Cuvânt și iubire

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi, şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit, cu toţii, pentru că am suportat.” (General Ion Antonescu – Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografia Mareşalului Antonescu, care nu poate şi n-are cum decade în hagiografie, se întemeiază pe realităţi indiscutabile, verificate şi susţinute numai pe temeiul unei multitudini de documente, multe cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci apoi valorificate, numeroase în premieră, judecate şi relatate de specialişti sau de participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu ş.a., ş.a. Nu este lipsit de interes să precizez că biografia este populată de cel puţin o mie de personaje, fiecare ocupându-şi natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, desfăşurarea şi consecinţele faptelor examinate.
Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi de anvergură, precum personalităţi de excepţie ca Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin Piki Z. Vasiliu, a devenit, prin voinţa excesiv brutală a învingătorilor din 1945-1946, exemplar… După cum, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără „modele” grozave pentru desfăşurările ulterioare din Istoria Românilor. Este un aspect sub care versul popular a surprins – precum de obicei în asemenea situaţii – similitudini extraordinare şi adevăruri esenţiale, pline de sens pentru cine e dispus a descifra învăţăminte:

Nu întrevăd, acum, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată generozitate să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, de ce vreun istoric ar mai avea temei de a-l exclude pe Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane, alături de I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să mă pronunţ, cât timp numai trecerea timpului, perspectiva justă a evenimentelor deja împlinite şi cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi dreaptă măsură, cuvântul decisiv nimerit. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi la scurt timp după catastrofă avea să-şi afle groaznicul sfârşit: „Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”. Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto al capitolului III aceste cuvinte definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu: „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”. În atare împrejurări, Ion Antonescu a reprezentat, sub cele mai multiple aspecte şi din cele mai multe cauze, mai mult decât un factor de decizie, un reazem pe măsură, un element de incontestabilă garanţie, chiar siguranţă, la „talpa” Ţării.

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în Istorie, cu sau mai degrabă fără voinţa unora sau a altora, încă din cursul vieţii. Mai presus de orice – Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru toate faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, după cum nici democrat, dar nici rasist ori criminal de război. Ci, înainte de orice, un bun naţionalist. Răstimpul care ne desparte de execuţia lui în 1946 este, totuşi, prea scurt la scara istoriei pentru a fi „văzut” total şi global, fără de greş, dar, netăgăduit, că dreptatea tot îşi va spune cuvântul. Deja unele sondaje de opinie, la nivel naţional, l-au situat pe Mareşal în rândul celor mai de seamă români de oricând şi de orişiunde.

Faptele trecutului, consumate, Antonescu n-ar mai avea cum interveni şi ce dovedi, sau ce… corecta măcar. Este, de-acum, rândul istoricilor şi şansa lor de-a afla şi dezvălui tot adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu