Clipe de tăcere, clipe de lumină: cum se poate trăi veşnicia în 17 petale
Domnica Pop este în aparenţă un om ca noi, de tot obişnuiţi: poartă geantă, râde, se tocmeşte la piaţă pe o legătură de păstârnac sau dă cu spray contra ţânţarilor. Nimic mai fals! Domnica Pop este reprezentanta terestră – înveşmântată în carne şi piele – a sensibilităţii, etericului şi sensurilor vieţii.
Spun acest lucru după ce i-am citit a treia sa carte, „Clipe de tăcere“, Editura „Concordia“, Arad, 2011. Cartea despre care fac vorbire este o culegere de poeme haiku, pe care autoarea le pune la dispoziţia celor amatori de idei fulgurante, de tic-tacuri sufleteşti fragile şi de frumosul ce se odihneşte în cuvinte. Poezie de format fix, haiku provine din cultura japoneză şi este cunoscută europenilor pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Întrucât limba japoneză este una silabică, europenii – deci şi românii – au adaptat-o limbilor vorbite aici, cunoscând rapid succes. În limba română s-a convenit unanim ca haiku să conţină 17 silabe, repartizate pe trei versuri.
Acum, că ştim în linii mari ce este un haiku, haideţi să vedem ce face Domnica Pop cu acesta. Jenant de sensibilă, poeta observă uşor ce alţii observă greu sau deloc, simte lumea din jur cu ochi fascinaţi. Ea este la mijloc, lucrurile bântuie în jurul ei înlănţuind-o cu gheare de foc sau de aer: „Totul e în cerc,/ceva-n jur la ceva-/cătuşe de aer.“ Nu se lasă, căci „Liniştea clepsidrei-/curge pe limbă/gustul înserării.“ iar suferinţa este un mod de a trăi, este un peşte în acvariu (iarăşi spaţiul limitat de convenţii). Poeta îşi caută identitatea scotocind prin cotloanele universului, ale aerului: „Sunt o pasăre,/într-o lume de muchii-/despicând zborul.“ Sau, „Am ceva în comun/cu stelele:/îmi clipesc existenţa.“ Chiar dacă refuză umbra simţurilor, căutând luciditatea, realul, poeta suferă până la cruzime în neputinţa concretului: „Creierul nu înţelege;/îmi creşte iubirea/până doare.“ Pentru Domnica Pop poezia este ţelul suprem, este riscul îmbolnăvirii iremediabil de arta cuvântului, de care nu scapă uşor: „Scriu un poem;/hârtia albă,/ ca halatul unui doctor.“ Dar poeta nu scrie doar pentru ea, căci „Este nevoie/de toată lumea-/să scrii o poezie.“ este, deci, un om în agora.
Iată doar câteva cuvinte despre cartea de poeme haiku „Clipe de tăcere“ a poetei Domnica Pop. Cuvinte care sper că vă vor incita să citiţi o carte care vorbeşte depre câteva clipe de eternitate.
Notă: Tocmai când am terminat de scris aceste rânduri, am aflat că Domnica Pop a primit o diplomă de onoare de la Societatea Română de Haiku, în cadrul unui concurs organizat de Revista Kaiku. Să fie primit!
Petre Don
