“Dan Dănilă – Scriindu-se cu un rest dintr-o lumină virgină “
„Atlantida există”, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011
Traducător, poet, artist plastic sibian, prezent în numeroase antologii, în presa literară internă şi internaţională cu poeme, proză, eseuri, lucrări de pictură şi grafică, cu traduceri din germană, engleză şi franceză, Dan Dănilă s-a născut în 1954. În 1973 debutează în revista Transilvania. Semnează şase volume de traduceri din Rilke, Villon, Aichelburg, Scherg, Roth şi şapte volume de poezii. Trăieşte în Germania din 1990, este membru al USR filiala Sibiu şi al Exil-P.E.N. din Germania. Dan Dănilă pune în circuitul literar al prezentului o nouă carte de poeme, peste timp, poate, o componentă activă a poeticii postmoderne, alcătuită în nostalgica înstrăinare a depărtării de ţară – un extract, o chintesenţă unde se găsesc cifrate metaforic anumite sensuri unite prin limbaj, printr-o tehnicizare superioară a gîndirii. „Atlantida există”, crono-topia volumului implică un cod al său, comportă un set de aşteptări în raport cu care poezia, ca o lavă incandescentă, a ţîşnit din adîncuri. Dan Dănilă a scris această carte cu un gen de nerăbdare artistică, dar cu siguranţa că scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat. Vorbesc despre genul de poezie pe care ai vrea să îl citeşti încă, şi încă, o dată. Nevoia de a (re)organiza realul, de a da o altă însemnătate propriilor trăiri, dorinţa de a le face mai vii la nivelul percepţiei, determină poetul să se privească în ochi cu propriul timp, dar şi cu cel al lumii de afară. Alfabetinzînd, geometrizînd vibraţiile literă cu literă, imprimă pe hîrtie, ca pe nişte legi, sustragerea din sine şi mecanisme neştiute ale eului. Un modus significandi făce posibilă o punere de acord cu lumea exterioară, cu structuri inteligibile, purtătoare latente de sens: „Trec şiruri de umbre/ cu pleoapele strânse de frică, trec prin/ mari curcubeie fără să ştie. Dacă speri/ ţi se ia doar culoarea din iris şi/ amintirile. Dacă nu crezi în nimic eşti/ abandonat pe o stâncă albastră. Pentru/ o clipă, pleoapele devin transparente şi/ vezi până în miezul uitat al geometriilor./ Tristeţea e grea ca o/ inimă de piatră care te trage în jos, fără/ sânge. Atragi după tine nori vinovaţi,/ nimic altceva decât formele unor suflete/ moarte. O matematică simplă” nu te rezolvă.”
Dan Dănilă propune cititorului timpul meditaţiei asupra marilor teme ale existenţei, pentru care nu mai avem răgaz de contemplare. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi, imagini neobişnuite, atitudini, înclinări şi accente proprii. Poetul ştie bine cîte zile şi nopţi îi trebuie pentru a traversa Universul, care se contractă sau se dilată, cît cer îi trebuie pentru albastru, cîte ciuturi pentru fîntîna pe care toate gurile însetate o părăsesc, cîte ramuri noi pentru verdele din capătul livezii, cîte întrebări pentru umbrele albe din zări, cîte boabe de nisip pentru insula pustie. Tocmai de aceea doreşte cu disperare să facă ordine în lumea aceasta ca o iubită care uită prea repede. Dan Dănilă scrie ca şi cum ar cînta. Lire sînt poemele înseşi. Şi ce muzică poate fi mai frumoasă decît cîntarea încîntărilor de metafore? Sentimentele, îndoielile, nedumeririle, pasiunile, întrebările, puritatea adesea miraculoasă, timpul incert, caleidoscopic, masa impulsurilor întîmplătoare, toate alcătuiesc un concert. În el şi dincolo de el stăruie armătura unei viori lirice despre care se poate vorbi în superlative: „Căutând o lumină care mi-a scăpat/ ieri altădată şi mi s-a rostogolit la/ picioare fară zgomot ca o pisică/ orbitor de albă. Nu eu aş fî scos-o/ din anonimat, ci ea pe mine, fiind/ mai dinainte prin lumea noastră/, martor imparţial al adumbririi. Cu o/ anumită graţie a iubirii de sine în/ orice oglindă, oricât de mată,/ aproape oarbă la gesturile/ chemătoare ale unui jongler / făclii.”
Mizînd pe modelul grafic al labirintului, uneori pe relaţia între labirint şi volutele unei crisalide, pe ordonarea într-o stilistică abisală, versul creşte pe terenul unui tipar ritmic admirabi, ceea ce conferă coeziune de profunzime. Dan Dănilă perpetuează cu ingeniozitate ritmurile şi structurile configurative, întemeiate în propria-i viziune cosmologică pe imaginea unui univers armonios, care pune în relaţie activă fiinţa poetului cu lumea. Formulare pure, structurate ca eveniment sufletesc sau ars poetica, poemele dau relaţiei fiinţă-creativă-lume dimensiunea unor nuclee gînd-cuvînt. Semnificaţia acestui complex se rotunjeşte pînă la capătul texturii, pînă la acele dispozitive secrete, prin care poetul îşi gîndeşte creaţia cu jocul ei intrinsec de perspective: „Să ocoleşti uneori sunetele ca pe/ copacii unei păduri circulare din lemn/ de vioară dar să-ţi rămână atâta/ tăcere încât să poţi reveni la tine/ oricând, spre cerul unic al tuturor/ cuvintelor uitate – mirarea noastră e/ ca un asfalt tot mai tocit, pe care/ trecem spre o veşnică, minunată/ înserare.” Asemenea lui Caillois, Dan Dănilă demonstrează că arta poeziei reprezintă împlinirea unei cod înscris în structura naturală a omului, că este una din extincţiile evoluate, pentru că, iată, simfoniile acestea pătrund cu neuitarea în arhitectura lăuntrică a cititorului. Da, Altlantida există pe harta sufletului, în cimitire şi tablouri, cel mai greu lucru, ne încredinţează poetul, este să ne îmbrăcăm în lumină şi să ne mirăm ce uşoară este! Şi cartea există!, proba este relevantă, din ea se vor înfrupta iubitorii de vers ca dintr-o apă sfinţită. Mai notez că, lumea nu poate fi modelată numai de putere şi de haos, ci şi de frontul creator uman. În speţă, poetul Dan Dănilă, în pofida zvîrcolirilor lumii, ştie să se menţină identic cu sine în alvia lăuntrică a unei stabilităţi fermecătoare, parcă scriindu-se cu un rest dintr-o lumină virgină.
Maria Diana Popescu, Agero
Revista ART EMIS
