Poezii creștine de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul
La ușa milostivirii
(rugăciune către Maica Domnului)
de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul
Preasfanta Maica si Fecioara,
Nadejdea sufletului meu,
Tu esti a mea mijlocitoare
La Milostivul Dumnezeu.
De n-ar avea in ceruri lumea
Rudenie de pe pamant,
Atunci ar fi pustie viata,
Asemenea unui mormant!
De nu erai Tu primavara
A veacului intelenit,
Ar fi ramas de-a pururi iarna
Si soarele n-ar fi zambit.
De n-ai fi revarsat Tu zorii
Peste pamantul adormit,
Atuncea umbra cea de moarte
Ar fi ramas fara sfarsit.
Iar astazi, Preacurata Maica,
Cand toti ne-am abatut la rau,
De nu Te vei ruga fierbinte
Ne paraseste Fiul Tau!
Trimite semn de pocainta
Poporului nedumerit
Si ada iarasi la credinta
Pe sufletul cel ratacit!
Dezleaga, Preacurata Maica,
Catusele celor robiti
Si daruieste-le rabdare
Crestinilor napastuiti!
Semnul Sfintei Cruci
de Sfântul Ioan Iacob
Semnul crucii este noua
Scutul cel mantuitor
Care departeaza raul
Si ne da la toate spor.
Deci sa facem cum se cade
Crestinescul nostru semn,
Caci vrajmasii fug atuncea
Ca de preacinstitul lemn.
Iar acei ce bat in cobza
Si pe cruce o ingana,
Au samanta necredintei
Si pecete rea la mana!
N-au evlavie in suflet,
Nici rusine la obraz
Plecaciune nu pot face
Ca-i “boierul pe grumaz”!
Domnul cerurile pleaca
Pentru neamul omenesc,
Iar la El sa-si plece capul-
Multi crestini nu se silesc.
El intinde sus pe cruce
Mainile dumnezeesti,
Tu macar a face “semnul”
Omule nu te silesti.
El ne mantuie crestine
Savarsindu-Se pe lemn,
Iara tu socoti rusine
Taina Sfintei Spovedanii
de Sfântul Ioan Iacob
Taina Sfintei Spovedanii
O cunoastem din predanii,
Cat de mare rol anume
Are, pentru-ntreaga lume
Pentru ea, Mantuitorul
A vorbit la-ntreg poporul,
Ca nu este mantuire
Fara de marturisire.
Pentru ca Hristos ne-nvata,
Sfintii Apostoli dau povata
Sa ne spovedim mereu
Slugilor lui Dumnezeu.
Pentru taina pocaintei
Au grait, de-asemeni sfintii
Ei canoane au fixat
Sa ne spovedim curat.
Si Biserica ne cheama,
Si ne-nvata ca o mama,
Si cu multa umilinta
Sa venim la pocainta.
Pocainta-i taina mare
Data pentru fiecare
Pentru drept si pacatos
Care crede in Hristos.
Pentru tanar si batran
Pentru sluga si stapan
Pentru cel de la amvon
Pentru cel ce sta pe tron.
Pentru turma si pastori,
Pentru cei din inchisori,
Pentru cel ce zace-n pat,
Pentru tot cel botezat.
Si precum ne-nvata Crezul
Spovedania-i botezul
Care spala, care curma
Tot pacatul, fara urma.
De voiti mai mult sa stiti
In Scriptura sa cititi;
Veti gasi exemple multe
De-ar fi cine sa le-asculte.
Oare frate, n-ai vazut
Pe David cand a cazut,
Cum s-a spovedit curat
Lui Nathan ce l-a mustrat?
Chiar si Petru, ravnitorul,
Si-a tradat Mantuitorul,
Ba si-n public s-a jurat:
“Nu-l cunosc, cu-adevarat!”
Iar cand Domnul l-a privit
Petru, jalnic s-a cait
Si a plans in toata viata
Umezindu-si zilnic fata.
Apoi, Pavel, tot la fel
Nu a plans destul si el?
Cand pe multi crestini lega
si la Templu-i aducea?
Si cati sfinti si cuviosi
N-au iesti din pacatosi?
Care-au plans si-au suspinat
Pentru orisice pacat.
Tot mereu parintii nostri
Si parintii dragi ai vostri,
Post de post se spovedeau
Si mereu se-mpartaseau.
Ei nu amanau cu anii
Taina Sfintei Spovedanii,
Ci faceau cu pregatire
Sfanta lor marturisire.
Si n-aveau atunci ca noi
Viata buna, ci nevoi,
N-aveau carti de rugaciune,
Nici biserici mari si bune.
N-aveau preoti multi in sate,
Dar vezi, nici asa pacate,
Nu cantau ca noi frumos,
Ci traiau dupa Hristos.
Nu spuneau din gura multe
Ci doreau mai mult s-asculte,
Orice vorba, orice sfat
Le primeau cu-adevarat.
In “bratele parintesti”
de Sfântul Ioan Iacob
Ramas de mic orfan pe lume,
Ca un copil al nimanui,
Mi-am pus nadejdea mea spre Domnul
Cerand de-a pururi mila Lui
Bunica, Dumnezeu s-o ierte,
Mi-a semanat de timpuriu
In suflet tainele credintii
Si rodul lor ma tine viu
O, scumpa mea batrana sfanta
Eu, tot ce am iti datoresc,
Caci m-ai adus la cunostinta
Parintelui Celui Ceresc
“Cand tatal meu” (cum zice psalmul)
“Si mama mea m-au parasit,
Atuncea Domnul cel din ceruri
La sanul milei m-a primit
Deci, suflete al meu smerite
Intraripeaza-te mereu,
Prin rugaciune prea fierbinte
Si dragoste spre Dumnezeu.
Privind in inima cu mintea
Sa cauti tainicul izvor,
Din care viata se adapa
Cu darul cel mantuitor
Urmeaza calea mantuirii
Traind in pace singurel
Si toata grija cea lumeasca
S-o lepezi astazi pentru El.
Dorul bunicii
de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul
Pe prispa casei sta la soare
Batrâna cu nepotul ei,
Privind duios acum în zare,
Cum zboara cârd de funigei.
Pe spatele încovoiate
Cad perii albi de sub tulpan
Si singura ei mângâiere
E nepotelul cel orfan.
Fiind acuma sarbatoare,
Batrâna pe nepot l-a pus
Ca sa citeasca dintr-o carte
Cu <<Patimile lui Iisus>>.
Dar numai cât începe rostul
Si dânsa prinde iar a plânge,
Incât în pieptul lui cel fraged
Prunceasca inima se frânge!
– <<Ce ai, mamuca, totdeauna,
De plângi asa de dureros,
Când pomenesc se Sfânta Cruce
Si <<Visul Maicii lui Hristos>>?
Cu vocea ei nespus de dulce,
Si înecata în suspin,
Rosteste catre el, privindu-l
Ca niciodata mai blajin:
– <<Când spui de Maica Preacurata
Si Domnul cum a patimit,
Atuncea ma gândesc la moarte,
Ca iata, am îmbatrânit!
Si inima în piept se frânge,
Aminte aducându-mi iar,
Ca pe Maxim din batalie
L-astept, saraca, în zadar!>>
– <<Mamuca, cine este dânsul,
Ca mult îl plângi când sezi la tors,
O fi închis si el de <<oameni>>
Sau pentru ce nu s-a întors?>>
– <<O, puiule, ai duhul fraged,
Nu poti acuma încapea
Durerea de la casa noastra;
As vrea sa nu mai stii de ea!>>
– <<De ce ascunzi (ma rog) de mine
Si plângi mereu asa cu dor?
Acuma cine vrei sa vie?
Pe mine doar ma ai fecior!>>
– <<O, nu! feciorul meu e altul,
Tu esti <<copilul nimanui>>!
De tatal tau nu stiu acuma,
Iar maica ta, saraca, nu-i!
Maxim, când a plecat de-acasa,
Mai mult ca toate m-a rugat –
Sa fiu ca mama si parinte
Pentru micutul lui baiat!
Mereu astept cu nerabdare
Sa vina dânsul din <<razbel>>
Si vad ca <<demobilizatii>>
Nu spun nimica despre el.
Ma uit în zare totdeauna
Si uneori eu stau la drum,
Având asa închipuirea
Ca poate vine el acum.
Aud ca el a fost în lupta
Cu ungurii peste Carpati
Si multi din regiment cu dânsul
Au fost prizonieri luati.
De asta înca trag nadejde,
Ca poate sa-l mai vad venind,
Dar anii trec si bucuria
Mereu se-arata zabovind!
Si nu mi-ar fi asa de jale
Când te-as vedea mai marisor;
Dar iata, esti abia de-o schioapa
Si eu ca mâine poate mor!
Ca mine nimeni n-are mila
Sa-ti poarte grija, fiul meu,
Decât doar singur Milostivul
Si înduratul Dumnezeu!
La El sa-ti pui toata nadejdea,
Pe El sa-L rogi mereu fierbinte,
Ca El fiintelor sarmane
Le este <<Maica si Parinte>>!
Când maica-ta era în viata,
Am pus atunci fagaduinta,
Sa merg la Sfânta Mânastire,
Grijindu-ma de pocainta.
Dar parasindu-te parintii
A fost nevoie sa te cresc,
Si n-am avut, saraca, parte
De cinul cel calugaresc!
De-ar face Dumnezeu prin tine
Plinirea sfântului meu dor!
Sa am si eu o mângâiere
Ca te-am pazit ca un odor!>>
Stergându-se la ochi batrâna,
Saruta pe nepot cu drag,
Iar el citeste mai departe
Al <<Patimilor>> Sfânt sirag!
Epigrama
de Sfantul Ioan Iacob
Daca nu se duce mintea
Sus la ceruri sau la moarte,
Prea usor se rataceste
La vorbirile desarte.
Si de nu se odihneste
Mila pacii intru noi,
Vom gasi mereu pricina
De gâlceava si razboi.
Iar cand nu ne dam silinta
Spre cunoasterea de sine,
Cântarim mai totdeauna
Numai faptele straine.
Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca
de Sfantul Ioan Iacob
In vremea noptii langa apa
In lunca Sfantului Iordan
Asteapta cautand in zare
Un pustnic Calamonitean.
Ce ai batranule Parinte,
De esti asa nerabdator
Si tot privesti in “ceea parte”
Cu ochiul tau iscoditor?
Ai pus vreo undita in apa
Si n-o gasesti la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?
Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Si-i lucru de mirare Avvo,
Ca-ti vine dor a pescui!
Asa s-ar fi mirat oricine
Vazandu-l pe batran sezand
La miezul noptii langa apa
(Pescar pe el l-ar fi crezand).
Dar dupa cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De sta asa in nemiscare,
Rugandu-se necontenit.
Privind mai bine, vom cunoaste
Ca este “Pustnicul Zosima”,
El poarta mantie in spate,
La piept: Epitrahil si schima.
Un vas bisericesc in mana,
El tine prea cuviincios
Avand dumnezeiescul Sange
Cu Sfantul Trup al lui Hristos.
In vremea asta el asteapta
Din ceea parte de Iordan,
Sa vie spre impartasire
“Sihastra de neam Egiptean”.
Un an de zile se-mplinise
De cand s-a inteles cu ea
S-aduca “Sfintele” Batranul
Si-acuma ea intarzia!
In mintea lui i se strecoara
O banuiala cu fior:
“Dar poate nu mai sunt eu vrednic
Sa vad acum acel “!
Si daca vine ce voi face?
De luntre nu m-am ingrijit”!
Acestea cugetand Batranul
Un plans amar l-a napadit.
Dar numai iata ca zareste
Pe Sfanta pustnica venind
Deasupra apei (ca pe gheata)
Mirat o vede el pasind.
Pe trupul ei parlit de soare
Si ca o scandura uscat
Ea poarta doar o zdreanta veche
Pe care Pustnicul i-a dat.
In ziua cand era sa moara
Atuncea s-a impartasit
Si pentru asta pe Zosima
Mai inainte l-a vestit.
Caci vrand sa moara nestiuta
I-a zis sa vie la un an
S-o afle ca mai inanite
De ceea parte de Iordan.
Cu multa nerabdare Avva
In anul urmator venind
Aflat-a trupul Cuvioasei
De un an de zile adormit.
Iar in nisip era scrisoare
Cu ziua savarsirii ei:
Ca-i este numele “Maria”
S-o-ngroape dupa obicei.
Cantandu-i cele cuvenite
Sedea Batranul cugetand,
Ca nu avea nici o unealta
Sa-i faca groapa in pamant!
Dar, O! Minune prea slavita!
Venind un leu infricosat,
Cu ghearele scobind indata,
Mormantul Sfintei a sapat!
Apoi plecandu-se cucernic
In pace el s-a departat
Iar pustnicul cu multe lacrimi
Cinstitul trup a ingropat!
Luceferii stiintei
de Sfantul Ioan Iacob
Invatatii ce de astazi
Tot se straduiesc mereu,
Ca deplin sa dovedeasca
Ca nu este Dumnezeu.
Cu progresele stiintei
Ca si mandrul “Lucifer”,
Dansii vor sa se inalte
Astazi mai presus de cer.
Doua “usi” le stau in fata
Si raman aici mirati,
Dupa cum la “poarta noua”
Sta un bou “sa ma iertati”.
Una este “usa vietii”
Care lor li s-a inchis,
Alta este a pierzarii
Care groaznic s-a deschis.
Cate le ajunge capul,
Se grabesc sa nascoceasca,
Ca sa fabrice “viata”
Si pe moarte s-o opreasca
Orice uneltesti atee,
Viata nu vei fabrica
Iar de rafuiala mortii
Nicidecum nu vei scapa.
Toate cele nascocite,
Cand ajungi langa mormant,
N-au valoare nici ca pleava
Care se arunca-n vant!
Daca nu cunosti-n viata,
Pe Mantuitorul tau,
Vei cunoaste dupa moarte
Tirania “celui rau”.
Cugetari scurte
Niciodata duhul nostru
Nu se poate linisti
Daca nu ne dam silinta
“Intru Domnul a trai”.
Dupa cum nu tace pruncul
Cand lipseste maica sa,
Tot asemenea si duhul
Nu se poate alina.
Intru Domnul este pacea,
Intru el odihna mea,
Calea cea adevarata
Si acum si pururea.
Cand mintea vrea sa zboare
La Bunul Dumnezeu,
Atunci vrajmasul tainic
Ne bantuie mereu.
Imprastie gandirea
Ca pulberea in vant
Si cauta sa traga
Privirea la pamant.
Priveliste desarta
Ne-arata cel viclean
Ca sa pogoare mintea
Din “vesnicul liman”.
Piatra nesimtirii mele
S-a facut ca un mormant
Care vesnic ma apasa
Si ma trage la pamant.
O, de s-ar misca odata
Piatra sufletului meu
Ca sa faca loc luminii
Sfinte de la Dumnezeu.
Intunerice de patimi
Inlauntrul meu domnesc,
Iar vlastarele virtutii
Toate se ingalbenesc.
Sf. Ioan Iacob Hozevitul