într-o bună zi se va stinge soarle de pe cer.

            Nicio grijă, doamnă Ratlow, oricine trecea prin Bucureşti, să fi fost cât de grăbit, pentru lupte cu duşmani de moarte, pentru târg, pentru doctori sau pentru ţigări, tot îşi iubeau departele văzând nestins mereu soarele în saloanele doamnei Ratlow. Şi mulţi călcau aşa pe rădăcinile înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului să dezgroape o nouă temelie a saloanelor de până la această seară. O, doamnă Ratlow, domnul Albanescu, tatăl meu, i-a arătat doamnei Ratlow, mama domniei tale, o faţă surâzătoare, şi cum nu s-ar fi înălţat, între privirile lor, saloanele de pe vremuri?

            În această seară îndrumi oaspeţii de acolo, domnule Albanescu. Iar noi… Ce se aude cu domnul Ratlow, domnule Albanescu?

            Saloanele îl cheamă pentru domnia ta, doamnă Ratlow…

            Iar mata?

            Sunt ultimul, doamnă Ratlow, să mă ierte domnia ta. În această seară, în noul salon se serbează douăzeci de ani. După ce voi îndruma oaspeţii şi în noul salon de atunci, salonul din gândul domniei tale, doamnă Ratlow…

            Mata poţi fi ultimul, salonul acela însă o să-ţi mai aducă aminte de rădăcina înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului, atât de aproape va fi de primul dintre saloanele doamnei Ratlow şi atât de departe de ultimul ce se va zidi, zidi şi când teii domnului Ratlow o să ierneze pe veci.

            Nu mi-e de mine, doamnă Ratlow, mi-e tot de saloane.

            Începi şi mata ca domnul Albanescu, băuse…

            O, doamnă Ratlow, (dar) e drept să bei până în bătaia sacrificiilor acelor fluvii…

            Băuse şi parcă uite-l în această seară de-al saloanelor. Pentru Bizanţ, ori contra Bizanţului, dacă băuse, băuse, domnule Albanescu.

            Şi cetăţile curgeau, doamnă Ratlow, în albia lăţită cu sălaşurile lucrătorilor la cariere umbra saloanelor înmugurea viile.

            Bine de salonul cel nou, unde se serbează douăzeci de ani.

            Bine de saloanele doamnei Ratlow.

            Douzeci de ani…

            De mii…

            De mii de mii…

            De mii…

            De mii…

            De mii, doamnă Ratlow…

            În această seară, domnule Albanescu?

            Până în această seară, daomnă Ratlow.

            Îmi spunea şi domnul Albanescu de domnul Ratlow, cam trage cu urechea şi nu se prea îndură niciodată de linişte, aceea de pretutindenea, mata să fii atâta de cavaler să iei în grijă acum să sune şi ceasurile şi clopotele şi sirena salvării şi telefoanele, domnule Albanescu.

5

            Aşa, domnule Ratlow, sunau toate şi dumneata intri în linişte într-un târziu…

            Doamnă Ratlow, domnul Albanescu mi-e martor, nu-ţi părăsesc nici saloanele, necum pe dumneata, pentru fapte urâte. Mă aflam în Cişmigiu, să nu te superi, plănuind studiul universului, privirile mele fiind îndreptate de acolo către înaltul cerului. Ştiam că în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, dar, doamnă Ratlow, nu-mi ieşea din minte, anevoioasa mea gândire se înseninase într-o întârziere, era însăşi întârzierea mea şi, cum îţi spun, doamnă Ratlow, mă tot gândeam cum am fugit noi împreună.

            Îmi spunea şi domnul Albanescu…

            Domnul Albanescu m-a înţeles.

            L-am înţeles şi eu, domnule Ratlow…

            M-am tulburat aşa de tare, mă tulburasem cum s-ar tulbura gheţurile nordului când saloane de-ale doamnei Ratlow s-ar zgudui de dansuri înăuntrul lor, eram tulbure ca şi cum, într-o apă, s-ar fi scufundat peste mine un fum, tulburat am fost doamnă Ratlow, încât ochii mei pironiţi dincolo de tot ce se vedea te-au zărit.

            Ei, domnule Ratlow, şi acum a noastră-i această seară.

            Era şi atunci, doamnă Ratlow.

            Îi spuneam şi domnului Albanescu.

            Apoi o blândă ceaţă aplecată peste Bucuresti până peste saloanele cele mai îndepărtate ale doamnei Ratlow se îndesea aici, ba aici, precum trunchiuri de tei să-i tai cu o suflare caldă. Ni-e martor domnul Albanescu, doamnă Ratlow. În salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, i-am spus, nu pot să lipsesc, iar dumneata ai de îndrumat oaspeţii, trebuie să te grăbeşti, ia-o spre saloane şi voi fi şi eu acolo, împreună cu doamna Ratlow. M-am înfiorat în urmă precum atunci când îşi serba douăzeci de ani doamna Ratlow, mama doamnei mele Ratlow. Domnul Albanescu plecase, nu mai aveam cum să ne înduioşăm la gândul doamnei noastre Ratlow, aşa că am pornit-o singur către doamna mea Ratlow.

            În linişte, într-un târziu, domnule Ratlow.

            Nu zici, doamnă Ratlow, că am rătăcit calea? Umblam rugându-mă la Dumnezeu să o ferească pe doamna mea Ratlow de amnezie. Am bătut pe la saloane, am intrat, o să-ţi povestesc eu, umblam, o pornisem către doamna mea Ratlow, mă aşteptase, mă întâmpinase.

            Şi?

            Doamna mea Ratlow cred că am luat-o şi la fugă prin Bucureşti. Fugeam împreună, doamna mea Ratlow, nu eram fugit singur. Nopţile noastre cu lună, doamna mea Ratlow, ne răzbunam vremea când saloanele doamnei Ratlow, ce să-ţi mai spun acum, ţi-aduci aminte. Şi de unde linişte?Parcă aveam pe mine hainele dragomanului. Şi eram fericit, o pornisem către doamna mea Ratlow. Jucam pe loc din când în când de fericire. Îmi licăreau dinaintea ochilor visele doamnei mele Ratlow. Vedeam prin ea ca prin perdeaua teilor tăiaţi cu o suflare caldă. Pe negândite trecusem prin multe, aveam să-ţi povestesc odată, doamna mea Ratlow, poate chiar în această seară.

            În această seară a noastră, domnule Ratlow.

6

            Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu…

            Hop şi eu, domnule Ratlow.

            Mai devreme cu mult… O părăsisem pe doamna Ratlow înaintea prânzului nostru…

            Mi-a istorisit bătrânul…

            Care bătrân?

            Nu bătrânul, „bătrânul”.

            Sper din toată inima să nu fi poreclit pe nimeni „bătrânul” în saloanele doamnei Ratlow.

            Nu, domnule Ratlow, tot în Cişmigiu şi eu, dar nu gânditor.

            Şi el?

            Bătrânul?

            Niciun bătrân, domnule, domnul Albanescu.

            Domnul Albanescu?

            Ei, bătrânul…

            A, bătrânul…

            Dar nu aici, nu în seara aceasta, în liniştea de acum, domnule Albanescu.

            Iar începi?

            Nimic…

            Aha, tatăl meu… Domnul Albanescu… Ştii, domnule Ratlow, am visat o femeie…

            Nu în saloane, domnule Albanescu.

            N-am visat-o eu, domnule Ratlow…

            Cum, domnule?

            Mi s-a urcat sângele la cap, e voie?

            Nu e…

            Nici aşa, mai încet? I-am zis „ţi s-a jigărât haina”… Eu eram gol, domnule Ratlow…

            În vis, domnule Albanescu?

            Nu, domnule Ratlow, zău că în Cişmigiu.

            Azi?

            Cred şi eu.

            Dar Cişmigiul a fost singur.

            Eu am fost singur, domnule Ratlow.

            Şi eu, domnule Albanescu.

            Da, dar dumneata stăteai gânditor. Te-am întrebat la ce te gândeşti. Tăcere. Şi venea trăsura-n goană, un boier cu-a lui cocoană.

            Te-aud saloanele, domnule Albanescu…

            Uiţi, domnule Ratlow? Boieroaica ţi-a plăcut, la boier i-ai dat un şut.

            Nu, domnule Albanescu.

            Nu domnule Ratlow. În tramvai era căldură, eu făceam spume la gură.

            Aşa că erai gol, domnule Albanescu…

            Împlinisem douăzeci de ani, domnule Ratlow.

            Astăseară te sărbătoreşti în salonul cel nou al doamnei Ratlow.

            Şi uită-te ce gust…

            Ce costum, da…

            I l-am cerut fără milă, când mă ruga, aşa îmbrăcat cum era, pe mine gol puşcă, tot pe mine, să-l prezint acolo unde merg eu. L-am anunţat că mă însor.

            Îţi venea socru?

            Asta, pe primăvară, domnule Ratlow.

            De-ai ajuns de proverb.

            Cine nu se mai însoară pleacă cu trenul la ţară. Nici nu mai ştiu, domnule Ratlow, dacă eu sau scandalagiul acela de drumul mare, îmbrăcatul…

            În fotografia din momentele de atunci te vezi într-un pantalon obişnuit şi într-o cămaşă obişnuită…

            Dar mă socoteam gol numai pentru a-l face de ruşine pe, cum i-ai zis, el să se dezbrace şi să rămâie ca dracul. L-am luat cu frumosul… Dă-mi voie, am jucat o piesă, astă seară, de ziua noastră, în saloane sper din toată inima, cum ai spus şi dumneata de bătrân, eu chiar nădăjduiesc o altă piesă. Numai pentru dumneata, domnule Ratlow, să vezi cu cine puteai avea de a face, în timp ce stăteai gânditor în Cişmigiu. Nu e grozavă piesa. Până aici bătrânul ţi-a prescurtat prologul.

            Care bătrân?

            Eu.

            Joci teatru?

            Deloc. Piesa era a ăluia.

            Nu haina?

            Şi haina. I-am retezat-o şi cu piesa, n-ai ce aplauda. Acţiunea se petrece pe căldură. Când vorbesc cu a,a, luminos, atunci vorbesc pentru mine, când o iau cu â, â, vorbesc pentru scandalagiu. A, a (tango) împrumută-mi hainele, â, â, să le porţi… a,a, nu, pentru nuntă, eu să nu mă însor şi eu? â, â, cu hainele mele? a, a, în hainele tale, cu domnişoara, o ştii, domnule Ratlow… Blonda. Nu. Ba blonda. Ba nu. Â, â, dacă era blonda îţi dădeam cu împrumut hainele. A, a, astea? Te duci cu ele să te ajungi… Â,â, e treaba mea. A, a, haina ta. Â, â, ce bine îmi pare, o să închiriezi un costum. A,a, pe vremea asta? Aşa-ţi trebuie, bine-ţi pare, chiloţi murdari, noduri la brăcinare.

            Atâtea expresii, domnule Albanescu, şi pentru ce? „Nu cumva te însori nelegitim?”

            Exact, exact aşa mi-a spus, domnule Ratlow. Ştiţi, piesa nu e de moravuri, nu se cheamă „un om se-mbracă – se dezbracă”. L-am întrebat în rol, ştii ceva?

            Că te însori?

            O iubesc prea mult.

            Pe blondă…

            Dezbracă-te, îndrăzneşte…

            Însoară-te.

            Îţi prezint… Femiele au început să mănânce îngheţată.

            O dezbracă şi-o mănâncă.

            Un grup vesel se adună să asculte cucul.

            Şi transpiră, uf, chiar e cald, cucu, cucu.

            A, a, â, â, perechile…

            Te-ai însurat?

            Perechile cumpără…

            Haine, haine vechi… sunt îmbrăcat şi merg la nunta lor oficială…

            Fiecare se gândeşte la sine…

            Cu plăcere.

            Şi zice: acum unii se dezbracă.

            Dacă sunt îmbrăcaţi.

            Pentru cine prezint eu aici…?

            Pleacă la ţară.

            N-am cale liberă.

            Ia-ţi nevasta.

            Nici haine nu mai obişnuiesc.

            Ale împăratului.

            Parcă tu?

            Şi încercai să-mi ceri hainele…

            Vai, pune-le la temelia bisericii de la intrarea în Cişmigiu, învredniceşte-te de asta şi o să ţi se ducă numele în poveştile de acum trei sute de ani.

            Trei sute de lei.

            Trei sute de mâneci.

            De ce să fac eu ce nu eşti tu în stare să faci?

            Eu sunt dezbrăcat. Am fost în stare. Cămaşa de pe mine a rămas cum rămâne soarele pe cer.

            Da, da, dar vrei costumul meu să-ţi peticeşti pantalonii…

            Nu vreau nimic.

            Nu te mai însori?

            Mă reped la ţară.

            Dacă ai cale liberă.

            Cine nu se mai însoară.

            Pleacă cu trenul la gară.

            Îmbrăcat.

            Dezbrăcat.

            Drepţi.

            Culcat.

            Plecat.

            Însurat.

            Împrimăvărat.

            Şi dacă-ţi spun că de-aia trebuie să te dezbraci?

            Am cale liberă.

            Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu, domnule Albanescu…

7

                        Un şuier de tren, domnule Ratlow. Lumina serii pe sfârşite… Mă asculţi? Şi am ajuns la locul unde altădată se pilota… N-am fost atent, plătesc. S-au dus mai toţi. Cu viteză mare. Nu s-a mai încetinit. Pilotarea s-a terminat pe vecie, încă de data trecută. Nişte răni pe dinăuntru, domnule Ratlow. Vorbeam în dodii. La ce te tot gândeşti domnule Ratlow?

            M-am obişnuit să cred că nu gândesc, domnule Albanescu. Pentru că nu simt, nu vreau să simt. Nu vreau să trăiesc, nu trăiesc, n-am făcut nimic. Mi-a fost lene, aşa m-am născut, aşa meritam, aveam nevoie de pedeapsă. Hotărârea nu poate fi niciodată a mea, a nimănui, nu e timp. Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. Nu sunt de capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. Nu am vrut eu, n-aveam nevoie, nu mă rezolvă, sunt înăuntrul ei. Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă, n-o caut, nici n-o iubesc, pentru că nu sunt om, mi-e teamă să fiu, aşa am învăţat, n-aveam de unde altfel. Altfel este aproape imposibil. Umplându-se de spaţii, lumea demonstrează golul pentru că timpul nu lucrează, n-are ce, nu găseşte, nu cere, n-are de la cine, nu se uită. Alţii au pentru că li s-a dat, a fost, s-a întâmplat, nu se mai întâmplase. Era ordine pentru că nu se poruncise, nu se simţea nevoia, era devreme. Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. Prisosea pentru că era neprevedere, nu existase vreun început. N-avea faţă pentru că ar fi provoca legea, s-ar fi compromis că s-a pus de-a curmezişul sieşi. Se acoperise cu ceea ce nu putea fi, se dezvelise de ceea ce putea fi. Se lepădase, nu se cuprindea, s-ar fi strangulat. Se dezînvârtea pentru că se învârtise. S-a opus, săgetare mereu ocupată să săgeteze. Marginile şi spărturile se înfrăţiseră pentru că nici unele nici altele nu aveau căpătâi.

            Drept, domnule. Plinătatea dreptăţii… Drept, atât. Doamnă, domnia ta… Mata… O să sosească domnul. Creşte. Îl lasă toţi în pace. Cad. Cad toţi, doamnă, vai, câtă fericire, demnă de domnia ta. Cum îţi închipui că o să îndrăznească să vină acum… El nu, dar Soljeniţân da? Ăsta e alt general…

            Am aşteptat ce am aşteptat, dragă domnule… uite că mi-e amintirea înlăcrimată…

            Neamul domniei tale să suspine, de unde până unde, doamnă?

            Aşa, şi eu, domnule…

            O, şi domnul Ratlow?

            Aici e.

            Iubire, doamnă Ratlow?

            Nici vorbă, domnule.

            Da, doamnă Ratlow, şi-l aşteptai în această seară fără seamăn. Saloanele de bună seamă lăcrimau în amurg.

            De bună seamă, domnule?

            Da, doamnă Ratlow, da’ şi dacă-ar fi fost să se revolte cei de douăzeci de ani în mijlocul sărbătorilor?

            Cum de-abia au început. Ne aşteaptă printre ei.

            Tocmai.

            Au obiceiul să spargă, ei şi? Dacă dragomanul înfigea în nopţile de iarnă câte o sabie în gheaţa Dunării să-i trimitem să le smulgă acum şi să se bată cu ele, domnule?

            Nu dragomanul, doamnă.

            Atunci domnul Albanescu?

            Tatăl meu, doamnă Ratlow, împreună cu mama domniei tale, aş îndrăzni să-i comand pictorului ţinându-se de mână în mers pe deasupra undelor de la izvorul Dunării până la vărsare.

            Şi domnul Ratlow?

            Bine spui domnia ta, doamnă Ratlow… Şi domnul Ratlow? Vrei să spui chiar aşa… şi domnul Ratlow?

            Mi-a dăruit odată un salon. Era tot al meu, dar îl uitasem.

            Şi neuitat e domnul Ratlow. Prin darul său, doamnă.

            Nu erai acolo şi mata?

            Nici în seara asta n-am lipsit, doamnă Ratlow.

            Vezi, însă, domnul Ratlow nu s-a întors. Şi n-are rost să pornim iarăşi împreună să-l întâmpinăm, domnule Albanescu.

                                                                                                                Elisabetei

1

             A doua mână neagră. Carisma satanică. Şeicarişti. Nu se iubesc unii cu alţii. Corpuri găsite în orezării. Tubi. Crazy. Ştampilime. Spelled out in full. In personam. Pensan Deiseen. Purificare pupătoare de trădare urlătoare. Chiar linşată ordinara dracului. Pământul va răsuna de lemnul coşciugului tău. Zvârcolacul. Transformarea de sens. Părintele cuceritor x. Firul de mătase. Zombiţi, vă rog. Abisul. Bastarzi convulsivi. În zorii zilei de duminică. Plătitură. Răneşti aproape de moarte. Împuşcă-te. Mai bine plecaţi la pescuit. Teroare, şi Puşi nu mai sună. Frică de ce va urma. Surda pe mormânt. Gubernare. În faţa unui pod rupt. Alchimie inversă. Rostros de mujer. Drosofila. Plictiseală etică. Poluare psihologică. Dacă-i dăm în cap lui ăsta. „Pe culoarele infinite ale regretului meditativ suprem, să decizi cu aplomb uciderea semenilor.”

            Voinţă gongorică. Alarma bolnavilor. Cumpărarea la speculă a societăţii. Ajugem să ne omorâm pe străzi pentru nişte inconştienţi. Teatru de luptă. Şomoiog. Blegalitate. În mod elementar.  Nu puserăm noi piesele, ele ne căpăcesc de te zbughesc. Nu eram la mare, te chemam la indieni, nu veneai, venea Pasi. Nu-ţi dă dezlegare la peşte. Eşti fugit de la circ. Lupta răului cu el însuşi. N-am înţeles unde era Franco. Intraductibilitate. Reputaţie Chivas. Cheie ramayanică. Ţi-au căzut ţiglele, înghiţi termometre. Eşti pe opiu. Noi nu existăm. De domeniul nopţii minţii. Gura plină de aşchii. În gerunţi. Cernăuca, seliţa, suliţa. Iar lipeşti afişe.

            Nu te mai speria, îşi consumă teroarea între ei. Singură şansă, autodenunţul. La vânat şi încasat. Au dispărut comicii. Scena are un scop. Prazul şi fasolea. Afară plouă. Dispai. Mi-am adus aminte că am 69 de ani. Marea în crimă la circ. Dacă nu luăm măsuri, în viitor ne vor conduce intelectualii. Amprente pe arme. Concentraţionare alb-negre pe retină. Memorie tir. Nervozitatea sarcinii. Pitagoricienii mă pedepsesc. Teroarea terorismului. Viterbo. Ca la Iaşi. Michel Telo: Ai se te eu pego.

            Ne certăm cu apropiaţii, cu cei din familie, cu prietenii, cu necunoscuţii. Prin anemia ochilor, cercurile negre călăresc fiinţa carenţei de fier. În cânepă cu voi. Inamicul şi-a ferit oştile de insolaţie. When the line is crossed going west, the date is advanced one day; when crossed going east, the day becomes a day earlier. Cei care închid şi cei închişi. Spovediţi-vă voi la călugări, şi nu mai ajungeţi să vă împărtăşiţi. Ca pe vasul olarului le vei zdrobi neamurile. Mărimu-te cu mărimuri, fericimu-te cu fericimuri, purtătorule de chinuri.

            Incendiu răsculativ în Muntele Frunţii. Vorbe pe din dos. Sonetele catehismului printre personaje domestice. Versete satanice copiate din manualul revoluţionarului. Vă lasă fără moaşă. Scufundiş. Les comparisons. Veste tristă, e un mare actor, nu ce spune, ci cum spune. Divina Relay. Ray. Mercur intră în Fecioară. Caietul de vedenii. Miros de citrice. Comportament ondulatoriu. Voalul fecioriei. Empatie infra. Pe când scriam la Ratlow.

            Erai la saloane, redundanţă avatarică, micşuneaua din urmă. Ia avans de-o ştafetă, două, apare, piere, altă culoare. Aş prinde-o, m-ar aprinde, Rusoaica de-o citeşte Nana, doamna Ratlow. Mai greu pentru o femeie. Da, da’ e shakti. Alkyon-pescăruş-goeland. Golf înapoi peste hohot. Deodată n-ai mai simţit marea. M-ai învăţat să înot. Îţi imitam caligrafia. Erai dom’ şef. Dinainte, două blonde gemene, le-ai ajuns, una căruntă, mama. Vii aicea la mini şi toate româneştile. Limbă veche, întortocheată.

            Dumnezeul nostru a fost un Dumnezeu al războaielor şi numai oştile ne-au mântuit capul (Coşbuc, 1889). Începutul din Eclipsa. Totul va fi pe întuneric (sora Lucia). Aşa cum există un teatru de poezie (G. Călinescu). Lucram la Turner (Sorin S.). Cruce în loc de casă, bordel, punctum. Cruciada copiilor abia acum se pregătește (Nichita Stănescu).  Facem teatru de poezie (Puşi).

            Daca as fi spus “pacatos”, l-as fi alintat…  Multe vorbe ti se vor aminti (Otherwords). “Natasa mulge vacuta. in lac se vede invers.” (Panacea).  Ce este sub un milion nu exista (Death 45). Gavarit .. Maskvaaaaa … (Paraipan). Domnilor.. ne vedem in Vest. (Comunistul).  Pichetarea poate fi buna daca se face in liniste. (VaIII).

Iulie 2012

2

            Noaptea ne apucă pe toţi disperarea aceea ce mântuie, după credinţa fiecăruia dintre noi. Nenorocirea este că nici ruina şi nici ieşirea din impas nu se mai isprăvesc. Ne socotim fericiţi că măcar (noi) rezistăm fără voie la lovituri foarte puternice, cum ar fi suma viselor.

            Bătrânul dresor de câini muri după ce-şi cumpără lapte. La două zile, îmi apare înaintea ochilor, luând cotul: dricul gol, în ceaţă. Dacă ajung în rai, vreau să privesc în eternitate dricul gol.

            Unde te duci, domnule? Acasă, pe Orzari. Muncim până pleznim şi n-am ce mânca, vezi că sunt bătrână. Hienele nu se satură cu bundărele de porc.

            Râsete, transpiraţii. Ascensoare, grohotiş. Sonetul de Shakespeare nu mai are timp să fie lung cât Ţiganiada de Budai. Petronia a plâns în oraşul săsesc.

            Omoară-mi-l, că păţesc rău. Liber în Dumnezeu. Ierni fără foc. Ceai cu uşa deschisă. Niciun fir de praf pe munte. Somn la opt paşi de culcuşul ursului. Baia în apă cu floare de fân. Capre stricate de lupi. Porumbeii de şes.

            Ai 82. Haine de culoare deschisă. Servitoarea ce ţi-e aşa de tânără. Că n-ai trăit pe dedesubtul pământului.Te-ai întâlni cu Achim, cu toţi Achim Makarovici, de care persoana domniei tale s-a lovit în masă. O fi ajuns pustnicul Ştefăniţă în munte.

            Mă plâng lejer de Petronia. Îşi admiră inconştientă halatul. Dorm urşii, jumătate mâncaţi. Pustnicul iar nu şi-a aprins lumina. Îl voi ademeni îndărăt, să i se facă milă Petroniei.

            Ce se întâmplă aici? Nimic, sunt treburi personale. Unde vă treziţi? Între zidurile cetăţii petroniene. Vino acasă. Pe cine am de hrănit, cui am onoarea să-i găsesc ajutoare? Atunci nu veni. Copilaşul fiicei mele are orele lui de somn şi toate celelalte.

            Petronia, fii cu grijă, apără-te şi vino cât poţi de repede. Voi fi lipsit de onoare dacă ies din casă şi vin eu la tine, în loc să mă duc unde sunt aşteptat. Uite, plouă, doamnă. E şi ceaţă, e şi oraş. N-ai ieşit niciodată pe o vreme ca asta. Vântul suflă ca peste lumânări.

            Binaua învinovăţeşte nu poporul, ci pe pustnicul de-l socoteşte sălbatic şi neînsurat. Pe smintit îl ruşinează. Pe biata Petronia o plânge neagră. A mâncat o coajă muiată în cafea neagră. A râcâit în cărbuni, a pus de mâncare, spunând, ce trebuia să plece?

            Sunând ca într-un teatru din acelaşi downtown care n-are teatru. Nici surzii nu sunt scutiţi de ordine vorbite, în lumea completă, din care a pribegit pustnicul Ştefan. Ci însuşi adus cu forţa prin omăt, de sus, de pe platou, în casa fostului morar, văzând-o, după treizeci de ani, soţia morarului i-a apărut ca prima oară. A intrat în panică.

            Provizia lui de mere sălbatice emana din întuneric mireasma pură ce-ţi provoacă pofta. Te stăpâneşti, însă, ca spre a cerşi milă de la unul de care ţi-e milă, chiar fericindu-l a trăi aproape de cer, acolo în munte, sub luna gata să se prăvălească. L-au distrus, de Anul Nou, chemându-l jos să danseze dansul pustnicului, de-a pornit-o pe urme vechi încălzite de sobe, mai-mai să ajungă un fel de biet artist, predicator spontan, mereu îngrijorat de casa lui nepăzită. Îi furaseră puieţii, puteau să-i batjocorească şi merele sălbatice.

            La ce i-o mai fi iubind atâta. Treba lui, eu nu sunt vinovat. Caută ceva prin provinciile ţării. Statornicia românului. S-o fi mişcând doar. O să văd ce-o să iasă. Îi stabilesc o întâlnire, apoi alta, şi o s-o iau o dată şi pe Petronia.

            Dacă în visele urâte, asupra cărora nici biciul, nici puritatea n-au putere, asemeni tinerilor dormind cu semnele uniformelor pe ei şi gemând trişti în somn după dorinţele esenţiale, el ar fi lansat chemări de neauzit, confundabile cu fenomenele sau, după expresia unui fost croitor ajuns om înţelept, cu crimele naturii, blândele crime ale naturii, atunci am spune, încredinţaţi de adevăr, că nu mergea nimeni de bună-voie, de plăcere, din interes, din curiozitate, pentru a cunoaşte, spre a privi noaptea stelele deasupra stânilor, să plângă după morţii odăilor, şi că toată lumea ispăşea doar, prin vârfurile ei, însăşi îngâmfarea de a fi recunoscut efectele binefăcătoare, adică normale, a tot ce se poate face şi întâmpla, chiar al viselor urâte.

            Gândeşti în vis, visezi gândirea. Nu dai seamă, la trezire. Vei da în alt vis. Existenţa visului nu se câştigă, visul îşi gândeşte existenţa, basme, Petronia. Te întristezi gândind în vis domnule, poate cu dureri. Te afli cu doamna mat în mijlocul unei mulţimi de bal. Ai vrea să intri printre şirurile dansatorilor. Doamna, însă, a fost invitată de un personaj, uite-i, dansul nu se mai termină, îi pierzi, tragic, nu-i aşa? Gândeşte mai bine şi visează mai serios. Când nu ştii ce ai visat, crezi că ai gândit în vis. Şi îţi cunosc gândirea, pe atunci m-ai iubit în compensaţie.

            Fiinţa noastră cea urmărită e gândirea visurilor. Nemărginitul gând, însă, se va fi aflând în visele fiinţelor ce nu se mai urmăresc în vecii vecilor. Ori să trim, ori să nu mai murim niciodată, Petronia.

3

            Încerc să pun ordine în ce a fost înainte. Ce-o fi fost? I-am spus să ne îmborăşcăim. El îşi căuta sufragii şi sufragete. La un gest frumos, de nevoie, l-am lăudat anunţându-l că mulţi vor locui în mormântul său şi că ar fi bine să încerce de a avea inima tot atât cât e mizeria noastră. După muzici ale ideii, am povestit povestea lui ispitit de idee cu pieptul gol, desfăcut să-l vadă gloanţele.

            Asta a fost imediat înainte. Mai înainte privisem la televizor crucea cavoului familiei De Gaulle şi coborârea în pământ a generalului, frate cu fiica lui, la sânul închinăciunii-pământul. Până după partidele de şah pierdute, ezitasem să plec într-o călătorie, apoi am călătorit, întorcându-mă la vreo oră, clătinător, de-am deschis la înhumare.

            Plăpândei închipuiri şi visului din noaptea trecută să le plângem de milă. Să-le. Am coborât nişte trepte, printre lume. Mama s-a desprins de lângă mine şi s-a îndreptat spre un prieten al meu, risipit prin mulţime, îngândurat şi cam suferind. Aproape erotic, încât mi se făcuse ruşine, să fi strigat disperată, „Andrei, de ce ai făcut asta”, sau, „Andrei, de ce ai plecat”. După cum a ascultat-o el, mi-am dat seama că nu era ce mă gândisem eu că ar fi. Nu era nimic. Nici nu ştiu, nu-mi amintesc cum era şi nici n-am putere să-mi imaginez. Dacă mi-aş cunoaşte visul, cândva nu mi-ar mai rămâne nimic necunoscut. Dar uite-te şi tu…

            R. era într-o maşină condusă de un străin. Tanti I era într-o casă veche, cu soră-sa Lenuţa şi frate-su Nicolae, morţi. A vrut să iasă când a auzit oblonul de la fereastră. Nişte copii au dat cu pietre, îi ameninţă. Afară nu mai dăduse bruma. Pietrele n-au atins-o. N-am niciun dumnezeu, nici în somn nu-mi mai aduc aminte cum era dumnezeul meu, să dea şi el cu pietre, chiar de nu m-ar atinge, cum aş vrea, că ele-s veştile.

            Aprindeam în voie focul. Fierbeau oalele şi la o scânteie. Mă grăbesc până în centrul oraşului, de curând a ajuns şi centrul lumii. S-ar putea să-ţi dau un telefon ultraimportant. Situaţia reală o să rămână un vis urât. Ce soare, ca o istorie în capul unui om bolnav, cu pereţi plini de icoane, cărţi încărcate de biserici, îndeobşte iubit, cu oarecare compătimire a extazului lumesc. Doamne fereşte să-mi convină cum se petrec aceste zile lungi şi suferinde.

            Vitraliu al înseşi persoanei, sub veşti şi distracţii, în răceli necunoscute, pe rânduri de aştri, la dureri lunatice, peste clipe trecute, fără recunoştinţă cât de cât, dus de vreme, leşinat de apatie, cu doliu în creier, răguşinde de-atâta tutun foşnitor, pac, pac, îngânând un concert de lacrimi colecţionate în amintirea ochilor usturaţi, preumblându-şi umbra cocostârcilor peste moşioara de iască lipită cu şamotă rea conducătoare de electricitate, în mirosul cel mai igrasios şi panicat holeric, ori numai gastric.

            Din vârful turnului subţire şi înalt priveai în jos ca printr-un ochean. Din ce în ce, interiorul i se lărgea. Aşteptându-l pe taică-meu, mi-am dat seama că nu era el cel mai mare acolo, nici preţul turnului nu-l dădea el. Se dădea în capelă, peste un timp, un concert de orgă. Lumea se adunase, plătise, şi acum îşi făcea loc pe nişte schele, pe oriunde, pasionată, printre capelani de o autoritate implacabilă, absenţi la culme, indiferenţi la mine, de deasupra, aproape sigur că n-o să pot asista la ceremonie, după ce îmi fusese urât, după ce mai că înălţasem rugăciuni să-mi vină tatăl, să vină cine o veni, numai să nu se mai vadă aşa de goală încăperea lungă a turnului, osul neros al turnului, fără măduvă.

            Într-un târziu, a apărut şi tatăl meu. Nu mai eram deasupra turnului, iar el nici nu dorea de concert, nici de templul ivit  într-o doară, cu tot ce-i trebuia cât să nu-i lipsească nimic. Am regretat, dar până la urmă am început să visez la altceva.

            La societatea celor care au terminat engleza, m-am ales cu o antologie scrisă de societari. Am ieşit şi am străbătut câteva străzi către gară, depăşind şi un miliţian. Înainte de a ajunge, printre casele rărite, mi-au apărut două vagi cunoştinţe, mamă şi fiică. Trăgeau după ele şi o capră. În apropiere, un pom nu prea înalt, încărcat cu frunză şi mere. Fata şi-a făcut rost de un scăunel, să urce să descuie pomul. A zăngănit un lanţ, o cheie. Pe când se ostenea să descuie, am observat că multe mere erau pe jumătate tăiate. A rupt unul şi mi l-a dat.

4

            Să nu-ţi fie frică. Sunt şi eu om. Eu iubesc oamenii. Tu eşti salariată şi eu nu sunt. Am liceul.  Dar mă fac bine. Mi-a dat măr. Mănânc şi mă pun pe picioare şi să iau şi eu salar, să mă mândresc şi eu cu mine, să fiu femeie adevărată.

            Să-ţi iei medicamentele în fiecare zi. Şi eu le iau, să mă fac bine. Să mă facă doctorul bine. Aşa mi-a zis. Dacă te-ai aşezat lângă mine, eşti prietena mea, eu nu fac rău.

            Am un băiat. Îl cheamă Pop Tiberiu. E la Casa Copilului, la Alba Iulia. Băiatul meu ţine la mine, mă iubeşte. E orfan de tată, dar are mamă. Mama e mamă. Mama iubeşte mai mult copilul. O să mă fac bine şi o să-l cresc eu. Am 26 de ani. O să-l iau de la stat. Am un băiat bun, mă iubeşte.

            Când o să ai copil, să nu-l baţi niciodată. Eu de la 11 ani sunt bolnavă de epilepsie. Am spart un ceas de perete şi m-au bătut până m-au îmbolnăvit. Să nu-l baţi. Să fii bună. Să n-ajungi ca mine.

            Am un frate. Fratele meu mi-a spus că cine nu munceşte nu mănâncă. Dacă freatele meu a îndrăznit să-mi spună aşa. N-am mai mâncat. O să mă fac bine, o să muncesc, să dau statului ceva. Fratele nu te iubeşte. Mai mult te iubesc străinii decât fraţii.

            Soră-mea mi-a spus că am venit în Bucureşti să mă plimb. Dar eu fac un tratament. Vreau să mă fac bine. Ea umblă în străinătate, îşi aduce medicamente. Mie nu-mi dă. Ştie multe limbi. A fost în Ungaria, în Yugoslavia, a fost în Cehoslovacia, în Bulgaria. Îşi cumpără medicamente bune şi mie nu-mi dă. Suntem oameni toţi. Dacă se uită în oglindă vede aceeaşi faţă. Avem aceeaşi figură.

            Cineva mi-a dat măr. Eşti bună că te-ai aşezat lângă mine. Eşti prietena mea. Până la urmă, aşa a fost, cum am spus. Eşti bună. Te mângâi. Nu-ţi fac niciun rău. Să fii cuminte. Şi eu sunt cuminte. Dacă te uiţi în oglindă…

            Sunt şi eu tânără, nu numai tu eşti tânăr. Mi-a dat măr, da, mi-a dat măr. Mănânc măr. Da, mănânc măr şi mă fac sănătoasă. Am făcut greva foamei şi acum mi-a dat măr Sunt şi eu om, ca şi tine. N-am bot, am gură, ca şi tine am. Nu mă bate.

            Nu ştii ce ţi se întâmplă, astăzi sunt nefericită, mâine o să fiu fericită, trăiesc cu speranţa, suntem egali, dacă te uiţi în oglingă vezi că avem aceeaşi faţă. Suntem egali, mâncăm aceeaşi mâncare. Să nu mă baţi.

            În spital dădeau de pământ cu mine. Am făcut greva foamei şi mi-au dat drumul, să nu mă mai bată. Mi-a dat măr. Sunt cuminte. Doctorul a zis să fiu cuminte, şi mă fac bine, mă face bine. Iau în fiecare zi medicamentele, sunt cuminte.

            Eşti tânăr. Câţi ani ai? 16? Eşti mare. Eu am un copil de opt ani. Îl cheamă Pop Tiberiu. Eşti mare. Nu pot fi mama ta. Nu poţi fi fiul meu. Eşti tânăr. Şi eu sunt tânără. Nu râzi de mine, aşa e.

            Te-ai aşezat lângă mine, fato, înseamnă că nu ţi-e silă de mine. Ai milă în tine. Simt mila în tine. Suntem egali. Şi eu sunt om. Dacă te uiţi în oglindă vezi aceeaşi faţă. Suntem prietene. Eşti prietena mea. Sunt prietena ta. Ea e prietenă cu mine. E bine să ai prieteni. Ca să nu fie duşmani.

            Eşti bună. Eu simt omul, ca un câine. Câinii simt oamenii după miros. Şi eu simt oamenii ca un câine.

            Sunt bună. Nu te ating nici cu un deget.

5

            Întorcând faţa de la polidemonism, ţara făcându-şi-o anadamaneză, nu rămânea acelaşi? Mi-am pierdut, de trăznet, bătrânul. De atunci m-a părăsit gândul spre stăpânul trăznetului, doar sufletul i s-a abandonat. Vin pe rând muzici din morţi generale, podoabele şi elefanţii, penele de păsări, atlaşii timbrului preclasic. Târziu au loc nebunii sub cupolele celeste, ape mâloase, friguri, spaime coloniale. Ce mult se vor schimba aceşti copii răsfăţaţi.

            Actul se încheiase. Otiosus. Soseşte. Cine? Guillaume de Poitiers. Nu mai era niciun act în vigoare. Zilele sunt fără crime, până vin crimele şi nu mai sunt zilele. Fără acte ne sunt dramele. Oamenii mei, adică voi, sunt fără destin de la mine. Săriţi printre spectatori împrăştiindu-vă adresele ca gloanţele.

            Nume esoterice, tramvaie, pe jos. Devin director pentru a-mi spune mie însumi, să trăiţi. Dumnezeu din cer şi morţii din pământ comunică prin inşi dintre aceştia. Se plimbă cu bunicele, ele se ascund după inscripţiile direcţiunii. Artistele din corp se dezbracă. Un mandarin, o Spanie, încă una. În stomacul îndurerat, ca pe o scenă unde îşi fac meseria tragedienii, se petrece o poveste plină de măreţie. Ieşind prin pereţi, artiştii se înalţă în ochii milostivi ai consumatorilor. Prietenul nostru, de-o pildă, pleacă definitiv în Germania. Să bem apă. Dintre bolnavi, nu bea nimeni? Ah, ce rece e…

            O fire nu ţi-e de ajuns, din Indii până în cer şi înapoi, la muntele fără călugări. Sus e tatăl. La ce foloseşti rugăciuni monografice în fierbere nedezgropată? Noi te mai invităm o dată la operă, la şapte fără un sfert, Don Quijote, Don Juan. Am ieşit de la concert şi am ajuns în fine la operă şi nu mai eraţi, nu mai era nimeni, nici portarul, nici luminile aprinse şi am traversat piaţa cu pelerina aplecată spre pământ, domnule. Şi când am băut coniac, băutorii, aveam toţi să-ţi spunem ceva, ca din grija maicii bătrâne.

            Cată să nu te mai sperii de pantomima din Asia, 1961. Nu vei face o crimă. Nu eşti urmărit. Ocupă-te cu lucruri pure, oricât ţi s-ar părea că te degradează. Fereşte-te de monstruozităţi, abţine-te de la ultimatum. Caută continuitate, leagă. Azi, în loc să gândeşti trebuie să vezi, în loc să afli trebuie să susţii, în loc să ţii cu ceva trebuie să te ţii. Securitate municipală. Ne vizitează Eliade în vis. A plouat la Oedip. Bufniţe lăuntrice.

            De ce faci literatură spiritualistă? Unde e legaţia sovietică? Cel mai dureros este a te fi născut în Europa de acum. Spune-mi în nemţeşte cum e. E grozav, ai citit? Nu eu, domnul de colo, mărunţelul cu ochii fix în ziar. S-a suflat viaţă într-un manechin. Neştiind de ce trăieşte. Trei indieni pe cap. Cireadă. Scăldătoare. Filantropie din vremurile astea. Îmi dau seama, dau seamă. La fel de prăpădiţi, dar ce pompă. Etnos, etos.

            Caracter caracteristic, atât de plictisitor. Se retrăgeau cei 28 de oficiali de pe scenă. Violonista, cu o franţuzoaică. Aranjasei ca versul „atât de albă pasăre că nu m-a mai umbrit” să fie tipărit singur într-o ediţie. Vin şi indienii şi întreabă unde-s soţia mea şi fetele românce. Oameni ca mine, vă spun eu, sunt necesari întotdeauna. Vin pe lume cu o socoteală, sfinţi sau dricari, îţi arată cu exactitate strada căutată. E drept că dacă e necesară venirea pe lume a celor ca mine, eu nu mai sunt necesar. Mulţi sunt mai tâmpiţi decât victimele lor tâmpite.

            Canarii îşi fac din colivii măşti pentru carnaval. Fum, aruncătură, străzi şi văzduh impracticabile, masculine cu plural de neutru. Ediţia circulă, cerşetoarea se apleacă, banii merg în cârje. Carnavalul se ţine ca şi cum s-ar ţine de cuvânt. Se ţine înăuntru. La o singură fereastră e lumină, la etaj. N-am intrat niciodată. Invitaţia trebuie să fie la mine, de vreme ce nu mi-am schimbat hainele. Cunosc din auzite cel puţin două intrări. În întuneric e greu. Cui să-i spun că am venit? Măcar invitaţia dacă aş găsi-o, aş înfăşura cu ea o piatră şi aş arunca-o în geam. Sau arunc piatra singură.

            Îmi scutur toţi purecii şi întinde-o de unde am venit. Din loc în loc, licuricii se mişcă de jur-împrejur în cercuri concentrice. Fluierele ordinii sună reflexul orei de curăţenie. Din pasajul Victoria spre Arhitectură, pe uşa consignaţiei scrie închis, miezul nopţii şi jumate, o încerc, aici o văd, nu ca la carnaval. S-a deschis. În orice moment poate să vină cineva. Risc să se spună că am încercat să sparg consignaţia. Fac un pas, doi, podeaua se cască, m-am dărâmat în beci. Mai dau de cine, nu ştiu. Gura podelei se închide. Plecasem la carnaval.

6

            Le-am dat prăjiturile celorlalte bolnave din salon, să-le mănânce ele, că ea nu putea, e suflet călător. În prourul lui Sfântul Gheorghe, puneam salcă la poartă, nu fag. Pândarul ne-a prins cu oile în grâne. Eu eram mică. Le-a luat la bătaie pe fete. Ce le-a bătut. Dup’aia ele s-au pus pe jucat. Bătute. Şi mai şi strigau după pândar. Fire-ai alimănită, te-am luat de la ţigani pe-un ciur de făină. Nu mai dădeai dumneata ciurul de făină pe mine.

            Pe 19 martie 1970, în faţa pensiunii în renovare, cum convenisem cu două luni în urmă, pe 19 ianuarie, l-am aşteptat şi l-am întâlnit pe Constantin Noica. Am bătut câteva străzi, repede. Îi era frig. Am programat o nouă întâlmire, în cer, nu pe pământ, la acelaşi termen. Ce-ai făcut, fiule? Pleacă în lume. Nu? Pleacă în cultură. Da? Îi spun lui Grigore Popa, d-l Noica este un om extraordinare. Şi d-stră sunteţi un om extraordinar. Dar d-l Noica mi-a dat un pumn. Nu-mi daţi şi d-stră unul?

            Iubita mea R., alias mamy, Nansi, Bec Mov, Buric Mov, Corcotopariţa, încovoiată în faţa acvariului, dădea să plângă, murea scalarul (ori carasul cu văl?) Costache, după şapte ani de viaţă. N-a murit. Mulţumiri zeului peştilor. Amintirile lui Mircea Eliade, apărute la Madrid. Gone with the wind. Aş vrea să fiu o canalie.

            Faima lui Pistol a făcut-o Glonţ. Pistol e cumsecade. Glonţ şi-a înnegrit în pumni tatăl şi cumnaţii, precum şi pe cel plătit cu cinci kile de ţuică pentru a-i da cu sticla în cap. Pistol e povestitor de căprioare. A crescut şase iezi. Urăşte lupii, n-a văzut nici unul.

            Atârnă-ţi, dragă, haina-n cui, haide, tigoare. Ce ai cu haina mea, tovarăşe? Ţi-e cald, nu-ţi dai seama? De unde ştii cu ce persoane mă întâlnesc, în ce loc? Te rog să mă prezinţi şi pe mine unde mergi. În halul ăsta? Prefer să nu-mi mai scot eu haina. Vezi? Florile dansează putorile. Împrumută-mi hainele, pentru nuntă. Mă însor şi eu. Cu hainele mele. În hainele tale, cu domnişoara Viorica Necşulescu-Zarzăr. Dezbracă-te acum. Însoară-te, dacă poţi. Sunt dezbrăcat. Să-ţi iei liber.

            Am trăit în propria mea literatură spiritualistă, redus la nefiinţa literaturilor de mai nainte. Nu e linişte deloc în Vrancea. Lăsat în pace a suferi. În locul poeziei s-a aşezat un secol. Dispariţia poeziei măreşte credinţa în Dumnezeu. Poetul viu e raţiunea târziului. Primind un bilet dus-întors Bucureşti-Boston, părintele Stăniloae n-a avut timp să meargă. Filosoful Noica a întrerupt o conversaţie foarte folositoare pentru mine când o maşină a Centrului i-a stat, nesperat, la dispoziţie, dar de ce aproape a fugit, de ce a fost să-şi fractureze un picior, câteva coaste şi o mână la frânarea troleibuzului?

            Subiect pasionant pentru mine a fost convalescenţa. Aveam concepţie convalescentă. Nu confund arta cu durerea. Nu şi da. Ştim noi. Broască în apă fiartă. Nu-l cunosc pe Lucian Blaga. Că-l cunoşti, că nu? Domnule, nu e voie. De Zalmoxis, Rostirea. Am de jurat pe mai multe decât ar fi permis. Remy de Gourmont, lepros, scriind cu mănuşi. Am necazuri, nea Brunea. Necazuri are şi lemnul. Saltimbancul are prăpastia şi moartea în el, nu merge pe sârma de telegraf ca rândunica.

            Mecanicul şi cei trei şoferi, după ce şi-au dus comandantul cu IMS-ul, au hotărât să treacă pe la ei pe acasă, cam din sută în sută de kilometri. S-au îmbătat pe la casa fiecăruia, încât, ajungând la conducere, mecanicul vedea drumul cât băţul de chibrit şi, în fine, au intrat ei într-un pod, unul dintre şoferi rupându-şi maxilarul de jos, drept care, în faţa batalionului, privindu-l colonelul într-o doară a crezut că s-a strâmbat la el, dumnezeii mă-tii, fleaşc o palmă.

            L-am speriat cu Papini. I-a dat două palme. Mai încet, că ţi se desface operaţia. Biciclistul beat s-a apucat să arunce cu pietre după autobuz, pentru care l-a luat miliţianul şi a intrat doi ani la puşcărie. Trei cu două sute de scandaluri la activ. Întuneric. I-a dat tatălui său o ulucă, s-o ţină în sus, pentru a-l recunoaşte şi a nu-l lovi. Să-i lăsăm, că am dat şi eu. Lemn scurt, cuţit cu mâner rotund. Patruzeci de lovituri în spinare.

            Groapă umplută cu nimic. Dezgroparea gropii. L-am privegheat. Eu fac aici literatură. Cel care-mi bătuse la uşa băii publice este operat, îşi duce copilul la operaţie. Ochiul stâng nu i se înhide, gura îi este strâmbată în jos spre stânga. Are obsesia că e tras pe sfoară. Soacra, că ar fi chior. E fiul fratelui bunicei mele după mamă, văduva bunicului mort într-o miercuri seara, la începutul lui iulie. Am întrerupt însemnarea vieţii mele.

            Fetiţele şi băieţii se dizolvaseră în hală. O persoană bulevardieră întreba multe lucruri, fără scorpiceli, fără să liftuie lifte. Cu cine vorbeşti, pe cine tragi de limbă? Vrei să ai un coşmar numit Radu? Roagă pe mama dumneatale să îngrijească pisicile, să aibă grijă de ce facultate să înveţi.

            Pe strada Cotrocenilor, femeia între două vârste, urmată de cineva în uniformă, se oprise în faţa unei porţi. Cu puţini metri înainte de a o ajunge, parcă amintindu-şi ceva urgent, a făcut stânga-mprejur şi a pornit-o îndărăt cu iuţeală. Mergea acum în urma bărbatului. Avea soarele în spate. Se vedea mai limpede că era mai degrabă în vârstă decât tânără. Ba, pentru că şi grăsuţă, tot se cocoşa, dârdâind nervos din părţile spatelui, cam independente. Putea fi bătrână bine. De mirare cum se ţinea pe picioare. Îmbrăcată pe negândite în negru, murise.

            Tânărul cu beretă pe cap, fără veston, se ferea de orice întâlnire cu uniformele superioare. Femeia nu-l speriase cu aşa ceva. Nu-l speriase de fel. Nici n-o văzuse. Îi venise să se întoarcă pentru că îi era tot una, necunoscând oraşul. Îşi scoase bereta. Faţa îi era de copil. Copil, nu adolescent, nici majur. Ba nici copil. Atunci ce mai rămăsese din el? De unde plecase, la urma urmei? Cine să plece?

            Vor fi acasă cei foarte bătrâni. Unul are o prietenă în Cotroceni, dar a uitat-o spre binele tuturora. Altul nu-i chiar aşa bătrân, dar are foarte multă minte. Ceilalţi se deosebesc prin particularităţi singularizate în lungul vieţii fiecăruia. Primul atrăgea mulţime de pretutindeni plină de sine ca de alte alea. Cel de-al doilea le lipea tuturor pe frunte o marcă poştală. După ce-i vâra, ca un gropar, în cutii de tip special, o luai pe drum la deal, la vale. Te strânsesei în adunare, mai demult, apoi te-ai retras lângă lista goală. După ce şi ultimul timbru fusese lipit de al doilea bătrân, iar te puteai retrage unde se nimerea, şi nimereai în acelaşi loc.

7

            NB a pătruns şi, ţeapăn de netrebnic, 10 000 de lei – că dă telefon (după 3). VV – pe la el pentru licitaţie. R: a dat telefon. ŞL din V (N). ST că vine pe la mine. Eu – la licitaţie. Mă aşteaptă nişte vinovaţi. Sunt vinovat eu. Mai veniseră şi IG şi GT. Nu sunt vinovat. Ascetul cu munte are bani să vină în Bucureşti. IG o fi nebun? Verbiajul. Vorbeşte minunat pentru cine caută obiecte. Câine foarte rău, două vulpi sfâşiate, una chiar mâncată. Fura lucernă, copiii: ia-l Leu, şi tot ei s-au apucat să plângă văzând cum câinele tăvăleşte pe hoţ. La copii nu sare. Cei vii sunt asasinii celor morţi, Sciascia. Eşti chior, mai chioară eşti tu şi mă-ta, că te uiţi în cruce. După ce-şi pleznise soacra: să ştie că aici se află un bărbat. Copilul: Dumnezeu’ mă-sii, nu vede că aici suntem doi bărbaţi.

            Pălăria nemaiîncăpându-i capul fusese aşezată pe un colţ al tronului. Când să-l încarce în căruţa împodobită cu crengi de stejar, unul dintre bărbaţi i-a luat pălăria. Apoi, la indignarea altuia, a pus-o la loc. Pălăria era la capul bătrânului când citea popa. Nu ştiu dacă cea dinainte. La coborârea în groapă, cu a groparului, se făcuseră, acolo, pe dunga tronului, două pălării. Când s-au slăbit funiile, o singură pălărie se scufunda totuşi, cu un bor ieşit de sub capac.

            Cămaşa lui proaspăt spălată mirosea puternic a săpun stricat, scrobeală degradată şi chiar apă sălcie. Când a coborât, şi cât de încet, ajutat de multă lume, am văzut că mergea greu în baston, aplecat de spate, sprijinit de o femeie. Îi lipsea însă pălăria. Profilul său aducea cu al domnului A, mort mâine o săptămână, în vârstă de 75 de ani, fost notar, printre altele. Nu l-am văzut niciodată cu pălărie. Prin fiul său îmi dau seama de obiceiul relativ al neamului A de a nu purta pălărie. Şi uite că nu poţi să intri în groapă, ca într-o şedinţă, cu capul gol.

            Alaltăieri mă făceam vinovat faţă de cei ce se făcuseră vinovaţi faţă de mine. N-aveau decât să mă judece. S-a întâmplat, ce să-i faci. Şi nu se întâmplase nimic. Eşti vinovat dacă stai cu mâinile în sân. Şi mai ales dacă ţi-ai şi scuipat în sân. Victimă politică, la fel şi muntele. Un mort ori un om plecat în străinătate (sau chiar pe un munte autohton) pot da de lucru foarte mult celor interesaţi. Aceştia din urmă sunt nepătrunşi, cu toate că singure glasurile lor vor să le facă auzite, şi nu numai auzite. Alaltăieri, ca şi poimâine, şi astăzi, indiferent de nenorocirile ce ne pasc, şi-l pasc şi pe el, omul cu pălărie se aplecase să bea apă tocmai când a trecut autobuzul pe lângă ţâşnitoarea din faţa primăriei.

            Haideţi să susţinem că este spion. Cum adică, spion ca pictorul Tomaziu? Luţi seama mai bine. Pe când eram copil, dracul ne speria oricine am fi fost sortiţi să devenim. Acum ne sperie spionul, oricine am fi devenit. Imens egal între văzut şi nevăzut. Am uitat să văd statuia. N-o mai fi acolo. Firma de ceasornice, ori  de statui ale lui Kogălniceanu, cu K, să fi fost compusă în altă limbă? Pe când voiam să ajung ghid intern, numele Maimarolu îmi plăcea aşa cum îmi place azi numele de Tomaziu.

            Am urcat la Agricultori, am coborât la Italiană. Autobuzele astea noi, cele mai noi de la noi, sunt importate de unde nici nu mai scrie, ca pe cele dinainte (Merkavim, sau aşa ceva). În dreapta taxatoarei şi deasupra capului ei stă scris ferm „vom opri”. Cum scrisul de acolo n-are niciun amestec cu traseul, îţi pare că totul va fi oprit la o dată bine precizată.

            Lângă tumbăraie, cei doi măturători luau în gură politică internaţională. Ca adevăraţi membri ai Partidului Comunist Japonez, comentau vorbele de raport ale lui Kenji Miyamoto. Ce zici, auzi că transformarea sistemului reprezentativ într-un sistem mai perfecţionat constituie ideea fundamentală a socialismului ştiinţific. Se poate, dar tu ce zici că există tendinţa de a considera subordonarea faţă de un anumit partid ca internaţionalism proletar, e? Lasă astea, mai bine, ce zici, bate echipa noastră mâine? Măturătorii de fund nu sunt în formă, ce zici? Zic să terminăm cu străzile astea şi pe urmă, când o să bem ceva… La  „paişpe craci”, dragă tovarăşe. Îhî, să-ţi povestesc cum eram plimbat într-un cărucior, când eram mic. Şi cine era gunoier, că te ştiu orfan din naştere…

            Dragii de ei, aveam să-i întâlnesc în cârciuma noastră, a tuturor oamenilor foarte serioşi, care, numai fiindcă nu li se recunoaşte seriozitatea recurg la a fi neserioşi pe timpul cât îşi beau spirtul,cât nu li se recunoaşte iubirea, din moment ce mai primesc şi chelfăneală de la soţii, de la rude şi chiar de la scumpii lor copii. O înmormântare de tată costă 3000 de lei. Amenda primită de cel ce s-a pişat în restaurantul gării (a mai şi spus-o, mă piş pe zvastică, adică pe ce desena el din urină) se ridică la suma de 3000 de lei.

            Ai liberă trecere constituţională. Beat pe un toruar, spui tot ce ai pe suflet. N-ai în buzunar nicio legitimaţie. A doua zi intri în restaurant. Fata şefului şefilor s-a adăpostit la o masă. Masa vecină e liberă. Te aşezi şi începi să fii sigur, dacă vrei, te vei însura cu ea. Dar mai mult nu vrei, decât vrei. Şi de ce nu vrei? Nu deocamdată. Mâine, dacă nu s-o amâna, în adunare. A ieşit scandal până sus că la noi beau toţi. Băutori de stradă.

8

            Migranţi de azi, subterane fixe, Blaga bănuitul, poporul în fapt de ziuă, lepra lui Remy. Cocoşul dinspre biserică asociază şi el balul cu sfârşitul lumii. Aş fi pus doi parlamentari să vorbească. În realitate, gândurile îmi au curăţenia dintr-un spital de ochi. Fără a lua în seamă cuvântul Direcţiune scris în josul a tot felul de interdicţii caligrafiate pe tăbliţe de o îngrijire nemiloasă. S-o fi strecurat mâna mai tânără a asistentelor, cerând să se deschidă bine ochii când se umblă prin clinică. Surdo-mutei oarbe: curvo. Milogule, te-am scos la lumină.

            La ce să ieşi la poartă să conduci soldaţi? Ce să cauţi, fie că ai de aşteptat, în gară? Fereşte-te de boli lumeşti. N-am cunoscut filosofii. Mâine mă întâlnesc cu d-l C. Noica. Ce-i voi spune? Nici filosofii nu mă cunosc. Dar teologii? Ce ştiu eu? Ce ştiu ei? Trebuia să fiu mai atent şi să răspund invitaţiei d-lui D. Stăniloae. Mi s-a făcut dor de o nouă scrisoare de la d-l Mircea Eliade. Cum s-o provoc? Legat la ochi, doctorul îmi spune, Ei, ce facem azi? Dezleagă-mă, să văd cu cine stau de vorbă.

            M-am trezit în braţe cu un Eminescu şi un Shakespeare. Mi-a venit în minte şi Rabelais. Nu cumva oi fi Rabelais. N-am fost niciodată în Franţa. Nu m-am amestecat cu nimic sublim. Poate cândva. Prin amintire, nenorocirile îmi vor fi previzibile. Nu sunt nenorocit.  Ce-aş fi de nu mi-ar fi întins mâna filosoful? „Cunoaşterea concepţiilor greşite spre a fi depăşite creator” – şi dau toţi din mâini, să aibă Gulian la ce se uita aprobativ. S-a terminat emisiunea.

            Iar eu am fost la filosof acasă. În balcon, la etajul unu, văzând un copil, m-am uitat până ce şi-a pus capul pe balustradă, gânditor, ca în urmă să vină şi soră-sa. Uitasem, şedea la etajul 3. Mă aştepta. Aşa a fost convenţia, a spus. Îi scrisesem, Vă voi vizita joi 30 iulie, ora 18, cum s-a şi întâmplat. Părea obosit. Nu era. Era filosoful. Ce repede a trecut o oră şi jumătate. Am venit după porunci. Nimic. Discuţie despre Rostire, despre cartea mea Eres, a citit-o.

            Pentru dânsul, eu exist, mi-a spus-o. Apreciază cinstea delirului din cartea mea, care nu e carte, fiindcă e a unui autor care nu e autor… Când întregul este nigmatic, detaliul nu trebuie să mai fie enigmatic. Nu mi-a prins cheia. Foi cu capete tăiate, care strigă Cap! Cap! Să creez în întuneric, cititorul să fie în lumină şi să creadă în întuneric, să creez în condiţia mea părăsind-o pentru a intra în condiţia cititorului şi acesta să înţeleagă condiţia mea.

            E prerostire, nu rostire, e fire nu fiinţă, e în sine, nu e în şi pentru sine, n-a trecut de la în sine la pentru sine şi, întorcându-se la sine, să fie şi pentru sine. Nu am spus să fie lumină şi lumină se făcu. Am şanse mai încolo, înfundându-mă şi mai mult în delir şi rătăcire şi haos. Gândul din spatele gândului, ca la Gabriel Marcel, în jurnal.

            Cultură. Mă hrănesc. E ca fumatul. Deci, pentru dumneata, cultura e un aliment, nu un medicament, cum este pentru critic. El se vindecă prin cultură. Mi-e teamă să nu păţesc iar ca atunci când am refuzat propunerea bătrânului profesor de matematică din orăşel ca eu să înfiinţez cercul de matematică. Atunci ai jignit un archaeu. Acum te temi să nu mai jigneşti niciun arheu şi-i îmbrăţişezi  pe toţi, fără să te opreşti, poate, astfel, la nici unul.

            Deci eu nu ştiu ce am şi ce-mi trebuie de făcut. S-ar spune că mă înţeleg cu oamenii: ca atunci când scobeşti în nisipul din râu şi apa se năpusteşte bucuroasă în golul creat desfiinţându-l spre bucuria celui de sus, a celui ce-a scobit în joacă. Trebuie să curg. Bun. În afara mea, oamenii curg de bună credinţă în golul scobit în locul meu. Înăuntru? Acolo tot curgere? Câtă curgere, doamne fereşte. Ah, este calea mea, uitasem. Şi eu rămăsesm la cealaltă cale, fără să întreprind nimic şi, acum aflu, fără chiar să-mi fie cu putinţă.

            Şi cum să curgă un gol scobit sub presiunea apei ce se înghesuie? Nu mai este golul gol de-acum. Se năruie, şi faţa râului e liniştită. Acolo spulberat, i-a fost curegere pieirea? Şi cum ar curge tocmai din momentul când a fost oprit din ceruri? Poate să nu fiu astfel. La urma urmei, nu mă interesează cum sunt. Prea mult, nici polimerii, ADN supra sau subspiralat nu mă intersează. Sunt şi în alcătuirea mea, de ce mi-ar alcătui gândirea?

            Gândirea mea râsul de pe lume. Simţirea mea nu face nici pasul ce o desparte de plâns. Până şi tatăl meu, dar mai ales el, dacă stau să mă gândesc, îmi dă sfatul să-mi găsesc cadenţa spirituală. Pentru asta trebuie să-mi bag nevasta în serviciu! Interesul oamenilor pentru tine + cine să te apere de ei, de ce? Mai bine interesul tău pentru ce? A, caietele mele visează la caietele lui Eminescu. Încep să mă depăşesc. De-aş afla ce vreau prin ce nu vreau. Nu vreau nimic – înseamnă că vreau ceea ce nu vreau?

            Da, a spus filosoful, pentru mine se potriveşte, altfel spus: non multa, sed multum. Facem planul scrierii unui trai al orelor. I l-am mărturisit şi R. De ce? Chiar, de ce? Soluţia ceasului deşteptător, noaptea, care să mă trezească din oră în oră n-a mers. Nu vom cumpăra ceas, aşa cum n-am cumpărat canapea. Eram chit. Înseamnă că opera ei e viaţa noastră, a mea ar fi observaţia de sine orară. Am făcut un asemenea plan tocmai eu, care nu am afirmat măcar o dată în viaţa mea: mă simt bine.

            Ceasul socrului meu nu merge. Să mă trezească cineva, să angajez 7-8 oameni, paznicul de la securit. Cum eu aş avea drept obiect persoana mea, sau un fragment al ei, R crede că asta e de domeniul ştiinţei, să propun la academie. Aş păţi ca măgarul turcului. Mă sfătuieşte să fiu şmecher, să inventez orele. Vai, după ore, ar urma măsuri mai mici, starea lirică se măsoară în fracţiuni de secundă. O oră mi-ar putea cere ani pentru a o însemna reflexiv, argumentat. La 05, să sune din oră în oră. Întreb un doctor. Dar să fiu şi eu de faţă. Acum e 23.34. A fost ora 24, radio.

            U Thant. De pe podea, furnicile urcă, în somn, pe tâmplă. Siria nu acceptă planul Rogers. Migrena. Gromâko-Schell-Moscova. Perechea străină din maşină căuta strada Smârdan, pentru ADAS. Am transmis un buletin de ştiri. Percuţie. Omor un purice adus de soldaţi. Gustul purecelui, amestecat cu al săpunului. Mă gândesc să pironesc şi ceaşca, aşa cum făcusem cu fluturele cornos. Dar el a zburat. Ceaşca o să asculte cântece boeme pe limbă din Franţa din momentul când voi închide aparatul de radio.

            Până la ora 8, aveam ce mărturisi. În nucleele mişcătoare ale orelor, mi-aş fi adus aminte Patria, mintea patriei. Hector lui Glaucos: Vai, şi credeam că eşti cel mai cuminte bărbat de prin ţara / Rodnică unde domneşti (Homer). În mijlocul unei ore, aştept altă oră. Era ora nouă – dar aproape imediat după aceea când am privit ceasul am constatat că era zece (Scott Fitzgerald). Îmi dau drumul vârtos, scormonind ce e cu ora. E fumul fumat, ceva în plămâni. Corectura cronicii la DD Roşca, ba carnavalul în ochii lui Goethe, Dante în franţuzeşte 350 lei. Orele n-au viaţa noastră.

            Unde e ceasul? A stat la 4 şi ceva. S-a făcut ziuă şi am deschis aparatul. Nicio oră. O emisiune la care am colaborat. Am clătinat ceasul, arată de frică o oră. Nici jetul Herăstrăului nu ţâşneşte ca la Geneva. Noapte, nemurire incognito, din plictis. Supunerea ei perfidă aduce însorirea pe pământ. Clipa meteorică a trezirii din frica dureroasă de lumină. Aprinz. Valdemone, 9, Ragaglia. Directorul casei de cultură a propus să fie mutată gropa. Cele mai frumose propoziţii sunt cu a vrea, ba cu a presupune.

            Stau în mijlocul unui teren căruia nu-i recunosc existenţa. La plecarea din Bucureşti spre Sinaia, am citit 8-10 propoziţii kantiene. Ce voi citi  mâine, la întoarcere? Voi chiar scrie o frază – mijloc de transport spre un sân al naturii afectat treburilor lumii, sân ce s-ar bucura eventual şi de canalizare – , cât să am motive, odată cu Bachelard şi Nicasius, să umblu după sisteme filosofice în particulele elementare. Nimicul din cuvânt. Şi după ce nu mai scriu fraza îmi dau seama de fericirea ce mi-a procurat-o. Cum aş urî rase stilistice, în fomulele fiziologismului lor, sau mijloace de transport. Legile canalizării m-au preocupat de-a lungul timpurilor. Altfel, de ce aş fi amestecat aici Sicilia?

            Te aşezi. Pe nepusă masă, apare fraza. Nebunul vorbeşte moldoveneşte, europeanul zice popa prinde peşte, unul întru altul. Limbi scoase pe sub nasuri cârne. Lupi alergând după calul de 30.000 lei. Ramolena. Fetele îşi pun chipiul căpitanului. Ia vezi că faci vreo istorie. Une petite histoire, Auriţo. Eros noctis. Mi-a ghicit gol afară din casă. Am dat-o cu eresul, puşcărie?

să n-avem niciun gând cuceritor o domnişori

se dau de ceasul morţii patru ninse feţe

ale pământului înghiţitor de săbii

poruncile tăiat-au limbile poruncitorilor

o domnişori cu gând cuceritor la floare neiubită

9

            Gândurile sale de om trecut prin Dumnezeu se adunau pentru a se risipi drept omagiu luminii spânzurate de vânt în tainiţa Bucureştilor. Apăreţi odată cu eternitatea, spusese R., care nu amâna niciodată nimic. Tu nu mai termini istoria prestidigitatorului. Pe 30 martie, în salonul spaniol al restaurantului Athenee Palace, ai sărbătorit, împreună cu o adunare în întregime evreiască, pe Jean From Comănescu. Beligan şi Barbu şi-au trimis scuzele.

            Cine iubeşte prin ură neamul său numai să iubească şi Dumnezeu îl va îndreptăţi, cine nu iubeşte iubindu-şi vătraiul cerşit de la străini şi atât crăpar-ar, crpar-aş. Trebuie să vii de la centru pentru a fi primit bine şi noi nu ştim de unde venim. Istoria jeleşte, poezia îşi varsă sângele, filosofia îşi sfătuieşte filosofii cum să-şi vindece reumatismele căpătate între ziduri. Nu avem fapta, ne credem a fi o faptă. Vorbele curg în dorul războiului curgător. Când eram în stare de război, şoferii nu voiau să respecte ordinul de a încărca peste 3 tone de muniţii pentru Bucureşti, pentru că se făcea un gheţuş prin pădurea îngheţată.

            Dumnezeu este cel ce uită răul. Tu nu ţii minte răul, îţi amintesc preoţii. N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, iar tu alergi spre păcat de teamă că nu a venit Iisus şi pentru tine, că nu ţi-a piront păcatele pe cruce. Ai păcătuit cu mirosul, cu pipăitul, cu vreo aprindere. Pentru mântuire am văzut lumina. În întunericul Caşinului, legat şi dezlegat pe pământ ca şi în cer, gândul urca până printre zăpezile primăverii de afară, din 5 martie.

            S-a întors tovarăşu’ Anca? Soţia îi răspunsese afirmativ. Trecui la telefon la vorbitor. Dacă am văzut Calendarul Credinţa, nu, am scris un articol, în legătură cu acest articol, nouă ne-a plăcut, pozitiv sau negativ, pozitiv, noi suntem cu pozitivul, alţii cu negativul. Cum să ne vedem să facem o discuţie, să mă întâlnesc cu el la ora 18 la Turist. Am trecut pe la prietenul V (bărbaţii sunt hăituiţi, la 27 de ani sunt aproape bătrân), m-a oprit la prânz şi la şah anume mult după ora întâlnirii, să se asigure că nu mă duc de frică. La polul nord sau, parcă, în călătoriile nordice, mor cei care beau alcool să se încălzească, cred ei, dar arterele li se umflă şi apoi îi omoară frigul – V o să scrie pe undeva lucrul acesta.

            Aseară am cam încurcat borcanele, îmi spune la telefonul redacţiei. Îi răspund, încurcat, că nu era propriu locul întâlnirii, prefer unul oficial. De ce, domnule, că e în interesul dumitale. O să mă cunoaşteţi şi o să vedeţi că nu am uzul barurilor. Atunci când să ne vedem şi să discutăm nişte probleme? Acum tocmai scriu un articol. Luni? Luni nu am treburi urgent. E un respiro? Da, un respiro. O să vă caut eu.

            Aş fi scris un act al Doamnei Ratlow, pe-o replică de genul: Daţi-mi un refugiu forţat. Tare a mai îmbătrânit şi frumoasă-i. Actul purta sufletul privitorilor destul de aproape de un ocean nenavigat. Doamna Ratlow ar vorbi cu peisajul, ca şi cum acesta ar fi o blană de vulpe argintie. Doamna Ratlow ar fi, subit, o refugiată basarabeancă, strălucitoare altădată prin balurile Kievului sau Moscovei. Cea mai frumoasă parte ar fi fost monologul Zambilei.

            Nu te gândeşti cum te cheamă. Confunzi binele cu gloria de a fi îngăduit de privirea găurilor din zidurile medievale de apărare. Ne alegem sfinţii dintre morţi, nu ştim cum arătau, ca pentru a nu şti pe cine lichidăm. Cu libertatea se aranjează, zice Jean. Imbecillus înseamnă slab, neputincios. Exact nimeni. D-l Cantacuzino, de 71 de ani, îi spune lui Petre care erau secretarele lui Iorga, din 1920 până la sfârşit. Doamna cu pricina fusese funcţionară la preşedinţia Consiliului de Miniştri, trebuie să aibă 75 de ani, iar dânsul n-o cunoaşte pe numele ei cel nou.

            Spunemi tu, spune-mi spu… A nu îngropa pe dos cu călcâiul boabele de fasole în brazdă. L-ai desenat pe organist, dar te plângi de fotografia orgii. Mâinile îmi tremură de-o nerăbdare percheziţionată. Mi-a mai şi prevestit o evreică astăzi că voi ajunge mucenic. Sunt în retragere, nu în atragere. Iubind cu gramaticile deschise, apelându-ne măgulitor pentru interesele statului şi ale poporului. Şi pe tine te voi jale. Am fost în comisia de reabilitare a poetului Ion Prale. Catedra de bizantinologie s-a aranjat la o conferinţă de presă.

            Cu ţara n-ai voie să faci sadism. Valoarea omului este mai mare decât a creaţiei sale. Micuţul Iulian îl bârfea pe Ţoanţă, băga beţivii în pământ, arunca pe unul peste casă, altuia îi dădea cu maşina în cap, iar dacă altul tot se mai calma să dea în el, el, care are un partid, care nu pleacă nicăieri fără miliţie – vrea să ajungă miliţian şi nu mecanic auto ca taică-său, pentru simplul motiv că el este însuşi tatăl său (când avea 4 ani, s-a certat cu maică-sa şi a bătut-o, la rugămintea acesteia; vine tatăl, dai tu în nevastă-mea, mă? Asta e nevastă-ta?).

            Dumnezeu  numai să se lase fotografiat nu are timp. Arta crepusculului? Cu un ochi nu vede decât lumină. Iovciulescu i-a greşit operaţia. Olteanu îl trimite la Viena. Acum trăieşte numai ce se stinge. Dacă aş şti că se află undeva, cât de departe, aş face orice să ajung până acolo, să-l mai văd o dată şi să vorbesc cu el. Dar cine ştie ce are mama să-i spună. Pentru cine ar juca Pârvan Laus Daedali?

            Invitată să ia parte la adunarea generală în care se comenta noua lege privind pământurile, întorcându-se acasă, mama află că, între timp, i-au fost tăiaţi prunii din grădină. Uite-o cum mai plânge, bine că lacrimile sunt de post şi nu se spurcă acum în Păresimi. Oficialităţile susţin că trei pruni (trunchiurile au fost îngropate de făptuitori). Mama demonstrează că au fost 24 de pruni, în mai multe feluri, cu martori sau întrebând de ce au trebuit patru care pentru a-i transporta şi de ce nu i-au lăsat prunii – legea pedepseşte tăierea pomilor fructiferi – dintre aceştia, cei mai mulţi puşi cu doi-trei ani în urmă, iar cei 24 de pruni tăiaţi parcă erau ostaşi pe câmpul de luptă.

            Dacă aş fi eu haita şi aş sfâşia feţele Bucureştiului împrimăvărate sub streaşina soarelui, aş vrea să mai fiu şi unul dintre hăituiţi venind dintr-o iarnă războinică. Să-nchin armele la feţele dumneavoastră. Eu creştin n-am omorât. Şi vom cânta pe o pungă cu bani. La poalele codrului e-un sultan. Mi s-a arătat Socrate. Începe ziua apărării.

            Pe întinderea Curţii Vechi spre miazăzi iar se dărâma la coborârea amurgului. Parcă zidul coboară din palma crucii, nu că o poartă. Bat venele tactul. Frumoasă turlă deasupra ta, Pann. Acoperişurile lunecă din ce în ce spre sfârşitul oraşului. Sunt câmpuri neprihănit de întinse unde nici aripi de flutur nu se poticnesc ci abia seminţele de se îngroapă. Ciocănitoarea bate într-un copac nevăzut. Să fie dumnezeul rudelor sale. Cel de acelaşi neam cu părinţii mei. Ci cântecu păsărilor să ne fi transformat în lunci. Ochi deschis mai năpraznic decât un balaur vărsător de foc.

            Mă tem de învăţătură ca şi de instincte, de cultură ca şi de noutate, de românesc ca şi de neromânesc. Mă tem de miciună, nu şi de mincinoşi. Sunt leneş pentru că mi-e teamă să fiu rob. Mă tem să nu mă înfurii, mi-e teamă să nu se teamă cineva de mine. Ce-mi doresc, cu teamă desigur, este o privelişte, mereu aceeaşi pe cât de necunoscută.

            E, când s-a prăbuşit, într-o noapte, eram toţi strânşi în curtea aceea mare. De unde vă nimereaţi aşa deodată toţi, în fapt de noapte, să ieşiţi voi din case pe vremea aceea, sau veneaţi de pe front? Ce se întâmpă, trupul morarului se zvârcolea acolo, sub gard, iar departe se auzea moara lui, iar noi aveam treabă la moară. Şi aţi plecat la moară ca la răscoală.

            Acum de ce nu vă răsculaţi? Pentru că nu prea vă mai duceţi nici la moară? E, şi aprindeţi repede lumina să vedem cine l-a omorât pe morar că nu mai umblă moara. Auzi-o. Murise morarul cel vrednic pentru că nu mai avea ce măcina, şi noi am întârziat, chiar cu mâinile goale. Care goale, nu gemeau trăiştile de pâini aduse de-a gata din alte părţi, sau erau bolovani?

            E, şi am murit şi noi, dar mai rău ne pare de el că a murit atunci. Care bătrâni, unde bătrâni, eu spun să mergem să-l îngropăm pe morar acum. În timpul morţii sale au venit alţi trei. Îi vom îngropa împreună tot acum. Şi moara se va auzi tot acum.

            S-au dus caprele, şi Ictor, şi Ţa şi iacătă am rămas noi. Ne închipuim că am îngropat rândurile de hoţi îmbogăţiţi din jaful sfintelor odăjdii. Şi ne-a venit aşa să-l astupăm şi pe morarul venetic, să-i punem capac de ierburi până se face de-al nostru şi se face de lemn tot asemeni piciorului său stângul.

            O să aştepte să horcăi, să mă perpelesc, să scuip către cineva pe care ei nu l-au văzut şi n-au auzit de el, dar se dau în lături să nu cumva să fie vreunul dintre ei. Dacă le-ar trece prin gând să mă care în moară… Mă vor păzi un timp, apoi paznicul pus de ei o să adoarmă şi o să se viseze el morar. Atunci s-a terminat cu mine. Dar voi fi departe. Cât o să pot de departe.

            Socoteşte că nu am pe nimeni, doar acest picior de lemn, dacă îl mai am şi pe acesta. Că nu am unde mă întoarce. Şi că nu ştiu ce boală mă doboară din când în când, ca acum. Eu ştiu tot, văd, aud, simt, îmi fac planuri – ce-i drept, încă nu o iau din loc să le îndeplinesc, ci, cu o nemaipomenită chibzuinţă, potrivesc să fie totul perfect – în timp ce, deasupra mea mă iscodesc frângându-şi mâinile şi schimonosindu-şi feţele bărbaţii, femeile, ba chiar copiii, parcă ar fi toată făina şi tot mălaiul măcinate de mine.

            E limpede, oamenii aceştia nu meritau să mă apuc eu de morărit, să-mi părăsesc vechea ocupaţie. Mi-a prins cureaua piciorul. Nu mi l-au tăiat apoi oamenii? Că ăia nu erau doctori, aveau măşti, asemeni sudorilor sau soldaţilor. M-au amăgit cu tăcerea lor aşa cum şi eu îi amăgesc acum cu tăcerea mea, însă eu aş vrea să vorbesc – să fi vrut şi ei. Şi ce le-aş spune?

            Ia ascultaţi aici, după cum vedeţi… uitaţi-vă bine… eu… eu… nu sunt… nu mai sunt morar… n-am fost niciodată şi nici nu vreau să mai fiu… vedeţi şi voi… piciorul nu mi l-a prins cureaua… m-am înţepat într-un cui ruginit, roşu ca focul… de ce râdeţi, doar nu sunteţi doctori… şi ei dau din gură, însă parcă s-ar teme de mine aşa cum mă aflu, lat, poate printre bălării şi cioburi de geamuri aruncate la gunoaie… bătrâni, capre, picioare de lemn, altceva nu ştiu băieţii, salvatorii din vremea nouă… văd că de morar nu li se rupe inima, dar moara…

            Ei uită că veneau să se încălzească şi să se înţeleagă în şoaptă aproape când urletul motorului era mai puternic? Erau destui strânşi când unuia i-a apucat piciorul cureaua. Desigur, cureaua morii mele era în stare să fărâme picioarele tuturor drumeţilor pe o rază de 100 de kilometri. Sau chiar două sute, să ajungă dincolo de Sibiu.

            Dar eu am tăiat-o în acel moment, cu gândul să nu se sfărâme nici fluierele băiatului de oţelul roţii unse, cea mai mare roată din câte s-au pomenit în comună, chiar după ce au năpădit tractoarele peste coteţe şi fâneţe. Şi moara s-a oprit. Danful de motorină arsă s-a împrăştiat peste sângele curs pe cuie ruginite, peste limbile caprelor care meheiau afară.

*

            Toate aceste personaje vin de undeva de foarte aproape de mine, încât mi-e imposibil să spun un cuvânt contra lor, deşi sunt peste poate. Mă dau mai încolo, după ce m-am lăsat atras de ispita în care m-au chemat, şi ele vin, se înghesuie după mine, în groapă.

George Anca