„Mă supun ierbii /

Care mă salvează /

De neliniştea care sunt eu însămi”

Observam altădată că acel buchet de „poeme noi”, oferit de Ana Blandiana într-un elegant volum, ivit la Humanitas (Refluxul sensurilor, 2004), avea un oarece tâlc. Mulţi comentatori, aplaudând sau deplângând activismul civic al poetei („confiscată de politică” după seismul decembrist), evident cronofag, au insinuat ipoteza abandonului. Altfel spus, Ana Blandiana, ispitită de politichie s-ar fi despărţit de poezie. Poeta îşi propunea o demonstraţie potrivnică, vestejind ideea (de circulaţie, totuşi).

Cum bine se ştie, cea care se consideră „foarte ardeleancă”, vădea, la debut, frenezie vitalistă, cuprindere extatică a lumii, fervoare afectivă şi, desigur, pasionalitate şi fraternitate. Erau acolo, transferate în numele „tinereţii curate”, efuziunile unei vârste (să ne amintim că poeta avea doar 22 de ani), dar, dincolo de jubilaţia naturistă şi exploziile sincerităţii, au putut fi sesizate, pe de o parte, „pasul sigur” (cum zicea G. Ivaşcu, în 1964) şi, din alt unghi, zonele de penumbră (cf. Eugen Simion). Jubilaţia dezlănţuită era împinsă într-un panteism blagian de cea care iubea „cu patimă ploile”, risipindu-şi fiinţa. Să recunoaştem însă că abia Călcâiul vulnerabil (1966) îngăduia un diagnostic ferm, făcând vizibilă schimbarea atitudinii lirice. „A muri de alb” – cum suna un vers emblematic din faza entuziasmului genuin – suportă o previzibilă convertire prin „marea lege-a maculării”. „Totul e fluid”, descoperă poeta în jocurile dintre esenţă şi aparenţă, căutând şi aflând lumea. Încât, firesc, avântul juvenil, exultanţa (neproblematizante) suportă corectivul neîmplinirilor, provocând ruptura. Dar, să notăm imediat, pe suportul continuităţii. Fiindcă Ana Blandiana oferă, la o grijulie cercetare retrospectivă, certitudinea unei evoluţii lente făcând din obsesia morală o stare sufletească, drapată în faldurile unei candori mimate. Odată cu A treia taină (1969), asistăm – sesiza L.Ulici – la o maturizare intelectuală, la o adâncire în metafizic; vechea exultanţă se dizolvă într-un panteism aparent-liniştitor, candoarea definitivă e însoţită, ca într-un ciudat mariaj, de „oroarea de maculare”. Realul degradant devine ameninţător şi poeta se va refugia în „cripta luminoasă” a cuvintelor, având drept reazem sentimentul nesingurătăţii, descoperit – prin rugăciune – în prima copilărie.

Căutările poetei, spuneam, provocând o confruntare dramatică, dezvoltă o mitologie a purităţii, inventând un trecut fabulos. Şi, pe de altă parte, „tributul pentru a trăi” îi ascute luciditatea, invitând-o la asceză, forţând „retorica sfielii” (cum scria Alex Ştefănescu). Să fie vorba de bovarism? Acea comuniune voluptuoasă, de un erotism suav, paradisiac, anunţată în „tonuri clare”, respingând formulele criptice pare a ceda teren unei detaşări care păstrează, în pofida glacialităţii, o sentimentalitate spiritualizată. Încât poeta poate fi considerată, cu egală îndreptăţire, fie o senzorială (aprecierea e a lui Gh. Grigurcu), fie, dimpotrivă, o fire raţională (M. Niţescu). Râvnind însă spaţiul candorii, ştiind că e condamnată la solitudine, pedalând pe vocaţia etică. Problematizând, în consecinţă. Dezvăluindu-şi, cu pudoare, suferinţa, vizitată de ispita regresiunii, cu presimţirea unor amintiri dintr-o altă viaţă. „Din ce în ce mai muritoare”, poeta, în zodie postblagiană, vede „veşniciile cum cură” şi acuză obsesia somnului. Atmosfera meditativă a acestei lirici face din firescul notaţiei prilej de filosofare, oferindu-i o amprentă stilistică lesne recognoscibilă. Conjugând inefabilul cu intelectualizarea trăirilor, apăsând, fără excese supărătoare, pe nota morală.

Evident, şi un mai proaspăt volum al poetei (Patria mea A4, 2010) păstrează, cu mici deplasări de accent, aceste constatări. În fond, Ana Blandiana învăluie, cu aceiaşi privire mirată, printr-un lirism elaborat, elevat, încărcat de gravitatea meditaţiei, lumea. Doar că acel spirit ingenuu, marcat – la începuturi – de expansivitate şi jubilativism acuză acum, prin infuzia de dramatism, degradarea, dezaxarea, robotizarea. Sinele despodobit, răscolit de temeri şi spaime, întemniţat într-o „încăpere de carne obscură” se visează în „cripta luminoasă de cuvinte”. Cândva, poeta, mereu mărturisitoare, dorea „să sufere pentru toţi”, uitând trăitul, viaţa proprie pentru a dobândi o identitate exponenţială (cf. Mircea Martin), aducând în prim-plan un eu general. Şi făcând din implacabila lege a maculării o obsesie fondatoare în numele intransigenţei morale. Dar acest absolutism moral, cu „tonuri clare”, iubind „culori în stare pură”, cutreierat de marile întrebări ale fiinţei râvnea simplitatea, acea superioră înţelegere care să îngăduie „curăţirea de spaime”. Adică o poezie confesivă, reflexivă, cu accente elegiace, dezvăluind un fond dramatic, pendulând între gravitate şi seninătate, lepădând însă exaltările de altădată. Şi trecând, fără superbie, metafizica prin filtrul raţiunii. Sunt, mai apăsat, texte interogative acum, încercând a risipi starea confuză, panica, angoasa, onirismul invadator prin cunoaştere. Să observăm că poeta contrapune instanţa metafizică („perfecţiunea fără milă”) celei lirice: binele şi răul coexistă, un „Dumnezeu al vinovăţiei” a hotărât totul singur. Această mixtură spirit / materie, cum sesiza Gh. Grigurcu, face din literatură o zonă-tampon: „Spaima ce se-amestecă cu taina / A cărei dezlegare mi-e destinul” (v. Vânătoare în timp). Macularea, trecerea („Ei trec pe role”), destrămarea, conştiinţa limitării etc. întreţin tensiunea între spiritul care se vrea învingător şi trupul ruinat, învăţând murirea. Iar „opaiţul vieţii” cere sânge, constată poeta.

Să observăm apoi că scrisul este pentru Ana Blandiana un dar tragic şi o ispită implacabilă. Dincolo de uimirea contemplării, mereu nestinsă, el trezeşte o „bucuroasă disperare”. Fiindcă, trebuie să amintim, poeta locuieşte într-o inconfortabilă tensiune. Posibila scindare a fiinţei ar trebui să împace starea de nelinişte, de alarmă şi insecuritate cu limpezimea calmă a rândurilor aşternute. Ana Blandiana reuşeşte performanţa de a proteja acest miez dramatic într-o scriitură limpede, conservând haloul misterios. Recunoscând conştiinţa limitei şi afişând, totuşi, „viziera zâmbetului”. Dedublându-se dar mărturisind, în repetate ocazii, că rostul scrisului este cel de a veghea, fără eclipse de luciditate. Mai mult, „tot ce ating se preface-n cuvinte” ne asigură poeta, de vreme ce „există un zeu care se crede cuvânt” (v. Iluzie). Ar mai fi de adăugat că, străină de prejudecata specializării, Ana Blandiana consideră toate genurile „reductibile la poezie”. N-ar trebui, aşadar, să mire că s-a încercat şi în proză cu acelaşi elan mitologizant şi palpit cosmic, avansând reţeta miracolului, dovedind priză la real; sau, cum spunea nimerit Valeriu Cristea, e vorba, mai degrabă, de un „fantastic îndrăgostit de real”. Fiindcă pentru Ana Blandiana tocmai fantasticul prezintă „o înfăţişare mai plină de semnificaţii a realului”. Aşa încât, filtrând lumea, refractând-o, autoarea ne livrează îmbietoare „proiecte de trecut”, inventându-le; făcându-l de nerecunoscut. Experienţele revelatorii suportă intruziunea fantasticului iar miraculosul face parte, insidios, din real: „A-ţi imagina – ne previne graţios poeta – înseamnă a-ţi aminti”. Cum viaţa este vis irizările fantasticului ne invită în spaţiul increatului. Totuşi, să nu uităm dramatismul latent al mesajului. Sub aparenţa calmului elegiac răzbat ecoul precarităţii, foşnetele unei lumi supusă derizoriului, în destrămare, reverberând cosmic. Şi, nu în ultimul rând, polarizarea teluric / spiritual, alertând fiinţa. Fiindcă motivul somnului, dorinţa de repaos ar induce „plutirea”, lentoarea, împăcarea. În vreme ce aspiraţia spre puritate pare ameninţată, boicotată de aluviunile pe care „apa curgătoare a zilei” le târăşte, provocând agitaţie şi haotism. Cum ne spălăm „într-un râu de secunde”, trecerea devine ameninţătoare, străină de gheara anxietăţii. Adierile thanaticului ne târcolesc, invocând un „miros de trup abandonat de suflet” (v. Trup amar). Iar volumul pomenit pare a conştientiza, implicit a accentua asupra acestui implacabil prag, ca dat organic, învăluit în lamentaţii discrete, catifelate, purtând „învelişul / unei boli îngereşti” (e drept, mortală). Trecerea de la primul mormânt (al lichidului amniotic) înspre momentul extincţiei, anunţat de ruina fiinţei invocă acelaşi scenariu al contopirii cu elementele, divolvându-ne în natură, fără delirul jubilant al începuturilor. Şi tot sub semnul acvaticului, o veche predilecţie a poetei. Ea s-ar dori „o stâncă în mare”, mângâiată de valuri. Altfel spus, rezistând tăcut, în van (recunoaşte) la zbaterea mării, văzută ca o „fiară a apocalipsei”. Ordonându-se pe această axă problematizantă, poemele noi agravează simptomele dar nu propun o altă formulă lirică. După cum poeta, răsfăţată de critică şi suspectată de abandon, revenea în forţă risipind misterul. Politica n-a îndepărtat-o de poezie (cum suspinau, temătoare, unele voci) şi, cu atât mai puţin, n-a retezat o prodigioasă carieră lirică; după cum oboseala, astenia civică a societăţii româneşti n-au stimulat un lirism „de baricadă”. Auzind „surd” realitatea, împovărată de cercurile vârstelor, Ana Blandiana ne propune acum o colecţie de tatuaje lirice. Au rămas undeva în urmă frenezia contaminantă şi elanurile juneţii, acea frumoasă solidaritate care o soma să scrie într-o descărcare de mare sinceritate: „Epoleţii generaţiei mele / Cine ar îndrăzni să îi jignească?” Sub flamura revizuirilor, ştim, s-au lansat şi jigniri şi observaţii acid-judicioase cu privire la fenomenul liric al anilor ’60. Am uitat (deşi n-ar fi trebuit) şi sintagma „poporului vegetal” (de mare ecou) şi aventurile pisoiului Arpagic; cu protectori înalţi în epoca ceauşistă, poeta s-a lansat într-o lamentativă „opoziţie esopică” (cf. Marian Popa). Acum, după mai bine de două decenii de la dispariţia regimului dictatorial, striviţi de lehamite şi dezinteres, navigând spre un viitor ceţos ne mişcăm inerţial; răbufnirile mediatice au un ecou palid. Încât poeta, înţelegând că timpul „e frumos ca un poem” îşi contemplă risipa castrându-şi efuziunile. Sub „tandra putere a morţii”, totul se degradează (vezi Sonet degradat). Universul însuşi e în extincţie, populat cu îngeri bătrâni, „urât mirositori / cu iz stătut”. Întâlnim un cal scheletic, un ciot de lumânare, aliaje confuze, putrefacţia e în extensie. Timpul, zice admirabil poeta, „scrie pe trupul meu versuri” (vezi Op). Dar, să reţinem, folosind cuvintele „în care moartea s-a copt”. Încât ipoteza modelului vegetal, lansată cândva de Valeriu Cristea, capătă o definitivă confirmare.

Şi volumul Refluxul sensurilor închidea un ton funebru, aşteptând noaptea-soroc. Asediată de întrebări, tot mai străină în oglinda „moale”, poeta socotea că şi-a încheiat destinul; stingheră, înconjurată de fantomele din „oglinzi bătrâne”, ea îşi reciteşte existenţa într-un secol care nu-i aparţine. Peisajul familiar s-a dizolvat „în marea lumină”, un cal de aer o poartă, în travesti, spre o altă vârstă, ţărâna – suportând o ciudată transparentizare – o „priveşte voluptuos”. Poemul însuşi „va fi altul”, la o altă lectură. Iar cohorta cititorilor aşteaptă. Iată refluxul sensurilor, încolţind într-un moment fast, departe de a marca un impas creator; decantând însă acumulările unei existenţe, recunoscând, surdinizat-fermecător, criza.

Călăuzită, spuneam, de imperativul moral, pendulând între pioşenie şi căutare („Mi s-a spus să te caut” / Nu să te găsesc; v. Nec plus ultra), poeta trăieşte în patria neliniştii. Angajamentul de „mărturisitor” vădeşte continuitate, accentuându-şi trăirile crepusculare, de vibraţie dramatică, sesiza Constantin Cubleşan; iar transcrierea acestor stări (o „trecere pe curat”) îşi află izbăvirea printr-un exerciţiu exorcizator, care va veni. Încercând a afla „o rază de sens” (într-o lume „din care înţeleg atât de puţin”, cum ne previne), Ana Blandiana cultivă acum replierea.

Să observăm că cea mai recentă antologie (Pleoape de apă, Editura Paralela 45, 2010) se deschide inspirat cu poema Darul, numind şansa de a-şi asuma destinul tragic al lumii prin „lumea cuvintelor”. O suferinţă ritualizată, jubilativ-obosită, o vinovăţie a fiinţei întreţinând obsesive dezbateri morale, în fine, o nostalgie a timpului originar, androginic (locuind în „uterul spaimei”) şi, în replică, prezenteismul „murdar”, agonic, dezolant, transformat în cuvinte-merinde care, ciudat, asigură tocmai destrămarea: „Din fericire am descoperit / Că totul / Poate fi transformat în cuvinte / Şi am continuat să înaintez / Presărând / Vorbele în care mă destram” (v. Poveste). Pe bună dreptate, Mircea A. Diaconu nota că sinele îşi instituie acum prezenţa exclusiv prin scris, ca o ultimă ipostază, identificatorie. Iar poeta, înţelegând scrisul ca patrie (se) va mărturisi într-o splendidă Biografie: „Nu mai am dreptul să mă opresc / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele”. Doar aşa, rostindu-se, căutând fără istov sensul tăinuit, condamnată la nelinişte, ea poate depune mărturie, revoltându-se neputincios împotriva trecerii, cea care produce „această pulbere de nefiinţă”, căutată tandru într-un timp cheltuit, ireversibil.

Adrian Dinu Rachieru

Sursa:Adrian Dinu Rachieru