“Hoitarii”
,,Adrian Păunescu are, de sâmbătă (26 mai 2012), un bust în Parcul Grădina Icoanei. La eveniment au fost prezenți zeci de admiratori sau prieteni ai poetului, printre care academicianul Eugen Simion şi Gelu Voican Voiculescu, evenimentul fiind marcat şi de protestul unui locuitor al Sectorului 2.
La eveniment a fost prezent şi Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanu, episcop vicar patriarhal, care a vorbit despre personalitatea lui Adrian Păunescu şi, împreună cu Eugen Simion, a dezvelit bustul poetului.
Neculai Onţanu a declarat că acest eveniment dedicat lui Păunescu face parte dintr-o serie de comemorări, trecute sau viitoare, ale unor nume mari ale literaturii române, precum Mircea Eliade, Pentru Ţuţea şi Mircea Vulcănescu…”
Vă mulțumim!
*
“Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent.
Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra criticului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vladimir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.
I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează –, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.
Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.
Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.
Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.
Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!
În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legătură cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.”
Fănuş Neagu
Fănuş Neagu, către jurnalişti: Urât mai trăiţi, domnilor! Hienele care sfîşie dreptul la viaţă
15 septembrie 2008
“În numele amicitiei ce ne leaga,te rog sa inserezi în Jurnalul National aceste rînduri adresate multor ziaristi sau reporteri din mass-media centrala, tineri sau mai putin tineri, dar toti de o seama cu barbaria. O fac atît în numele meu, cît si al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu si Stefan Iordache, hartuiti, ca si mine, cu nerusinare tenace, de niste condeie butucanoase.
Va e foame de moarte de ne cautati prin toate spitalele? Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întîlnire. Cei care nu ma credeti, puneti mîna pe o lama si ascutiti-o pe venele de la o mîna. Straniu e faptul ca majoritatea dintre voi vor muri fara sa se fi nascut. Un scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat “Fiecare moare singur”. Macar pentru simpatia pe care o purtati scriitorilor straini – cei români de mult nu mai intra în discutie –, încordati-va sa gasiti o explicatie pentru lipsa umbrei voastre pe copertele istoriei contemporane si lasati-ne pe noi în pace. Cred însa ca exemplul Fallada, pe care l-am ales, nu e fericit, întrucît, daca va mai spun ca tot el a scris si romanul “Banii nu fac doi bani”, aleluia!, voi, care stiti ca banii fac totul.
Da, sînt bolnav – cancer de prostata cu diseminari –, ma tratez la Spitalul Elias (ma opresc , sa fac o plecaciune în fata medicilor, asistentelor, infirmierelor si tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) si nu doresc altceva decît sa ma lasati în pace cu nenorocul, suferinta, spaimele si sperantele mele. Eu stiu sa îndur, vîrsta m-a învatat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziti cînd ma îngropati a doua oara în decurs de sase luni. Va întreb: o faceti din pustiu sufletesc sau din cea mai elementara lipsa de constiinta profesionala? Apoi, ce bucurie va trezeste suferinta altora? Si, mai ales, pentru ce ne vreti dincolo de dincolo? Literatura nu cititi, prin urmare nici cartile mele, la film nu mergeti, la teatru nici atît. Îmi închipui cu toata sinceritatea ca nici de urît nu ne urîti. Atunci nu încape decît o singura explicatie: sînteti mînati cu biciul de patronii vostri sa aduceti stiri ce sa sature asteptarile unui public, de voi însiva format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzationalism ieftin, erotism vulgar etc.
As mai avea destule sa va spun, dar ma opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se întelege, ati fi vrut sa fie unul american, dar n-am ce face): “Urît mai traiti, domnilor!”.
Fănuş Neagu
Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/
Revistele ARP
http://www.youtube.com/watch?v=8yCAwiTyCiQ&feature=related
