Cuvânt și iubire

UNA DINTRE VIRTUŢILE ESENŢIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăţia. Încep prin a vă atrage atenţia că bărbăţia nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobşte numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincţie între una şi celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puţin antrenarea conştiinţei în actele sale; pe când, dacă nu greşesc, bărbăţia implică demnitatea, convingerea, conştiinţa. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de nişte brute, le răspunde fără teamă şi le ologeşte pe vecie. Bărbat este acelaşi, dacă chibzuieşte să fie şi de învăţătură reacţia sa, de învăţătură astfel încât brutele să nu-şi repete atacul laş, şi să nu transforme brutele în nişte invalizi rămaşi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el.
Dar nu despre acest soi de curaj şi bărbăţie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăţie, aşa cum reiese ea din următoarele aforisme.
Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noţiunii; el spune: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi. Poetul şi dramaturgul Schiller lămureşte cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar şi cel mai nobil, stă în a învăţa să-ţi potoleşti prin tine însuţi suferinţele, fără a mai târî în ele şi alţi oameni.
În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuţi martori atât ai curajului cât şi ai bărbăţiei, în naivitatea şi conştiinţa sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinţei proprii pentru uşurarea suferinţei celorlalţi. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El îşi  aminteşte cele petrecute într-un spital de campanie, la vreme de război.

Cloroformul era pe sfârşite. Cheltuiam din el cât mai puţin şi căutam să-l păstrăm pentru operaţiile grele.
Mi-au adus un soldat – unul din grenadierii de gardă. Mâna dreaptă îi fusese zdrobită de o sfărâmătură de ghiulea. Trebuia să-i scot din încheietură degetul cel mic. Operaţia nu era grea, nici primejdioasă; dar era foarte dureroasă şi înceată. Îi spusei soldatului:
– Trebuie să-ţi scot degetul cel mic.
– Bine, răspunse el liniştit. Scoateţi-l.
– Să te adorm?
– E grea operaţia?
– Are să te doară, dar nu-i nici un pericol.
– Nu-i nimic. Dacă o să mă doară rău, mai bine…
– Dar nu prea mai avem cloroform.
– Cloroformul e doctoria care te adoarme?
– Da.
– A, înţeleg… vreţi să păstraţi cloroformul cela pentru ceva mai însemnat decât degetul meu cel mic; pentru piciorul sau pentru coapsa vreunui camarad?
– Da, chiar aşa.
– Bine… aveţi dreptate. Nu mă adormiţi, dar haide, repede, repede.
Îşi ghemui batista în gură, între dinţi. Era alb ca hârtia. Sudoarea i se scurgea de pe frunte în picături mari; dar n-a făcut o mişcare, nu s-a plâns, n-a scos un ţipăt. După ce fu gata, îl lăudai pentru curajul pe care îl arătase.
– De! spuse el; doar trebuie să se ajute bieţii oameni între ei!

Pentru Doamna de Maintenon este nevoie de curaj în tot felul de lucruri mici ce ne revin a făptui, pentru care, în genere, nu credem că avem nevoie de curaj; şi nu greşeşte. Să-i dăm ascultare când îşi dezvoltă gândurile cu privire la ‘lipsa de curaj’.
Numesc lipsă de curaj, spune ea, acea susceptibilitate în faţa oricărui lucru care ţi s-ar spune; deprimarea care îi urmează; dorinţa de a fi întruna căutat, de a fi totdeauna răsplătit când ai săvârşit cea mai mică parte din ce erai dator să faci; dorinţa de a fi văzut când îndeplineşti un lucru lăudabil; de a-ţi fi toate pe plac, fără să te osteneşti; amărăciunea când vezi că trebuie să-ţi îndrepţi cusururile. Cred că toate acestea fac parte din lipsa de curaj sufletesc.
Cât priveşte pe cel trupesc – un semn al lipsei lui este acea dorinţă de a avea totul de-a gata, care te-ar face să inventezi maşini ce ţi-ar aduce toate lucrurile la picioare, ca să nu mai ai nevoie să întinzi mâna să le iei; acea spaimă în faţa celei mai mici neplăceri, frica de vânt, de frig, de fum, de praf, de mirosul urât – care te face să te strâmbi ca şi cum viaţa întreagă ar fi nimicită; – acea încetineală în lucru – pe care nu-l faci decât silit şi în care nu-ţi arde să ai vreun spor, acea nepăsare când e vorba să faci bine ceea ce faci; teama de a fi certat, care e singurul lucru ce te pune în mişcare… întovărăşirea cu oameni cari nu te lasă să munceşti cum trebuie; neîmplinirea cum trebuie a unui lucru care ţi s-a încredinţat; nerăbdarea care te împiedică să aştepţi liniştit un lucru.

Cele ce am citit împreună surprind, parcă, o faţetă a curajului la care nu cugetăm. Nu curajul  de a lupta fizic, ci curajul de a lupta pe plan moral – ceea ce cu siguranţă mai bine este acoperit de substantivul: bărbăţie. A avea tăria să înfrunţi viaţa, începând cu cele mai mici neajunsuri ale ei, precum trezitul devreme, păstrarea cumpătării în toate, apucatul de muncă de cum  ne deşteptăm, încrâncenarea de a duce orice  activitate la capăt şi de a o săvârşi tinzând către perfecţiune, tăria de a ne confrunta cu părerile oamenilor, când suntem siguri că dreptatea noi suntem  aceia care o deţinem, armonizarea înclinărilor noastre cu cele ce ne poate oferi clima, situaţia noatră în societate, sănătatea personală, familia şi aşa mai departe. Şi, mai cu osebire, înţelepciunea de a nu ne plânge întruna, ostenind astfel prieteniile şi iubirea ce ne sunt dăruite, precum şi vitejia de a suferi bolile fără crâcnire, ca şi celelalte suferinţe fizice şi morale. Să nu ne numărăm printre aceia pentru care viaţa, de departe, e trandafir, iar de aproape borş cu ştir. Dimpotrivă, pentru dreptul tău la bărbăţie, să te prinzi de piept cu Dumnezeu, cum zice românul, că fără bărbăţie eşti o cârpă şi nimica nu preţuieşti… Pentru antici, cei îndrazneţi sunt neîncetat însoţiţi de noroc şi toate le izbutesc. Virgiliu a scris-o în ENEIDA sa: Audaces fortuna luvat – pe cei îndrăzneţi îi ajută norocul. Eu aş adăuga că, dacă îndrăzneşti, norocul ţi-l faci singur (desigur, dacă-ţi stă Dumnezeu aproape…).
Poetul N. Davidescu a surprins cu mare subtilitate pierderea acestui curaj necesar zi de zi, pomenit de Doamna de Maintenon, curajul necesar nu pentru a înfrunta vrăjmaşi, nu pentru a cuceri locuri de frunte în societate, nu pentru a-ţi depăşi contemporanii în descoperiri, în realizări, în participarea creatoare la existenţa comună, ci necesar pentru a săvârşi gesturile uzuale ale vieţii. O atare lipsă de curaj te face să preferi a nu mai ieşi din casă, din, cum scrie el:
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvăţăm pe nesimţite
Cu a morţii veşnică banalitate,
preferi, spuneam, a nu mai vizita şi a nu mai primi pe nimeni, a căuta vegetarea, a te preschimba încetul cu încetul în plantă, ori în animal ce hibernează, fugind de cerinţele de perpetuă mişcare ale vieţii umane.
Să citim împreună poema sa:

UMBRA CAMERILOR

                           Sunt camere de-acelea ce sunt pline
                           De noi, şi-n care sufletele noastre
                           Se-mprăştie tăcute şi senine
                           Şi se deschid ca florile în glastre,
                           În mijlocul tăcerii lor depline.

                           În draperia mobilelor grele
                           De pulberea nostalgicelor vise,
                           Şi-n galbenul masivelor perdele
                           De-a pururea uşor întredeschise,
                           Ne risipim ca nişte vechi dantele.

                           De-aici, al nostru suflet, când se-adună
                           Se furişează, pentru-ntâia oară
                           Prin draperii, discret, şi împreună
                           În leneşele nopţi de primăvară
                           Cu strălucirea razelor de lună.

                           Apoi nimic; puţină poezie,
                           Închisă-n ritmuri de epitalame,
                           Se-mprăştie pe-a umbrei trândăvie
                           Şi caută ca, pe minore game,
                           Să prăfuească tot ce-a fost să fie.

                           Vieaţa pregetă de-a mai străbate
                           Cu frământările-i necontenite,
                           Cavourile-acestea-anticipate,
                           În care ne-văţăm pe nesimţite
                           Cu a morţii veşnică banalitate.

Poate că bărbăţia cea mai mare îţi trebuie pentru a-ţi recunoaşte limitele şi neputinţele, cu sinceritate, în termeni creştineşti, bărbăţia cea mai mare este să fii smerit în toate, să te recunoşti sărac cu duhul, treabă foarte grea, de voim s-o facem cu toată onestitatea, pentru că omul este fiinţă orgolioasă, ba şi mai rău, vanitoasă. Mult curaj îţi trebuie să lupţi cu tine, dar şi mai mult pentru a-l lua pe Dumnezeu drept ţintă neîncetată, recunoscând că nici măcar nu eşti în stare să te rogi cum  se cuvine; iar după această mărturisire, curajul de a trece la fapta Rugăciunii.
Daţi ascultare lui Samuel Smiles, acest mare gânditor asupra caracterului: el pune chestiunea în termeni neezitanţi: Bărbăţia ce se traduce prin eforturi tăcute, care îndrăzneşte să sufere toate şi să le suporte din dragoste pentru adevăr şi datorie, este mai eroică decât faptele măreţe ale curajului fizic, sau decât acelea ce sunt recompensate prin onoruri şi titluri, ori decât laurii adesea muiaţi în sânge.
Curajul moral este acela ce caracterizează veritabila măreţie a bărbatului şi a femeii; bărbăţia de a grăi adevărul; de a fi drept şi cinstit; bărbăţia de a rezista ispitei şi de a-ţi face datoria. Bărbatul şi femeia, dacă nu posedă această virtute, nu pot fi siguri că le pot păstra pe celelalte.
Acelaşi psiholog britanic pune accentul pe zona cea mai indicată pentru întărirea bărbăţiei, deoarece aci, în creuzetul afirmării personalităţii – căci la acea misterioasă cămară lăuntrică mă refer – dacă nu participi cu toate forţele tale, rişti să dobândeşti un monstru ce-ţi poartă numele şi chipul, dar se exprimă cu o mie de guri, acelea ale semenilor săi, şi-i lipseşte un mijloc de a se exprima pe sine. Termenii lui Smiles sunt: Calitatea de a fi întreprinzător, a intelectului, constituie una dintre condiţiile vitale ale independenţei caracterului. Este necesar ca omul să aibă bărbăţia de a fi el însuşi şi nu umbra sau ecoul altcuiva. Trebuie ca el să-şi exerseze propriile facultăţi şi să-şi exprime simţămintele proprii. Datorăm să aducem în discuţie opiniile noastre şi să ne formăm convingeri. S-a spus că acela care nu îndrăzneşte să aibe o opinie este un  laş; că acela care nu vrea s-o aibă de bună seamă este un leneş; iar acela care n-o poate avea, fără doar şi poate  e un prost.
Priviţi în urma dumneavoastră la anii regimului comunist, de care abia a scăpat ţara noastră: cel mai mare rău pe care ni l-a făcut dictatura este acela de a ne fi ascuns câte suntem în stare să făptuim de unii singuri, ce curaj fără seamăn stă îngropat în inimile fiecărui copil, adolescent şi ins matur din neamul nostru, cum oricare dintre noi îşi poate îndemna viaţa într-o cursă fără istovire îndreptată către zenit. Priviţi în jurul dumneavoastră: pretutindeni se repară, se întregesc, se înfrumuseţează case particulare existente, când nu se clădesc altele noi. Se deschid dughene pe fiece stradă, dacă nu magazine ultraluxoase. Mici ateliere dau un rost nou pivniţelor şi curţilor, iar fabricile se încropesc şi ele cum pot. Au apărut universităţi particulare puzderie, noi posturi de radio şi televiziune, gazete câte nu şi-a putut nimeni închipui că vor fi citite, edituri de asemeni. Curajul românului nu îngăduie îndoială. Fiecare om se ia la întrecere cu toţi, dar şi cu sine însuşi. Or, comuismul a lovit capul ce îndrăznea să se sumeată pentru a izbuti ceva personal; iar dacă nu l-a izbit, l-a umilit şi i-a furat ideile şi munca. Scriai o carte, făceai o cercetare ştiinţifică, o invenţie? O semnau toţi şefii tăi direcţi şi indirecţi, înaintea ta, şi tu erai socotit un fericit dacă apărea şi numele tău printre ale autorilor, nu rareori cu studiile făcute la locul de producţie, adică urmând cursuri fără frecvenţă, absolvite cu plocoane sau ameninţări. Erai atât de bun în munca ta încât să primeşti o răsplată internaţională, ori o bursă de studiu? Aceiaşi profitori şi ploşniţe ale roadelor intelectuale se bucurau de pe urma trudei tale. Se comunica savanţilor, rectorilor sau oricui te aprecia că erai bolnav şi nu puteai părăsi ţara, iar paraziţii plecau în locul tău, făcând poporul de ruşine cu lipsa lor de carte, de pregătire şi de personalitate. Românul n-a ştiut câte poate cuceri, realiza, dobândi; abia acum deschide ochii asupra vieţii. Românul n-a avut libertatea de a fi el însuşi.

Aveţi astăzi bărbăţia să fiţi voi înşivă!

Mihai Rădulescu