Cuvânt și iubire

Mă întorc la atributele moralei pe care le-am abordat în recentul meu volum de eseuri şi interviuri „Criză şi morală”, în curs de apariţie la Editura „Kartha Graphica”, Ploieşti 2009 şi asupra căruia s-a revenit cu bunăvoinţă, pentru cititorul avizat, completându-se mesajul iniţial al cărţii (Dl. Corneliu Leu) cu un nou termen, acela de „meritocraţie“, pentru care adresez mulţumiri. Meritocraţia, un alt atribut al moralei, are ca fundament „meritele“ personale, sociale, economice, juridice şi în cele din urmă civice, însemnând evident recunoaşterea unei/unor calităţi individuale de către societate şi de către mediile sale complexe. Deşi inventat pe la sfârşitul anilor ’50 de către Michael Young, conceptul de meritocraţie îşi poate dovedi eficienţa şi utilitatea. Dacă este implementat în mod corect şi inteligent, sistemul meritocraţiei poate da naştere unor personalităţi în care societatea poate avea deplină încredere. În dezvoltarea durabilă a unei societăţi este nevoie în primul rând de un sistem economico-social şi juridic acceptat de majoritate, ca fiind rodul profesionalismului, al demnităţii, corectitudinii, consecvenţei, într-un cuvânt al meritocraţiei, ca atribut al moralei. Nemţii, prin filozofii lor, foloseau sufixul „leit“, ce provine din „leiten”, adică „a conduce“, ceea ce denotă o determinare ori o (re)direcţionare oferită de o instanţă culturală sau morală superioară, prin acceptarea sa generală acolo unde există o majoritate. Tot ei vorbesc deseori şi despre „Leit-Kultur“, cultura ca factor determinant, dar care la rândul său poate fi acceptată sau nu, şi „Leit-Moral“ sau morala definitorie.

Să ne oprim aici şi să extrapolăm noţiunea de „Leit-Kultur“, adică arta sau cultura conducerii, ca să oferim cititorului cadrul motivant/adecvat de percepţie. Atunci când vorbesc despre conducere, nu mă refer direct la conducerea autoritară (ori cea despotică), cunoscută de noi, românii, în decursul secolului trecut şi care s-a practicat cu nonşalanţa cunoscută până la exces, ci mă refer la modul de conducere bazat pe un management modern, pe cunoaştere, experienţă politică, economică şi socială. Fiindcă politica unui stat, indiferent de culoarea guvernantului, trebuie în primul rând să fie făcută pentru popor, nu împotriva sa şi în mod special, din perspectivă înnoitoare. Evident, un popor al cărui nivel de trai scade are conducători politici şi economici din rândul diletanţilor. Din păcate se înmulţeşte numărul societăţilor falimentare, spre care ne îndreptăm în mare parte şi noi. Atitudinea civică a membrilor societăţii trebuie să sancţioneze falsele elite politice, acestea trebuie să îşi asume răspunderea pentru eşecurile cauzate de incompetenţă şi să părăsească guvernul, senatul, conducerea firmei ori a băncii. Aceste personaje cu restanţe la capitolul conducere şi management să fie discreditate pe viaţă, fără a mai beneficia de posibilitatea de a ne „ferici“ în mod repetat cu abuzuri, cu incompetenţă şi cu practici neadecvate momentului istoric în care ne aflăm.

Însăşi noţiunea de „Putere“ la români este înţeleasă în mod special printr-o autoritate excesivă, ori represiune drastică până la abuz, alteori şi prin persuasiune. S-a creat dincolo de cadrul statal constituţional şi legal, un cadru secundar al ilicitului, de unde se acţionează cu tupeu şi chiar în văzul lumii, ca o nouă modalitate de constrângere, pentru impunerea intereselor personale. Acest cadru secund este dominat şi ţine de exponenţii Puterii (care se află de regulă în culise), este acceptat tacit de către o societate imorală (din păcate) ca o a doua pârghie represivă a Puterii. Deciziile ilegale capătă altfel o notă de legalitate, instituţionalizând de fapt corupţia ca mod curent de rezolvare a incidentelor decizionale. Puterea valahă în diversitatea ei, legală şi ilegală, aşa cum este percepută şi înfăţişată mai sus, este mai înainte de toate represivă şi va provoca o teamă continuă de reacţie împotriva ei. Spun aceasta, deoarece Puterea este oglinda experienţelor noastre istorice şi mă refer în context la abuzurile aserviţilor şi lingăilor domnitori valahi, numiţi de Înalta Poartă (osmanlîie). Din păcate, la ora actuală, ne lipsesc haiducii, că de mişei şi de case de nebuni, vorba poetului, nu ducem lipsă!

V-aţi pus vreodată problema, dragi cititori, de ce haiducii, la noi, dar şi la alte popoare, devin eroi naţionali post-mortem? Răspunsul este simplu: fiindcă aceştia combăteau Puterea, dar din păcate nu o înlăturau. Avem de-a face cu o situaţie pe care occidentalii ar califica-o drept anomalie, pentru că la noi, metodele aplicate secole de-a rândul de Înalta Poartă au provocat adânci sechele în sufletul românesc, în special în vechiul regat. Ele sunt deja înrădăcinate şi fac parte din codul politic şi istoric naţional. Pentru noi românii, oriunde am trăi acum, chiar un despot luminat (de care totuşi nu am avut parte vreodată) ar fi mai uşor de acceptat, decât un democrat convins sau autentic, în care nu vom avea, în virtutea experienţelor noastre istorice, deloc sau doar puţină încredere, chiar dacă este ales prin majoritate de voturi. Puterea înseamnă de fapt competenţă, tenacitate, promovarea idealurilor economice, sociale şi în toate pe cele patriotice. Autoritatea supremă la români este prin definiţia sa istorică şi psihologică un personaj corupt în sine (altfel n-ar putea ajunge acolo unde a ajuns), este un şmecher de proporţii, pe alocuri, în funcţie de situaţie, bădăran, tras la trei inele, fiindcă altfel n-ar putea ţine frâiele în mână (la trasul sforilor). În cele din urmă această autoritate falsă se înconjoară de acoliţii săi prin nepotism, prin mită ori prin numirea în posturile cheie a acelor personaje ce vor susţine Puterea Sa, în special din interese care ţin de asigurarea rangului social.

Un om cinstit, un filozof, un istoric, un demnitar onest, ori o personalitate culturală de prim rang nu va avea posibilitatea să decidă soarta unei naţiuni, fiindcă nu va fi ales, ci va fi exclus din start din selecţia politică. Odată, fiindcă nu îşi va dori de la sine să fie amestecat în ciorba cu mătrăgună a războinicilor politicieni români; doi: posedând atributele moralei superioare, omul moral se va poziţiona în idealismul său deasupra dezideratelor economice ale politicianului lipsit de scrupule; trei: îi va lipsi curajul şi capacitatea de a se aventura, evident fără şanse de izbândă, pentru că îi vor lipsi din start aliaţii, înconjurat fiind de duşmani autentici, unşi cu toate alifiile. De aceea, este nevoie actualmente de integrarea în psihologia poporului român a noţiunii de „Leit-Moral“, în acceptul său german, adică a moralei definitorii – principiu de bază şi parte integrantă a conceptului de morală colectivă, care trebuie acceptată şi apărată de legiuitor la nivel naţional. Instituţiile noastre de învăţământ, de sănătate şi cele sociale sunt la ora actuală pe măsura moralei noastre, a deciziilor politice şi sociale pe care le-am acceptat şi pentru care suntem răspunzători, ca naţiune. Căci dacă României îi merge greu (şi îi merge greu!), atunci trebuie să acceptăm ideea că vina eşecului instituţiilor noastre este în cele din urmă o vină colectivă, prin faptul că personalităţile de excepţie, chiar dacă nu lipsesc cu desăvârşire, sunt eliminate rapid din cursa posturilor! Aşa de dureros cum sună, laşitatea, delăsarea, lipsa de iniţiativă, lipsa curajului social sunt contrare principiilor moralei de bază, aceasta presupunând demnitatea, atitudinea socială şi civică.

Nu ne putem permite din punct de vedere economic încă o revoluţie a la Decembrie 1989 şi nici n-ar avea sens să ne mai batem capul cu ultima răbufnire greu de întrecut în dramatismul său, dar ne putem permite cu siguranţă şi ar fi augurală o revoluţie în gândire! Trebuie să anticipăm de acum înainte practic ori pragmatic, singuri, orientaţi spre succesul general al societăţii. Mai înainte de toate avem nevoie de succes economic rapid la nivel naţional, ceea ce înseamnă că avem nevoie nu doar de sporuri economice, ce nu se regăsesc din păcate în buzunarul cetăţeanului, îndemnat astfel indirect la emigraţie – ci avem nevoie de putere de cumpărare, de demnitatea cumpărătorului, de bunăstarea personală şi a familiei, avem nevoie de locuri de muncă în România, şi nu de impozite mari ce se pierd în subteran. Avem nevoie de banii din munca noastră, nu de cei ce vin din credite străine.

De aceea, a conduce la acest moment istoric România este enorm de greu, pentru faptul că mentalitatea politică obligă la o ceartă naţională, perversă şi revanşistă, cu lovituri sub centură. Românii nu au şansa, pare-se, de a promova curând personalităţi de marcă în propria ogradă; şi dacă o fac, atunci aceştia sunt destinaţi încă din faşă eşafodului politic, de îndată ce vor încerca să se afirme. Căci vigilenţa Puterii este absolută şi indiscutabilă. Este posibil însă ca românii să înceapă să se mai uite şi peste „gard“, să se dumirească dacă vor mai avea pe ici pe colo parte de personalităţi printre românii emigraţi, încă dispuşi a mai pune umărul la o societate care se îndreaptă, evident, în mod razant, spre faliment.

Poate că nu ne-ar strica şi nouă o nouă eră Meiji, un reînceput ca la japonezi, la finele secolului XIX, pentru a putea trimite cele mai bune capete în străinătate, acolo unde democraţiile nu au falimentat tocmai pentru că economia este puternică; nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a se forma la şcoala democraţiei şi economiei reale, de a se integra ca „trainees“ în posturile politice şi economice de anvergură, pentru a înlocui deficitele pe care le avem ca naţiune la capitolul morală. Ceea ce mă nelinişteşte constant este practica instaurată şi asupra căreia este dureros să revii de fiecare dată. Cred, de aceea, că avem nevoie şi noi, românii, de un Code of Conduct, ce nu se cere a fi ancorat neapărat în cotidian prin constituţie, ci prin adopţie, ca normă a moralei, şi înţeles până şi de către cel mai banal personaj de pe stradă, printr-o campanie de proporţii în mediile de informare. „Fii cinstit!” ar putea fi un slogan cu care s-ar putea începe schimbarea în bine. De aici s-ar putea derula orice scenariu pozitiv, căci în rău nu prea mai avem ce schimba, doar dacă nu persistăm în atitudinea civică anti-protestatară, care nu ne face cinste. Ne lipseşte, am mai spus-o nu o dată, o cultură generală a protestului la nivel naţional, nu numai la nivelul elitelor, ci mai ales la nivelul cetăţeanului de rând. Poate că este nevoie de un fel de protest paşnic, după modelul lui Gandhi, prin renunţarea totală a alegătorului de a vota ori prin sancţionarea publică, eficientă şi consecventă a celor mai mari escroci naţionali, pe care îi ştim deja şi care, în virtutea metodelor uzitate, scapă de fiecare dată basma curată. Pentru cei de acasă, ce n-au apucat să imigreze din motive financiare, este nevoie de o infuzie de mentalitate în deznădejdea lor, de o nouă calitate a vieţii civice, venite şi de la cei ce au trăit câţiva ani elocvenţi în afara ţării şi au rămas români în suflet. Cu adevărat se poate şi altfel.

Amintesc unora dintre compatrioţii mei că principiul reuşitei personale este foarte simplu: munca şi corectitudinea stau la baza succesului personal şi tot aceste principii vor sta în cele din urmă şi la baza succesului colectiv, un fapt lesne de înţeles şi de aceea simplu de acceptat, dar, din păcate, greu de asimilat de către personajul imoral. Altfel spus, o refulare, o reaşezare pe etajeră nu este comodă, nu cere doar efort fizic, ci în mare măsură o depăşire dificilă a propriei stări de sine. Din păcate, românul gândeşte altfel faţă de cetăţeanul din naţiunile cu adevărat bogate! Occidentul a muncit de-a lungul mai multor generaţii pentru a ajunge la bunăstarea de astăzi. Şi s-a muncit nu doar sub aspect economic, ci mai ales, s-a muncit la capitolul OM şi MORALĂ. E necesar, aşadar, să ne revizuim atitudinea, fiindcă supravieţuirea biologică nu este singura coordonată a individului într-o societate democratică, omul va avea întotdeauna nevoie de familie, de recunoaştere civică ori profesională, de cultură, de demnitate şi de hrană spirituală. Supravieţuirea individului face parte din morala unei societăţi, ea este atributul elementar ce trebuie asigurat fiecăruia! De aceea societatea trebuie să ofere individului mai întâi siguranţă, aşa cum intră în definiţia unui stat de drept. Demnitatea celor mulţi şi suferinzi s-a estompat enorm în ultimele decenii, au fost jertfite nu doar generaţii de pensionari, ci şi generaţii întregi de tineri. Să nu căutăm, aşadar, vinovaţii numai între politicieni, ci neapărat şi printre noi. „Fii cinstit!“ şi vom începe un drum nou, iar lucrurile se vor arăta cu siguranţă pe viitor mai bune, mai stabile, mai clare şi în cele din urmă la un nivel superior al socialului. Nu numai pentru noi, dar mai ales pentru copiii noştri. Aviz bigoţilor, nu numai Dumnezeu dă, ci mai ales, Omul face!

Lucian HETCO, Germania

Agero

……………………………………………………………………………………………..

• „Din dezbaterea publică iniţiată de dl. Corneliu Leu, cu titlul: ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI”

Sursa: Revista Agero Stuttgart – LUCIAN HETCO