Belgia – Ruinele castelului Montaigle
Așezându-se cu mândrie pe un pinten stâncos, în inima salbaticiei, ruinele castelului Montaigle par să vină direct dintr-o legendă medievală. Acestea ocupă vârful unui masiv calcaros, întinzându-se de la est la vest, la o cotă medie de 160 de metri, la confluența râurilor MolignAee și Flavion, ale căror ape se varsă în fluviul Meuse, în aval de satul AnhAee.
Întreaga vale nu este lipsită nici de grandoare și nici de frumusețe, dar caracterul său impresionant a contat, fără îndoială, mai puțin în ochii oamenilor din trecut, care îi apreciau mai mult posibilitățile naturale de apărare.
Uneltele din silex găsite în fisurile de pe flancul sudic al pintenului sugerează că zona a fost ocupată încă din vremuri preistorice, cum este cazul sitului cunoscut sub numele de Rocile Montaigle, loc în care arheologii efectuează săpături mai bine de un secol. În 1867, geologul Ed. Dupont a fost însărcinat de guvernul belgian cu studiul stratigrafiei grotelor. Acesta a denumit grotele în funcție de arborii crescuți în preajmă: grota de soc, grota de stejar sau grota de arțar, cu excepția celei locuite de un pustnic, fiind denumită după numele “proprietarului” său, grota Philippe. Fiecare dintre acestea a dezvăluit urme de locuire preistorice, inclusiv musteriene (aprox. 50.000 de ani) și din mezolitic (între 8.000 și 5000 ani). Un aspect important la Montaigle este faptul că civilizația umană de Cro-Magnon a fost recunoscută și descrisă de Ed. Dupont cu mult timp înainte de nomenclatura franceză. Situl Montaigle și cercetarea belgiană au contribuit de timpuriu la consolidarea patrimoniului acestei țări precum și la edificarea istoriei civilizației europene.
Cercetările arheologice realizate în 1992 pe platourile Montaigle au scos la lumină cantități de ceramică din epoca Fierului (circa 450 î.Hr.), dar și urme de la sfârșitul epocii române, atunci când regiunea din nordul vechii Galii traversa o prioada de mare nesiguranță. Pe la mijlocul secolului al III-lea Imperiul Roman trecea printr-o criză profundă care i-a zdruncinat structurile politice, economice și sociale. Regiunile Belgiei actuale sunt din ce în ce mai mult râvnite de germani. Confruntându-se cu această amenințare de destabilizare, administrația romană organizează o defensivă în teritoriu. Către anul 260 armata romană ia poziții de garnizoană de-a lungul bazinului Meuse. Aceste posturi, stabilite pe drumurile principale, țin uneori și loc de refugiu pentru civili.
De la începutul secolului al IV-lea, un zid de 2 m lățime definește un spațiu de 3.400 m2, locuit în principal de voluntari germani, aceștia ocupând fortăreața cu femei și copii. Ei locuiesc în barăci din lemn, după obiceiul locului de unde veneau. Unii dintre ei se ocupau cu fabricarea cataramelor de curea, mânerelor de sabie, sule și alte accesorii găsite în urma săpăturilor arheologice. Această ocupație militară pare să se oprească după anul 450 și situl este apoi abandonat timp de patru secole. În jurul anului 900 a fost construit un castel pe partea de sus a stâncii. Există doar câteva urme din această construcție, inclusiv un perete din epoca galo-romană. În 1298, Guy de Dampierre, contele de Flandra și marchiz de Namur, a răscumpărat terenul lui Faing pentru a-l ceda fiului său mai mic, Guy de Flandra, numit și Guy din Namur. Acesta din urmă a construit un castel, ale cărui urme mai pot fi găsite încă în ruinele actuale. Noua construcție este în principal concepută ca un loc de reședință, rolul militar fiind secundar. Domeniul se compune din trei părți distincte: la poalele castelului, pe câmpie: hambare, grajduri și pajiști; în partea de sus: clădirea principală apărată de un turn, iar la nivel intermediar: curtea.
Transformările care sunt efectuate în prima jumatate a secolului al XV-lea au schimbat radical fizionomia castelului. Caracterul rezidențial în acest moment este net în detrimentul aspectului defensiv. Condus de mai multe dinastii, trecând prin perioade de pace și război, Montaigle rămâne centrul domeniului cu același nume.
Amplificată de englezi, în epoca romantică, moda turismului aduce mulți turiști și poeți în valea Montaigle. Caracterul dezolant și singuratic al ruinelor li se potrivește sufletelor voiajorilor melancolici. Sunt numeroși pictori, scriitori sau artiști care conturează imaginea din Montaigle în creațiile lor; oamenii de litere nu uită să descrie farmecul locurilor neumblate în paginile lor de memorialistică, în timp ce pionieri ai artei fotografice își instalează echipamentele în pajiștile din jur.
Creșterea numărului de vizitatori, legată de democratizarea petrecerii timpului liber, duce spre sfârșitul secolului la schimbarea în reprezentare a descrierii ruinelor. Cărțile poștale și ghidurile turistice întruchipează tablourile, litografiile și pagini de antologie ale perioadei precedente, fără a reduce caracterul romantic pe cale de dispariție. După 1993 Montaigle face parte din patrimoniul Valoniei.
Tatiana Scurtu-Munteanu
Galați, România
