Antrenorul Cristi Munteanu: “Mă bate gîndul să mut echipa de copii la Brăila sau să plec naibii înapoi în Canada”
Cu Cristi Munteanu ați făcut cunoștință ieri aici, pe antidotul.ro. Este antrenorul căruia directorul Neculai Zburlea i-a spus că micii hocheiști pe care el îi antrenează de trei ani încoace nu produc nimic, așa că trebuie să stea la coadă pînă cînd le va veni rîndul să intre pe gheață. La 37 de ani, Cristi Munteanu este deja un antrenor de hochei cu vechime. A format destule echipe de copii, iar acum se mîndrește că are 3 jucători la Steaua. Pe Cristi Munteanu l-a mîncat în fund să revină în Galați, lăsînd Canada în urmă ca să facă ceea ce îi place cel mai tare: să îi învețe pe puști să joace hochei. Are cuvîntul antrenorul Cristi Munteanu.
Iulian Grosu: De ce anume vă pare cel mai rău?
Cristi Munteanu: Mă încearcă un puternic sentiment de frustrare. I-am adunat pe acești 40 de puștani acum trei ani, în 2007, cînd mulți dintre ei abia dacă intraseră în clasa întîi. Am mers prin școlile din oraș, în județ, oriunde am crezut că pot găsi deschidere la copii și la părinții lor pentru a se apuca de acest sport pe nume hochei. Am muncit mult cu acești copii, și cred că tocmai acest lucru îmi dă acum putere să nu mă dau bătut, să sper că se va găsi o soluție să revenim pe gheață, să ne reluăm antrenamentele. Am trecut prin multe alături de copii și de părinţii lor. Imaginați-vă, părinţii au ajuns să pună bani mînă de la mînă ca să vopsim uşile la vestiar, să cumpărăm cuiere sau bănci pe care să poţi sta. Şi nu vă gîndiţi că sînt oameni înstăriţi. Am 15 copii de la Şiviţa, care fac naveta în fiecare seară cu autobuzul şcolar. Am găsit înţelegere la Primăria Tuluceşti să suporte combustibilul la autobuz, iar părinţii plătesc orele suplimentare ale şoferului care îi duce şi îi aduce pe copii. Ceea ce vreau să spun este că sîntem cu toţii conectați pentru a face performanţă, nu ne jucăm de-a hocheiul pe banii statului. În aceşti trei ani am reuşit să îi duc pe copii la turnee în Olanda şi Anglia, şi nu am stat cu mîna întinsă să ne dea clubul bani, pentru că ştiu că nu există resurse financiare. Am apelat la prieteni, la relaţiile pe care le am în străinătate pentru ca aceşti copii formidabili să poată vedea ce înseamnă hocheiul în ţările civilizate, să conştientizeze că pot ajunge şi ei să aibă o carieră sportivă, să joace la un nivel înalt dacă muncesc şi dau dovadă de seriozitate.
Iulian Grosu: Nu cumva îi faceţi pe copii să viseze aiurea?
Cristi Munteanu: Nu le-a zis nimeni că la 18 ani o să îi aştepte impresarii să semneze cu o echipă profesionistă din liga americană de hochei. Este şi prematur să discutăm despre asta acum. Important este că aceşti copii vor să facă sport, că nu stau la colţul blocului să pună la cale furturi sau tîlhării, că abia aşteaptă să intre pe gheaţă, să ia parte la competiţii. Ei cresc cu sentimentul de a răzbate, de a învinge, de a trece peste obstacole. Învaţă din înfrîngeri şi din neajunsuri. Ce să vă spun? Că după antrenamente nu avem căldură în vestiar, că am avut cazuri de copii care au ajuns răciţi în spital şi au făcut Moldamin, pentru că administraţia patinoarulului ne lasă cu caloriferele bocnă?… Nu este vorba despre Cristi Munteanu în această ecuaţie. Nu pentru mine solicit eu un minim de condiţii pe gheaţă şi în vestiar, ci pentru aceşti copii care chiar vor să se ţină de sport, căci este şansa lor de a evada dintr-un mediu care nu le oferă aproape nimic.
Iulian Grosu: Ce soluţii vedeţi pentru a reveni cu echipa pe gheaţă?
Cristi Munteanu: Ni s-a oferit timp de gheaţă între orele 12.00 şi 14.00, dar este imposibil pentru copii să vină între aceste ore la patinoar. Nu sînt sclifosit şi nici nu este vorba despre toane sau cine ştie ce favoruri, căci dacă ar fi după mine aş accepta orice compromis numai să poată copiii să intre pe gheaţă. Dar momentan nu ne putem antrena decît seara. Am vorbit cu domnul director Neculai Zburlea şi i-am propus să mute programul cu publicul undeva la prînz. Mi-a dat imediat peste nas că nu îi fac eu lui programul. I-am explicat că dacă s-ar face promovare prin şcoli și licee, astfel ca în timpul orelor din aria curriculară elevii să poată veni la patinoar, să patineze cu clasa, cum se zice, contra unei sume modice, de 2-3 lei de copil, de pildă, s-ar strînge destui bani astfel ca S.A.-ul invocat de domnul Zburlea să iasă pe profit, să fie bani de salarii, de facturi etc. I-am mai zis d-lui director că noi, antrenorii de hochei, ne oferim să îi supraveghem pe gheață, să le dăm primele lecții în mod absolut gratuit. Ştiți ce mi-a răspuns domnul director Zburlea la propunerea mea? Cică “Te ocupi dumneata de promovarea în şcoli, mergi să aduci copii la patinoar?” Am înţeles ironia, faptul că am fost trimis elegant la plimbare, aşa că nu am mai insistat…
Iulian Grosu: Şi dacă nu o să fiţi lăsaţi să vă antrenaţi seara?
Cristi Munteanu: Problema este că dacă aş fi ştiut, de exemplu, din luna august că seara se va introduce program cu publicul, aş fi făcut demersurile necesare la Şiviţa,astfel încît copiii de la hochei să înceapă cursurile undeva după prînz, astfel încît să poată veni dimineaţa la patinoar. Nu ştiu, poate găseam împreună o soluţie. Dar eu m-am trezit acum două săptămîni, imediat după ce a fost instalat în funcţie domnul director Zburlea, că seara este rezervat pentru public. Părinţii copiilor mă trag de mînecă şi mă întreabă cum rămîne cu performanţa, cu faptul că le-am promis că vorm merge în decembrie la campionatul national, că vom juca cu copii mai mari de vîrstă pentru a ne căli, astfel ca la anul să putem trage la titlu. Ce să le zic? Că adminstraţia patinoarului, dl. Zburlea, preferă să taie bilete la 15-20 de inşi pe seară, privîndu-i pe copii de antrenamente?
La un moment dat m-a apucat nebuneala şi i-am spus soţiei că mut echipa la Brăila, că acolo sînt speranţe să găsesc înţelegere. Vă daţi seama că e greu, căci trebuie asigurată cazare şi şcoală pentru copii, atît pentru cei de la Şiviţa, cît şi pentru cei din Galaţi. A fost o vorbă spusă la nervi, dar chiar nu ştiu ce să mai fac. Acum trei ani am revenit din Canada cu gînduri mari de a face performanţă. După un an de stat în Canada mi s-a făcut dor de România, aşa că am revenit în țară cu soţia şi cu fetiţa abia născută, ca să lucrez cu copiii. Nu de puţine ori m-a bătut gîndul să plec naibii înapoi în Canada, acolo unde îl am pe fratele meu, care deja a dobîndit deja cetăţenia canadiană, unde am destui prieteni. Dar ceva mă tine aici, parcă sînt legat cu o aţă imaginară. Nu stau pentru bani, căci vă daţi seama ce salariu am, ci pentru a face treabă. Dacă nu mi s-ar pune beţe în roate şi ar exista un pic de deschidere către dialog cred că am găsi nu una, ci o sută de soluţii bune pentru toată lumea.
Iulian Grosu
Textul acesta a fost scris, gindit si conceput ca un pamflet. In consecinta va rugam sa-l consumati ca atare!
