FLORENTINA NIŢĂ – Aripi de gând
„Ipostazele liricii, în volumul intitulat simbolic ”Aripi de gând”, pe care poeta Florentina Niţă ni le oferă sunt cele ale unui suflet plin de trăiri ce-au năvălit cu toată încărcătura lor emoţională să ne descopere frumuseţea iubirii, neliniştea, dorinţele şi speranţele pe care fiinţa umană le nutreşte.
Poeta se plimbă cu uşurinţă prin registru variat al sentimentelor, dându-le, cu o abilitate rar întâlnită, profunzimi meditative asupra trecerii prin viaţă spre căutarea liniştii eterne.
Nimic nu trădează neliniştea, ci totul e în aşteptare. Poezia „Tăcuta aşteptare” este semnificativă în acest sens:
„Hai, trage barca (…)
Aici pe mal, uitarea valuri sapă
Şi-un drum ascunde fiecare pleoapă”.
Elementul mitologic „luntrea lui Caron” îşi găseşte la Florentina Niţă corespondentul în simbol creştin, crucea:
„Bătrâne, celor duşi le fă cărare
Cu trudă festinul se porneşte,
Din vâsla ta crucea le pregăteşte.”
Timpul văzut mereu ca o aşteptare este relevant mai ales în poeziile de dragoste. Iubirea este ceva sacru, ceva ce trebuie păstrat. Poeta refuză superficialitatea, opunându-i statornicia:
„Stau lângă tine până când
simţi-vei că îţi aparţin” (Alter ego) de remarcat ecouri eminesciene „lângă salcâm, dragă, m-aştepţi tu, pe mine (Sara pe deal).
Aşa cum am mai subliniat, aşteptarea pe plan erotic se preschimbă în ”statornicie”. Imaginea este magistrală:
„Mi-s sprijin la porţi adevăruri promise,
Din cuvinte şoptite clădesc metereze,
Ancorez peste turnuri cărarea de vise
Arcade de nori pe deasupra s-aşeze.” (Statornicie)
În „cetatea iubirii” poeta îşi poartă sufletul ce se transformă ”într-o aripă de gând” ce strânge ani adunaţi la număr/ trecut absent/ gând nerostit , prezent simplificat”/ toate sperând în ”nemoarte” şi în neuitare.
Timpul este în viziunea creatoarei ”martor ucis dar în noi regăsit”, mai simplu este metafora uitării şi a revenirii sub forma amintirilor, care aduc şi vremurile de demult, când ”voievozi cu ochi de cerneală” apar la ceasul nălucirilor.
Nici natura nu scapă de ireversibilitatea timpului. Invocaţia nucului bătrân (Nuc bătrân), purtător de taine constituie imaginea extrem de reuşită a comuniunii omului cu natura. Nimic declarativ, expansiv, ci doar o pioasă rugăminte de a-i mărturisi amintirile: „Cântă-mi nucule, câte mai ştii numai mie”, iar răsplata este dorinţa de a-i turna la rădăcină ”apă vie”, făcându-l nemuritor.
Menţionăm şi interesul manifestat de poetă pentru peisajul policrom al naturii în circuitul anotimpurilor: Alchimia toamnei, Jertfa toamnei, etc.
Modelând timpul spunându-ne o Poveste nerostită, creionându-ne un Autoportret, poeta se plimbă în universul său artistic pe care îl îmbracă într-o elegantă haină ţesută din cele mai frumoase cuvinte ale limbii române. Puritatea stilului şi armonia versurilor demonstrează mânuirea cu competenţă – de către doamna Florentina Niţă ziaristă şi membră a fostului cenaclu literar Arcadia a mijloacelor artistice, făcând să versul să vibreze un lirism de o gravă tonalitate, ce impresionează şi încântă totodată. „
Cecilia Bănică PAL
***
Aripi de gând
FLORENTINA NIŢĂ
Bat aripi de gând pe cerul rotund,
Se scurg în şuvoi spre-afundul din noi
Ecoul nu pot să-l spulbere tot,
Chemarea n-o ştiu în ceasul târziu.
Când fi-vom apus al stelei de sus –
Un ultim popas pe malul rămas,
Se va fi uitat de zborul înalt
În stinsul tumult din timpul prea mult.
Autoportret
Îmbrac cămaşa zilei pe goliciunea vieţii,
Cu iederă-mpletită mijlocul mi-l încing,
Deasupra-mi pun mantaua de frunze a tristeţii
Cu care mă-nveleşte azi toamna hohotind.
Lumina ireală a lunii e ţesută
Pe vălul de dantelă sub care îmi ascund
La sărbători de taină cu tulburare mută
Privirea rătăcită pe lucitor veştmânt.
În sipete de vreme cu primenit parfum
Din clipele urzeală a pulberii stelare
Croită pe măsură îmi ţin haina de mir
În care să mă ducă un timp fără răbdare.
Alchimia toamnei
În creuzetele neliniştii
încerc să recompun din cioburi
alchimia toamnei.
Peste drum
castanii se aprind
in jertfe catalitice de fum.
Şi în al său vârtej
fiorul rece al serii se înalţă
învăluitoare
sorbind întreagă lumina clipelor
în aşteptare.
Arhetipul suferinţei
Îmi cenzurez pornirile –
departe de ele să fug nu pot.
Ideatizarea mi-a înfipt în inimă un pumnal.
Cu durerea măcelărindu-mi conştiinţa
voi înainta prin bezna rostirilor
şi de-o fi să mă strige cineva îndărăt
n-am să întorc capul,
n-am să-l întorc,
n-am,
să nu mă uite moartea negăsindu-mă.
Pentru că nu poţi şti niciodată
de unde pândeşte
perversă
incertitudinea.
Rondel alb
Zăpada pe câmpuri sahare
La ce-ar îndrăzni să se-arate
Când viscolul mării de sare
O-nalţă spre bolţi nemişcate?
Pe feţele arse-n dogoare
Ar cerne sporite carate,
Dar astăzi pe câmpuri sahare
La ce-ar îndrăzni să se-arate?
Nicicând nu va şti să cuprindă
Pustiul tăcuta ninsoare,
Va fi un îndemn s-o aprindă
La fiece pas când apare
Zăpada pe câmpuri sahare.
Modelând timpul
Modelăm timpul. Umbre răsar
În palma clipei rotunjindu-şi figura.
Bulgări de jar se rotesc. Un olar
Şi-a potrivit după soare măsura.
Liberi să zboare desprinşi de noroc
Sunt doar cocoşii în dans de nuntire.
Clipa s-a spart aruncată în foc
Ofrande dând curcubeului mire.
Ceas smălţuit bate în turnul de fum,
Roata se-nvârte sub huma cleioasă.
Trag obosiţi caii la oişti de scrum,
Timpul ucis în ţărână clepsidra îşi varsă.
Jertfa toamnei
Ochi de viscol ne străbate –
Taina lunii că ne doare,
Cade-o aripă de moarte
Limpezită-n neuitare.
Trece-un vânt prin frunza rară
Răscolind toamne uitate,
Ger în tâmple să răsară
Ceas de os în turnuri bate.
Se întorc din noapte brume,
Frunza mori de vânt ascunde;
În crispare, peste lume
Ceru-n sine se pătrunde.
Măşti de jertfă se alungă
Peste întâlnirea noastră –
Scrumul toamnei ne ajungă
Troienit, peste fereastră.
În urma mea
Mereu în urma mea un pas
Rătăcitor pe căile umblate,
Întârziat în umbra mea un glas
De foşnet răscolind frunzişuri moarte.
Tăcerile stârnind c-o lunecare
Abia simţită când te-aud păşind,
Suflarea ta de gheaţă-n parcă-mi pare
Mereu în urma mea un gând…
Steaua Polară
Am fi putut fi zborul, dar cine să ne-o ceară
În veacul ca de smoală, sub un cer de cărbune?
Aveam pe aripi vântul, pământul sub picioare
Potecile apriva ca o Cale Lactee.
Când se-nălţa, braţul drept descria integrale,
Ce se roteau prin aer.
Pe frunze desenam aeroporturi libelule,
Ne construiam vapoare din hârtie
Să navigăm pe magistrale imaginare,
Stăteam cu norii la taifas,
Munţilor le puneam antene în piscuri,
Cuvintelor-formulă le aprindeam fitilul
Şi le lansam rachete.
„Aurul e în noi!“ – strigam, dar fără să se-audă,
Rămaşi pe dinafara prezentului în care
Ne căutam cu toţii Steaua Polară,
În veacul de smoală cu cerul de cărbune.
