Cuvânt și iubire

După o călătorie de aproape patru zile și patru nopți, miercuri 27 februarie 1883, Ciprian Porumbescu coboară din trenul de Cernăuți în gara Ițcani-Suceava extenuat de drum. Deoarece îi era “prea greu a prourma călătoria mai departe, încă astăzi”[1], prin intermediul birjarului unei trăsuri, care aștepta pe un instrumentist chemat de Mărioara pentru a-i acorda pianul, Ciprian trimite o scrisoare tatălui său, iar el, rămâne, peste noapte, la Lola Lichtenberger, rudă apropiată a Gorgonilor și bună prietenă cu Berta.

După ce aflase ce s-a mai petrecut în familia pastorului din Ilișești, în dimineața zilei de 28 februarie, Ciprian purcede spre mult dorita lui Stupcă, unde ajunge la vremea prânzului. Îmbrățișările lui Iraclie și ale Mărioarei, bucuria revederii locurilor copilăriei, adolescenței și a primei sale iubiri, precum și urările de bun sosit ale prietenilor, sătenilor, lăutarilor stupcani, l-au înviorat pentru moment și l-au făcut să uite starea sanitară deplorabilă în care se afla.

 

Trecerea bruscă de la primăvara mediteraniană la iarna aspră, bucovineană, a determinat însă agravarea bolii și l-a doborât și la pat. Într-o scrisoare către Năstasi, redactată la numai 14 zile de la sosirea sa acasă, i se plângea că de când a venit de pe Riviera, zace țintuit la pat, tușește și nu-și află echilibrul sufletesc de odinioară.

“Diferența grozavă între clima italiană și cea de aici, lipsa de aer proaspăt, cald mă fac să pierd aproape tot ce, cu atâtea greutăți, mi-am câștigat în Italia.

Medicul vine, medicul se duce și numai atâta mângâiere-mi dă, că dacă o să se facă mai cald și mie o să-mi fie mai bine.

La noi e iarnă grea, zăpadă de jumătate de metru și mai bine, frig de (minus) 15-20 grade, așa că e necesar să stau tot timpul în pat”[2].

De la o zi la alta Ciprian se simțea tot mai sleit de puteri, încât nici nu mai putea scrie epistole către prieteni fără a lua o pauză. Eforturile fizice de acestă natură îl oboseau peste măsură.

Simțindu-și sfârșitul aproape, la 25 martie 1883, Ciprian preciza:

„Pe zi ce trece mă simt tot mai slab, mai debil și mi-e teamă că nu mai am mult de încurcat lumea asta…

Pe trei ani mi-a dat medicul cruțarea cea mai strictă, abținerea de la ocupațiunile obișnuite, viață regulată, pază de răceală, dacă mai am de gând să exist”[3].

Temându-se că o absență mai îndelungată de la îndatoririle de profesor și de la conducerea corului din Brașov, va atrage după sine pierderea posturilor, la 29 martie/10 aprilie 1883, Ciprian expediază următoarea cerere:

„Prea Onorată Eforie,

Concediul care a binevoit Prea Onorata Eforie a mi-l da pentru căutarea atăcatei mele sănătăți expirează cu finea lunii acestea, însă, durere, sănătatea mea nu este restabilită și, după cum îmi spun și medicii, sub a căror îngrijire continuă mă aflu, nici n-am speranță a fi curând așa de sănătos, ca să pot reîncepe activitatea oficiului meu, ci desprimăvărându-se  bine, mai trebuie, mumaidecât, să fac o cură la Gleichenberg, în Stiria.

Sub atari împrejurări, sunt ne-evitamente silit a mă ruga la Prea Onorata Eforie, cu toată onoarea și supunerea, să binevoiască a prelungi concediul pe 6 luni, după care termen, aflându-mă restaurat în sănătatea mea, oiu reîncepe bucuros împlinirea obligămintelor la care m-am angajat.

Ce se atinge de salariul meu, apoi, cauza aceasta o las, cu toată supunerea, la bunăvoința sau posibilitatea Prea Onoratei Eforii, de a mi-l lăsa, adică salariul și ulteriormente sau ba.

La întâmplarea, însă au cu, au fără salariul, Prea Onorata Eforie nu mi-ar putea încuviința prelungirea concediului de care mă rog, atunce, deși cu adevărat, durere, sunt necesitat a mulțumi Prea Onoratei Eforii cu toată căldura și cu toată sinceritatea inimii mele pentru distinsa-i bunătate, ce mi-o arătat până acum totodată însă, a-mi da și demisia din oficiul ce-l ocup în Școala Centrală, nefiindu-mi nicidecum posibil a reîncepe activitatea mea de profesor de muzică la acele școli în situațiunea-mi sanitară, în care mă aflu și care situațiune, după cum zisei mai sus, mai reclamă numaidecât o ulterioară căutare a ei, în locul de cură Gleichenberg.

Stupca, în Bucovina, 28 ianuarie/10 martie 1883

Ciprian Porumbescu, profesor de muzică”[4].

La intervalul de numai o zi, Ciprian mai trimite încă o adresă, parțial asemănătoare cu cea citată mai sus, Comitetului de Administrație al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei și de la care, prin adresa nr.56, din 2/14 mai 1883, primește aprobarea de concediu pentru încă 6 luni.

Adesea, gândul îi zbura spre cele mai frumoase momente ale împlinirilor trăite la Brașov, unde, înainte de a pleca pe Rivera, pusese la cale, împreună cu Theochar Alexi, redactorul revistei literare Noua Bibliotecă Română, crearea unei noi operete naționale.

 

Artistul de la Stupca nu era îngrijorat foarte mult de faptul că-și va pierde slujba din orașul de la poalele Tâmpei, deoarece ar fi putut găsi o alta “de director al corului de la Mitropolia din Cernăuți”[5], ci, mai ales, era frământat de soarta ce vor avea compozițiile și proiectele sale cărora nu le-a putut da curs datorită acutizării maladiei de care suferea.

Prevenitor, expediază o scrisoare lui Tudor Flondor, la Cernăuți, prin care-l roagă să vină la Stupca. După numai câteva zile de la expedierea misivei, Ciprian are bucuria de a-și vedea prietenul trecându-i pragul casei.

Nedorind ca ideia unei noi operete românești să moară odată cu el, compozitorul Porumbescu înmânează oaspetelui un caiet ce cuprindea shița unei operete în patru acte, Noaptea Sfântului Gheorghe, concepută în ultima parte a existenții sale, pe un text literar creat de Theochat Alexi, special în acest scop.

În adevăr, Tudor Flondor, cel mai tânăr talent bucovinean al momentului, a evoluat pe “o cale apropiată de ce a lui Ciprian Porumbescu în ceea ce privește creația și duce mai departe flacăra artei românești, creind o muzică națională de largă accesibilitate”[6].

Nu ne îndoim că la orientarea realizărilor de mai târziu ale lui Flondor a contribui și experiența din ultimele momente ale vieții artistului stupcan, pe care nu a voit să o lase să dispară odată cu trecerea sa în lumea umbrelor.

Pentru a nu i se irosi truda depusă la organizarea corului de la Biserica din Șcheiul Brașovului, inimosul artist, aflat în grea suferință, îl roagă pe I. Năstasi să intervina pe lângă dirijorul și compozitorul Gheorghe Dima, spre a-i continua realizările, deoarece în Vinea nu prea avea încredere.

Tot acum, sociabilul Ciprian, continuă să facă schimb de epistole cu prietenii și cunoștințele făcute la Nervi: Domnișoarele Mȕhlen, Roberto Desider și alții.

De la ei află că de când a plecat din Italia a început o vreme oribilă și a nins. La Nervi, în luna martie nu se mai văzuse zăpadă din 1832.

Așa că Ciprian nu avea de ce regreta schimbarea făcută de la primăvara italiană la iarna stupcană.

Cu toate că boala-l țintuise la pat, tânărul artist mai spera că odată cu schimbarea vremii o să se simtă și el mai bine și, împreună cu Ștefan, să poată merge la Gliechenberg sau Meran.

La 8 mai 1883, gândul plecării îl preocupa intens și chiar începuse a-și face bagajele. În acest scop, îl roagă pe Nastasi să-i trimită țundra și bastonul, ce se aflau printre lucrurile rămase la Brașov.

“N-aș mai avea trebuință să-mi trimiți chiar bastonul din Brașov, dar m-am dedat cu el și va fi pentru slăbiciunea mea pe promenada din Gliechenberg foarte bun”[7].

Soarele de mai a trezit la viață întreaga natură bucovineană, răsfrângându-se și în grădina Porumbeștilor. Ciprian stătea trist și, prin fereastra deschisă, privea cu jale cum trecea, pe lângă dânsul, bucuria de a trăi.

Simțindu-se din ce în ce mai istovit, spre finele lunii florilor de liliac, a așternut pe portativ, sub impresia gândurilor neguroase și a ultimelor clipe trăite, compoziția Tempi passati ce nu-i altceva decât o reluare a Nocturnei Berta pe care o compusese, la Stupca, în 22 septembrie 1879.

În seara zilei de 5 iunie, presimțindu-și sfârșitul apropiat o roagă pe sora sa, Mărioara, să aibă grijă de bătrânul lor tată și de manuscrisele sale pentru a nu muri odată cu el.

În zorii zilei de 6 iunie 1883, când pădurea din marginea satului clocotea de zumzet și se trezea la o viață nouă, în casa parohială de la Stupca se petrece dintre cei vii unul din cei mai de seamă bărbați ai Țării de Sus a Moldovei, artistul cetățean Ciprian Porumbescu, ducând cu sine, în lumea neființei, comorii de armonii nexeprimate încă.

 

*

Nașterea, nunta și moartea, evenimente capitale din viața omului pe pământ, sunt întâmpinate cu un anume ceremonial. La români, după un străvechi obicei, atunci când moare un fecior holtei sau o fată mare, se obișnuește a se folosi, concomitent cu rânduiala statornicită la îngropăciune și obiceiurile practicate la nuntă, simulând astfel căsătorirea tinerilor dispăruți cu perechea rămasă în viață, deoarece ”moartea pentru dînșii se consideră ca o nuntă”.

Pentru a împlini postum legea firii, părintele Iraclie Porumbescu a hotărât să dea curs liber desfășurării datinilor străbune.

*

Astfel, Ciprian a fost înmormântat în costum de mire, iar colegul său arborosean, preotul Constantin Morariu, a fost, după cum singur o mărturisește, “celebrantul cununiei scumpului dumneavoastră Ciprian cu iubita-i Berta.

Actul oficiat e doar o încununare simbolică a puternicelor sentimente ce i-au unit de veci pe cei doi Martiri ai Inimii, deoarece, în realitate, Ciprian zăcea pe catafalc la Stupca, pe când fata pastorului din Ilișești își deplângea soarta departe de el, la Manenghaim, în Anglia.

Rămășițele pământești ale artistului au fost conduse pe ultimul drum, cu alaiul îndătinat la cununie. Sicriul a fost încadrat de patru vătăjei, sau conăcari, aleși dintre rudele și prietenii apropiați ai răposatului.

Druștele erau îmbrăcate cu cămeși albe, cusute cu strămătură neagră, încinse cu catrințe și pe deasupra aveau bundițe. Ele purtau sfeșnice cu lumânări aprinse.

Vătăjeii, ce le însoțeau descoperiți, aveau cămeși de bumbac cu peptărașe, erau  încălțați cu ciubote, în mână aveau câte o ploscă și un băț de care era legată o basma neagră, nu alba ca la nunțile din Stupca.

După înhumare ce a avut loc în cimitirul satului, vătăjeii, alături de ceilalți membri ai familiei, s-au postat la porțile țintirimului și au dat participanților să bea, rachiu sau vin din ploștile ce le aveau, întru pomenirea răposatului.

Conform dorinței testamentare a artistului cetățean Ciprian Porumbescu, tatăl său a pus să se scrie pe crucea ce-i străjuiește mormântul următoarele versuri:

“Iar când fraților, mo-i duce

De la voi și-o fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneți,

Mândrul nostru tricolor”