Cuvânt și iubire

Cu plecarea la cele veşnice a Academicianului Florin Constantiniu se subţiază ameninţător elita idealismului naţional, care s-a format eroic într-o vreme când naţiunile răsăritene luptau împotriva dublei opresiuni: a materialismului ateu şi a imperiului marxist care domina peste popoarele Eurasiei, peste o parte a popoarelor Europei centrale şi o altă parte a popoarelor crescentului african. Marea opresiune răsăriteană de esenţă imperialist-ideocratică n-a putut anihila culturile, care au devenit frontul marii confruntări, a unei rezistenţe creatoare la tăvălugul nivelator al anticulturii ateiste şi antinaţionale. Elitele culturale au devenit corpurile luptătoare pentru apărarea sufletească a popoarelor. Fenomenul este unul general căci poate fi atestat la scara tuturor popoarelor aflate sub opresiune. El a fost facilitat, este drept, în mare măsură de politicile de containment ale puterilor maritime, în frunte cu SUA, faţă de puterea continentalistă a Imperiului sovietic eurasiatic, în genere, faţă de hegemonia bicontinentală a acestui imperiu ateu, anticreştin şi antinaţional, care i-a opresat deopotrivă pe ruşi odată cu restul popoarelor din geografia lagărului. Elita idealismului naţional a fost şi este, căci o vedem sub specie aeternitas, elita luptătoare a popoarelor opresate, silite să accepte experimente anti-identitare, deformări sufleteşti, indexări echivalente unor confiscări şi prohibiţii ale drepturilor de folosinţă ale popoarelor asupra „proprietăţii lor identitare“.

Aceste drepturi au fost supuse unor interdicţii din aceeaşi familie cu cele ce alcătuiesc tiparul robiei egiptene: interzicerea invocării lui Hristos în spaţiul public, reprimarea Bisericii, alungarea simbolurilor religioase şi a învăţăturilor revelate din şcoli, şi deci din spaţiul de afirmare spirituală a noilor generaţii, falsificarea istoriografiei, negarea eroilor şi a sfinţilor unui popor, mistificarea operei eponime (care la români era întrunită de triunghiul Eminescu, Enescu, Brâncuşi), uraganul fondurilor de cărţi interzise, un adevărat tsunami menit a scufunda un întreg patrimoniu spiritual de opere, autori, idei etc. După încheierea celui de-al doilea război mondial militar, în spaţiul de la răsărit de Elba s-a dat startul redeschiderii unui război mondial cultural, războiul împotriva culturilor naţionale ale Răsăritului, care atinseseră pragul lor de universalitate tocmai prin opere, creaţii, idei, axiotropisme de mare extensie şi intensitate încă din perioada interbelică (iar altele chiar mai devreme). Acest război a aprins finalmente toată Eurasia şi nu există popor răsăritean care să nu fi resimţit efectul său holocaustic. În mod paradoxal, cei mai opresaţi au fost chiar ruşii, deşi tot lor li s-a cerut suportul uman, în formula sa militară, administrativă, politică, ideocratică, pentru susţinerea acestui nimicitor război. Centrul acestui al treilea val de nihilism anticristic devenise Moscova şi aşa putem înţelege numărul uriaş de martiri şi de sfinte moaşte răspândite pe întreg teritoriul acestui popor şi, mai departe, pe toată cuprinderea geografică a imperiului bolşevic care se întindea de la Vladivostok la linia care leagă Stettin-ul de Trieste. Niciodată primejdia care ameninţa spiritul unui mare număr de popoare nu atinsese o asemenea proporţie. Poate epoca primilor martiri creştini ai celuilalt imperiu păgân să fi etalat tot atâta grozăvie la o scară aşa de mare.

Acesta este contextul în care s-a ivit din adâncurile sufleteşti ale popoarelor opresate elitele idelismului naţional, generaţiile eroice şi sublime, care au consimţit să urmeze chemarea tainică la un război de o aşa extensie şi grozăvie, un adevărat război total. Aceste elite au fost răspândite în toate sferele culturii unui popor, de la cultura muncii, la cultura minţii, a sufletului, a sănătăţii, din zona eclesială la cea diplomatică, ştiinţifică, politică chiar. Grozăvia opresiunii explică masivitatea reacţiei şi formula ei insurecţionară, o adevărată explozie de energii creatoare în toate domeniile.

Florin Constantiniu face parte din corpul eroic de istorici care au consimţit să se înroleze în acest război contra unui inamic ce etala o forţă nimicitoare şi care deja repurtase una dintre victoriile sale în istoriografie prin rollerism, adică prin cel ce-a lăsat numele lui (este vorba de Mihai Roller) unui curent  antiromânesc, ce reuşise performanţa malefică de a „purifica” istoriografia poporului român de… poporul român, de istoria lui, de adevărul lui, de simbolurile şi miturile sale, de eroii şi de martirii epocilor trecute etc. Într-un asemenea context, istoricul luptător şi istoriografia eroică trebuiau să recupereze stratul de idealitate al istoriei naţionale şi, deopotrivă, privirea critică a epocilor pentru a ridica istoriografia la rang de carte a unei naţiuni, aşa cum o concepuseră paşoptiştii şi cum o practicase Nicolae Iorga. Numai aşa se putea apăra un popor de primejdia repetării răului istoric, al perpetuării sale de la o epocă la alta. Sarcina era aproape imposibilă, căci, pe o faţă a sa, ea îmbrăca forma exigenţei idealizării, în vreme ce pe faţa cealaltă era înscrisă comanda spiritului critic, al aceluiaşi tip de reacţie ilustrată în străvechimea Cărţii Sfinte de vocea profeţilor pentru istoria poporului ales.

Florin Constantiniu şi-a asumat ambele feţe ale foii de suflet a istoriografiei poporului român printr-o operă care numai într-o asemenea viziune poate fi pe deplin înţeleasă. De la scrierile dedicate adevărului celui de-al doilea război mondial, în care autorul ne descoperă faţa eroică şi tragică a participării noastre la epopeea războiului mondial, la O istorie sinceră a poporului român, avem ilustrarea celor două feţe ale biruinţei spirituale a Academicianului Florin Constantiniu. Aceasta este biruinţa sa şi a întregii generaţii eroice de istorici români care au luptat în dreptul şi în contul poporului român opresat şi lovit cu cruzimea acelui fel de timp malefic prin care revine periodic în istorie duhul nimicirii popoarelor, atestat întâia dată în Cartea Sfântă, cum  ştie toată lumea, de marea ameninţare la adresa fiinţei spirituale a poporului ales. Duhul nimicirii vine din afara dar şi dinlăuntrul popoarelor şi numai aşa înţelegem omniprezenţa binomului de eroism şi tragedie, de grandoare şi decadenţă, de nemernicie şi sfinţenie spre martirologiu, de idealizare şi certare profetică, în istoria oricărui popor.

Tot astfel, înţelegem coprezenţa acestor laturi în scrisul Academicianului Florin Constantiniu, deodată cu recurenţa acestei paradigme în scrierile tuturor istoricilor generaţiei eroice, a unui Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Radu Ciuceanu, Răzvan Theodorescu sau G. Buzatu ori Ioan Scurtu, ca să adaug doar câteva smerite omagieri, strălucitoare cunună vie a unei nepieritoare generaţii. Graţie scrierilor şi bătăliei spirituale a acestei generaţii, putem consemna victoria întru adevăr şi spirit critic a românilor într-o epocă în care erau interzise ambele. Ieşind victorios din acest război, Florin Constantiniu a intrat în altul, fiindcă el era şi este conştiinţă de neam şi unde este neamul cu sufletul său acolo este şi luptătorul. Altfel totul s-ar dovedi mincinos. Academicianul Florin Constantiniu a fost o conştiinţă luptătoare pentru cucerirea unor adevăruri la zi. A luptat contra falsificărilor noi de după 1989. Într-o manifestare publică de anul trecut, unde a vorbit neasemuit de frumos despre o expoziţie de fotografii a Cristinei Nichituş Roncea, spunea: „Se duce o ofensivă diavolească împotriva Bisericii. Să găsim arme cu care să luptăm împotriva celor ce vor să ne distrugă credinţa“.  A deplâns profetic noile căderi în poporul românesc atunci când a sesizat că noua clasă politică etalează spectrul unei ameninţări istorice de mare primejdie pentru fiinţa de neam prin faptul că această clasă este una fără nici un fel de ideal. O elită fără ideal istoric este inabilă să propună o direcţie pentru un popor, subliniază profetic istoricul.

Este principalul motiv pentru care, astăzi, mai primejdios decât oricând, poporul român, lipsit de o direcţie, se mişcă haotic, în întuneric. Istoricul deplânge ca şi psalmistul acest întuneric abătut asupra unui popor: „oare în întuneric se vor vedea minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat? Oare va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locaşul pierzării?” (Ps. 87, 11-12). Istoricul are spirit profetic, şi duhul cuvântului său este duhul Psaltirii. În conferinţele sale, istoricul invocă scrieri patristice şi pagini de pateric. În aceeaşi conferinţă şi-a adus aminte despre Sf. Petru Vameşul nu doar pentru că era Sfântul zilei şi pagină de sinaxar, ci şi pentru că acesta îi oferise istoricului ocazia să avertizeze ascultătorii asupra minunatei taine a împletirii darului mântuirii cu nimicnicia omenească şi această împletire este pildă şi încurajare. Acel sfânt, care a trăit în vremea lui Iustinian, a avut o experienţă învăţătorească, ne sugerează istoricul comentând: „Un sărac i-a cerut într-o zi ajutor, pe când sfântul era încă păgân. Şi Petru Vameşul a luat o pâine şi a aruncat-o asupra săracului (a aruncat-o nu săracului, ci asupra acestuia, ca pe o sudalmă, n.n. IB). La o vreme, Petru Vameşul a avut o vedenie. S-a văzut la judecata de apoi. Şi pe când i se cântăreau faptele bune contra celor rele, îngerul său a luat pâinea pe care Petru Vameşul o aruncase asupra săracului şi a pus-o pe talgerul mântuirii”(citat din memorie). Iată cât de puţin din fapta noastră contează aşa de mult pe talgerul mântuirii! Sunt multe fragmente de viaţă şi de cuvânt prin care Academicianul Florin Constantiniu ni se descoperă aşa cum era şi cum ne-a rămas: conştiinţă de neam, spirit profetic şi pilduitor ca o pagină de pateric, într-o miraculoasă sinergie cu teme şi motive psaltice în privinţa viziunii sale asupra istoriei omenirii.

A vorbit cu o putere înţelegătoare şi cu aceeaşi năzuinţă învăţătorească despre marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este şi aceea dintre civilizaţia islamică şi ofensiva globalistă, sugerând că această ofensivă atinge toate cele şapte sau opt civilizaţii şi, îndrumându-ne să re-examinăm dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre civilizaţiile actuale ale planetei. „În plan local, oamenii se definesc prin etnie”, ne spune istoricul, „iar în plan internaţional prin civilizaţii. Civilizaţia islamică, sublinia istoricul, a secretat anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru a-şi apăra identitatea”.

Marele istoric se întâlneşte pe un versant neaşteptat cu un alt mare teoretician al conflictului civilizaţiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizaţiile una cu alta, ci toate şi fiecare pe rând cu „ofensiva globalistă“, cum o denumeşte istoricul. Viziunea istoricului este una de macroistorie. El propune o metaperspectivă asupra istoriei marilor conflicte, care ni-l descoperă ca pe un gânditor de tip universalist, capabil să utilizeze o formulă istoriografică ilustrată de un Lamprecht la nemţi şi de un Nicolae Iorga la noi, o istoriografie în care se îmbină intuiţia artistului, puterea de cuprindere a unei memorii prodigioase, rigoarea de tip ingineresc, profetismul şi vizionarismul marilor scrieri învăţătoreşti ale lumii şi un neasemuit sentiment al iubirii de neam dublat de un instinct al primejdiilor care încercuiesc popoarele cu o periodicitate nemiloasă.

Ieşind dintr-un război mondial spre a intra într-altul, Florin Constantiniu n-a uitat niciodată că istoricul este luptătorul întru adevăr al neamului său, un luptător atins de aripa eroismului, un mărturisitor atins de aripa jertfelniciei, un vizionar de stirpe verotestamentară ca Iorga.

Plecarea sa la cele veşnice se adaugă marilor generaţii de martori şi mărturisitori ai poporului român. Am pierdut un mare istoric pe pământ, am câştigat un mărturisitor în ceruri.

Dumnezeu să-l aşeze între drepţii Săi, Amin!

autor: prof. univ. Ilie Badescu

sursa: Revista Clipa

Sursa: Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală