” Pe Rugul Prieteniei care arde veșnic, un prinos de recunoștință și un omagiu în memoria lui Mihai Rădulescu”
PE MALUL LACULUI FUNDENI
Pe Rugul Prieteniei care arde veșnic, un prinos de recunoștință și
un omagiu în memoria lui Mihai Rădulescu
de Monica Levinger
*
Domnul profesor Rădulescu mi-a dat întotdeauna pentru acasă teme năstrușnice,”nevinovate” la prima vedere,însă în realitate neînchipuit de grele. Așa a fost în clasa a noua, când mi-a călăuzit primii pași în deprinderea limbii lui Shakespeare, dar și 37 de ani mai târziu, după ce l-am descoperit pe Internet și am aflat cu uimire că fostul meu dascăl din liceu era de fapt scriitorul Mihai Rădulescu, a cărui bogată activitate literară culmina cu o creație unică în genul ei, Istoriei Literaturii de detenție la Români.
Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată; trei luni mai târziu, trecând în Eternitate, domnul profesor nu a luat cu sine nimic – nici sentimentele pe care i le nutream, nici amintirile noastre comune și nici, mai presus de toate acestea, Cărțile scrise cu pasiune, cu dedicare, de-a lungul unei existențe tumultoase, plină de urcușuri și coborâșuri deseori amețitoare. Desigur că citisem reflecții filozofice de genul celor care-ți amintesc că “moartea pune capăt unei vieți însă nu și unei relații”, dar nu mi-am închipuit că voi descoperi eu însămi, prin proprie trăire, adevărul profund al acestor cuvinte.
Am crezut că odată cu trecerea domnului profesor la cele veșnice se încheiase înainte de vreme un capitol de viață promițător, abia înfiripat, ce urma să mă poarte sub aleasă îndrumare spre culmi nebănuite în urcușul descoperii de sine. Tăcerea dascălului meu ar fi trebuit să fie definitivă, însă, pe măsură ce citeam carte după carte din impresionanta-i bibliotecă virtuală găzduită de site-ul său personal, realizam că de fapt convorbirile noastre începute în urmă cu câteva luni, nu încetaseră nici o clipă ci continuau pe o cale deosebită. Am înțeles că în paginile scrierilor lui Mihai Rădulescu se găseau, pregătite din timp, parcă special pentru mine, răspunsuri la multe dintre întrebările pe care mi le puneam pe masură ce descopeream adevărul. “Caută și vei găsi, bate și ți se va deschide” s-au dovedit a fi cuvinte cheie pentru “porți” ferecate și o mulțime de subiecte încă nelămurite.
După o vreme însă, rolurile s-au inversat și din postura de “examinatoare” care descoase și interoghează, am redevenit elevă, scoasă ca în anii școlii la tablă, la ascultat. Oricât ar părea de uimitor sau ciudat, “lectiile” cu domnul profesor au fost reluate, de parcă cineva vroia să-mi demonstreze că “putem muri fără să plecăm cu adevărat”…
Luni în șir, ori de câte ori pomeneam numele fostului meu dascăl -fie că îi evocam amintirea sau plănuiam viitoare acțiuni în memoria sa, parcă se ridica un colț de perdea de pe fereastra unei alte realități, mult mai profundă și mai vie decât cea cunoscută simțurilor mele trupești. Prin acea mică deschidere spre meleaguri de “dincolo”, răzbeau până la mine străfulgerările unei lumi necunoscute și totuși familiare, punct de întâlnire al trecutul trăit cândva cu viitorul ce urma să vină.
Spectacolul straniu la care nu numai că asistam ca unică spectatoare, dar și participam, începea de fiecare dată cu o scenă petrecută într-un decor minimalist, dominat de imaginea unui simplu și impersonal calendar de perete. O rafală de vânt stârnită ca din senin, prindea a răsfoi înainte și înapoi, ca pe o carte, filele neobișnuitului calendar, invitându-mă fără cuvinte să le privesc mai îndeaproape. Îmi amintesc cât de uimită am fost să descopăr că pe fiecare din cele 365 de foi apărea aceeași dată – 19 ianuarie, ziua în care în urmă cu trei ani domnul profesor a trecut la Domnul, în timp ce anul nu era menționat nicăieri- semn că putea fi unul anume sau un oricare altul.
Urma apoi un tablou a cărui sursă de inspirație am înțeles-o imediat. Dintr-un portret schiță înfățișându-l pe încă tânărul Mihai Rădulescu, mă privea un chip de o blândețe aparte, ascunzând zbuciumul unui veșnic reînceput și a unei continue căutări de sine – blestem sau binecuvântare? În ambianța ireală ca de vis, în care jocul luminii și al umbrei amintea natura dihotomică a firii omenești, se înălțau ziduri de închisoare, sumbre și amenințătoare, iar deasupra lor, pe un petec de cer luminos veghea Iisus răstignit pe cruce; decorul părea creat anume să amintească unei memorii colective amnezice file de istorie voit uitate. Mulțimea cărților răspândite în neorânduială peste tot – pe rafturi, pe masa de scris și chiar pe podeaua de lemn, te purta cu gândul spre universul sacru din care acestea făceau parte și pe care-l reprezentau. Oricine a vizitat site-ul scriitorului Mihai Rădulescu, denumit nu întâmplător “Literatură și detenție”, putea recunoaște cu ușurință, într-o reușită transpunere scenică, pagina de deschidere a amintitului spațiu virtual -oglindă fidelă a unei vieți sub însemnul anilor petrecuți în temnițele comuniste, dar și a pasiunii pentru scris.
Ajunsă la apogeul său, viziunea mea primea o notă de un intens dramatism. “Din marea de amar”, dintre tristeți, de printre gratii, orizonturi noi se deschideau în fața mea, în timp ce un soare puternic și generos – sau poate o fi fost acesta harul unei creații literare?-,își revărsa lumina peste locuri și peste oameni. Mă învăluia certitudinea că nu mai eram singură, unica participantă la impresionantul spectacol din jurul meu; sub semnul de foc al Prieteniei se scria un scenariu nou.
În final, cea de a patra scenă mă proiecta într-un minunat decor natural, tocmai la ceasul de taină la care câteva sălcii plângătoare, pe un mal de lac, se închinau cu smerenie cerului oglindit de întinderea liniștită de ape. Nu mi-a fost deloc greu să recunosc locul. Știam din citite că dacă te desparți de șoseaua Fundeni la numărul 138, apucând pe ramura de drum ce coboară înspre lac, imediat ce treci de biserica Fundenii Doamnei, ajungi într-un colț de rai, despre care o voce fără chip îmi explica:“O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită.Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică, pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detenţie politică.”(1)
Mărturisesc că la capătul fiecăreia dintre repetatele mele călătorii prin lumi paralele mă încerca un sentiment frustrant, amintind nemulțumirea de sine resimțită în adolescență ori de câte ori, deși elevă silitoare din fire, nu reușeam să mă ridic la înălțimea temelor primite la școală sau…în viață. Intuiția îmi spunea că nu întâmplător se derula în fața mea acel spectacol văzut doar de mine, însă mesajul ‘dintre rânduri’, oricât mă străduiam, continua să rămână o enigmă de nedescifrat. Mi se potriveau și mie vorbele femeii din popor, spuse Sfântului Ioan Gură de Aur: “Ioane, fântâna darului tău e adâncă, dar funia mea e scurtă!” Degeaba am căutat ajutor în scrierile domnului Rădulescu, tot ce-am reușit să aflu a fost că: “Sunt lucruri pe care nu le înțelegem nici bine, nici ușor.Totuși, chiar și așa, ele nu răsar în ochii observatorului cu mai puțină evidență.”(2)
Tocmai când începuse să mă bântuiască gândul renunțării, am primit un semn; ca din neant mi-a fost întinsă cu gerozitate o mână de ajutor. Printr-o măiastră lovitură de teatru petrecută exact la momentul potrivit, reprezentarile ce-mi dăduseră atâta bătaie de cap s-au eliberat din ordinea anume ce le înlănțuise până atunci. Într-un spectacol de adio, imaginile binecunoscute mi-au apărut pe scena minții nu una după alta, precum le era obiceiul, ci toate împreună și în același timp. Geniala idee regizorală a deschis “zăgazurile” înțelegerii și, în sfârșit, am pătruns tâlcul “lecției” primite. Tot atunci, din aceeași străfulgerare de gând s-a născut hotărârea de a ne întrunicu toții pe 19 ianuarie la “conacul lui Radul”, pe malul lacului Fundeni, să ni-l amintim pe prietenul Mihai așa cum fiecare din noi l-a cunoscut, în împrejurări și în etape de viață diferite, personal sau prin corespondența pe net – un îndrăzneț proiect de suflet.
Dar cine suntem “noi” și de ce rostesc cu emoție acest cuvânt? Răspunsul pare simplu și ușor de ghicit: suntem foști prieteni ai lui Mihai Rădulescu – scriitorul, profesorul, omul. Acesta ne e numitorul comun, căci altfel, ca să folosesc o remarcă umoristică prin care am fost caracterizați, “a tunat și ne-a adunat”, până într-atât suntem de diferiți și greu de “catalogat”.
Ne-am născut pe parcursul a câtorva generații, așadar suntem de vârste diferite. Diferite sunt și profesiile pe care le îmbrățișăm, ca adepți ai științelor umaniste, sociale sau exacte. Cât despre locurile spre care ne-a purtat viața și în care trăim în prezent, dacă ar fi să le unim printr-o linie imaginară, aceasta și-ar începe călătoria pe harta lumii de pe continentul American, din Canada și Statele Unite, urmând a străbate Europa de la apus la răsărit – trecând prin Gibraltar, Stuttgart, Timișoara, Suceava, Brăila, București, pentru a se opri tocmai în Orientul Mijlociu, pe malul Mediteranei, în Israel. Unii dintre noi se pot mândri că au găzduit în diverse publicații scrierile lui Mihai Rădulescu, în timp ce alții, “gazduiții”, au fost publicați pe site-ul Literatură și detenție ca profesioniști ai scrisului sau ca începători. Sunt printre noi cei care l-au ajutat la nevoie pe prietenul Mihai, dar și cei care s-au bucurat de sprijinul său, prin faptă sau cu sfatul. Aș putea continua la nesfârșit “jocul clasificarilor”, concluzia rămânând aceeași: deși avem “ceva” în comun, suntem cât se poate de diferiți; dar și unici.
În ciuda deosebirilor asupra cărora n-am zăbovit întâmplător, grupul nostru este special și deosebit. Dacă cineva ne-ar întreba cum s-a născut prietenia noastră, am răspunde că ne-am cunoscut prin Mihai Rădulescu, dar nu în răstimpul vieții sale ci când deja nu mai era printre noi. Imediat după data de tristă amintire – 19 ianuarie 2009, am început să ne “descoperim” ca din întâmplare, prin coincidențe bine ticluite și sosite la timpul potrivit. Cu toții vibram pe aceeași undă a admirației ‘fără rezerve” față de prietenul nostru comun; ne-a apropiat dorința de “a-l păstra pe Mihai viu în gândurile și inima noastră, cu ce avea el mai bun și mai prețios.”(3)
Dar să revin la ideea de a ne întruni la “conacul” de pe malul lacului Fundeni. Visul a devenit realitate, întâlnirea a avut loc așa cum ne-am propus și am plănuit. A fost o zi de ianuarie neobișnuit de frumoasă pentru luna lui “Gerar”, vremea însăși fiind de partea noastră. Soarele, cam cu dinți dimineața, s-a îmblânzit înspre prânz, înduioșat pesemne de curajul cu care am hotărât în unanimitate că “tabara” ne-o așezăm pe terasa cu vedere spre lac și nu în casă, fie ce-o fi!
Înconjurați de ape din toate părțile – căci aceasta era impresia pe care ți-o dădea priveliștea lacului îmbrățișând propria sa oglindire în geamul enorm ce ne despărțea de camera de zi, ne-am lăsat în voia amintirilor și a minunatului peisaj. “Linistea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colț de rai și care-i conferea o atmosferă ca de mănăstire”(4) s-a pogorât și asupra noastră, dezvăluind dărnicia locului bun pentru sănătate, dar și pentru suflet.
– Oare spiritul lui Mihai o fi prin preajmă? a dat cineva glas întrebării pe care ne-o puseserăm cu toții în gând. Sau poate ne privește de acolo de sus…
Mărturisesc că în acele clipe, fermecată de priveliștea și atmosfera de vis, mă simțeam ca într-o poveste și nu m-aș fi mirat deloc să-l văd pe domnul profesor apărând aievea, pășind dintr-o realitate în alta în modul cel mai firesc. Chiar mi-am închipuit o asemenea scenă în care domnul Rădulescu, întors de la cine știe ce treburi prin oraș, descoperea surprins mica noastră adunare, întrunită sub steagul prieteniei în “ograda” sa. Știu că ar fi trecut repede peste surpriza momentului și, cu aceeași bucurie cu care-și saluta pe vremuri elevii, ne-ar fi întâmpinat și pe noi, ‘oaspeții nepoftiți’: “good morning young ladies and gentlemen!” ar fi răsunat glasul celui pe care o parte din noi îl ‘auziseră’ numai din scrisoari. Cei ce nu l-au cunoscut personal pe Mihai Rădulescu s-ar fi putut convinge că era într-adevăr precum s-a scris, “un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice și sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganță, fără emfază, cu floreta erudiției.”(5)
Cu toții eram emoționați. În atmosferă plutea un fel de tristețe luminoasă, cât despre “depănatul” de amintiri, parcă încheiaserăm între noi un pact secret ca acestea să fie evocate în intimitatea propriilor gânduri și la adăpostul lor. Așa cum se întâmplă deseori în momentele de început, fiecare aștepta ca cineva – altul decât el însuși – să spargă gheața, luând cuvântul. Pentru că nu se cădea ca “cenaclul” nostru să debuteze sub auspiciul tăcerii prelungite, am luat inițiativa propunând tovarășilor mei:
– Haideți să-l ascultăm pe Boris citindu-ne din “Semnale către Monica”!
Aș fi putut alege “Conacul lui Radul”, primul omagiu adus de Boris, în scris,pe Rugul prieteniei care arde veșnic, dar m-am oprit la “Semnale…”, pentru care aveam o mare slăbiciune nu numai pentru că erau scrise frumos și bine, dar și pentru că, într-un fel, scrierea mi se adresa chiar mie personal – eu fiind cea al cărei nume era menționat în titlu.
Pe un ton voit vioi, sub care se ascundea înnăscuta mea timiditate, mi-am anunțat prietenii că în “concertul” ce va urma eu voi fi “vioara a doua” și că mă voi alătura lui Boris cu faimoasele mele citate – vorbe aparținând domnului profesor, scrise sau rostite cândva.
– O să fie ca și cum Mihai s-ar afla printre noi, s-au auzit glasuri aprobatoare.
– Dar…, dragii mei, cu toții îmi cunoașteți scrierile în memoria prietenului nostru comun, de ce m-aș repeta?
– Pentru că, mi-am luat eu rolul în serios, domnul profesor spunea în schița sa “Arta de a fi pom” că “Orice experiență de viață poate fi cristalizată într-o propoziție. Orice propoziție de acest tip poate genera iarăși viața, dacă este dezvoltată într-un act pedagogic.Acest adevăr nu se cuvine uitat nicicând.” (6) Așa că dragă Boris, de astă dată va fi altfel… pentru fiecare din noi.
Puteam fi mulțumită, debutasem precum promisesem – adică cu un citat, cale pe care o alegeam ori de câte ori vroiam să-mi susțin sau să-mi întăresc spusele prin vorbele de duh “imprumutate” de la cei mai înțelepți decât mine, de la care aveam ce învăța. Mărturisesc că-mi place să-mi surprind interlocutorii folosind propriile lor argumente sau cuvinte, meteahnă pe care o am de când mă știu.
Parcă cu domnul Rădulescu nu a fost tot așa? După ce l-am descoperit ca prin minune pe Internet și am aflat că e scriitor, m-am apucat să-mi compun scrisoarea prin care intenționam să reluăm legătura doar după ce l-am citit cu sârg vreme de câteva zile. Când ai de-a face cu un artist al cuvântului scris, parcă nu-ți vine la-ndemână să-l întrebi direct, în cel mai prozaic mod: “Dumneavoastră sunteți fostul meu dascăl de engleză de acum 37 de ani?” Un scriitor se cade abordat mai altfel, pe propriul lui teren.
Nu știu de unde mi-a venit ideea și îndrăzneala să mă folosesc în deschiderea scrisorii pe care o plănuiam de vorbele elevului Toma, eroul schiței “Bursierul în SUA”, pe care tocmai o citisem pe site-ul domnului profesor. Din gura amintitul personaj, construit cu măiestria unui scriitor profesionist, totul suna bine și natural; chiar și cele mai banale întrebări. Renunțând cu plăcere la propriile-mi cuvinte – calificate de propriul meu simț critic drept stângace și nepotrivite -, am pus ghilimele și am copiat întregul dialog cu care începea schița: “- Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu? – Da. – Cu domnul profesor pot vorbi? – La telefon. – Bună ziua, d-le profesor. Sunt Monica.”…
Dacă nu mi-aș fi conceput scrisoarea într-o asemenea manieră, vădit “scriitoricească”, poate că nu m-aș fi trezit în e-mailul de răspuns cu o invitație pe cât de neașteptată pe atât de surprinzătoare, ca să nu spun, cu alte cuvinte, că mi s-a tăiat respirația citind-o: “Dragă Monica, srisoarea dumitale nu este numai impresionantă pentru un fost dascăl, dar și încurajatoare pentru un om aflat la sfârșitul vieții. Păcat că nu mai am cum folosi această încurajare. Îi mulțumesc soțului dumitale pentru minunata idee de a te îndemna să mă găsești. Cum de cunoști volumul meu ‘Bursierul în SUA’? O astfel de surpriză nu mă așteptam nici mort să o capăt, mai ales de la o fostă elevă atât de sensibilă și iubitoare cum ești… Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei și cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotecarul vostru. Reia-o ca schiță literară și public-o neapărat undeva. Ești talentată și, dacă îți convine, o pot și eu publica pe net, în site-ul meu Literatură și detenție, la capitolul: Cartea prietenului meu. Dar nu te opri la acest semn sentimental, ci străduiește-te să o faci publică pe o cale oficială, într-o revistă din Israel. Te felicit de pe acum…!” (7)
Glasul domol citind din “Semnale…” m-a readus cu blândețe la prezentul din care, fără să-mi dau seama, evadasem pentru câteva clipe. “Prezența” mea era absolut necesară, urmând să ne reamintim împreună despre începutul unei legături speciale:
– “Despre întâlnirea cu mai tânărul meu viitor prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească.” (7)
Întâlnirea mea cu Borisa… Mă tulburăși astăzi amintirea acelei zile de august torid, în 2009, când am simțit un imbold de nestăpânit să scriu în spațiul ferestrei “căutare” de pe site-ul “Scribd” numele domnului Rădulescu – două cuvinte la ordinea zilei în navigarile mele pe net din acea perioadă. Uitând că nu aduce anul ce-aduce ceasul, glasul sâcâitor al rațiunii mă avertiza: “Ce tot “scotocesti” atâta, ce speri să găsești? Ce-ar putea fi nou de ieri seară?!” Când pe ecranul calculatorului a apărut numele de Daris Basarab – pseudonimul sub care un necunoscut evoca în “Conacul lui Radul” prietenia sa cu Mihai Rădulescu, prima reacție instinctivă a fost aceea de a salva cât mai repede scrierea abia descoperită, înainte chiar de a-i fi citit textul. Pe semne că o parte din mine știa deja că viitoarea prietenie, la a cărei naștere tocmai asistam, va fi una specială și de suflet, de genul celor despre care îți amintești cu emoție și recunoștință până la sfârșitul vieții; tocmai de aceea trebuia “să apăr” cu mare grijă prețiosul material.
– “Concertele” care au urmat, chiar dacă au avut “o vioară a-ntâia” în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înţeles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia noastră.A fost destul ca, doi “perfectstrangers”, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de “rând”, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.”(8)
– O legătură de o intimitate specială, ar fi spus domnul profesor, “ca aceea dintre doi oameni ce se știu legați de funii invizibile și neînțelese pe care preferă să nu le scoată prea tare la lumină, de frica irosirii misterului transcendental ce le străpunge.”(9)
Întâlniri sub semnul destinului, enigmatice și tulburatoare, doar trecerea timpului, dintr-o veșnic reînnoită perspectivă, le poate dezvălui menirea, ca și înțelesurile adânci.
– Dacă aș ști cum să dau timpul înapoi, m-am adresat prietenilor mei, l-am putea asculta pe domnul profesor vorbind de pe această terasă cu fostul său tovarăș de detenție din tinerețe, părintele Sebastian. Se pare că în amurgul vieții, și nu mai devreme, înțelegem cu adevărat rolul jucat de ceea ce numim noi ‘intamplare’: “Am fost întrebat: – Mihai, mata de câte ori l-ai vazut pe doctoral Dabija? – Păi am scris în carte, de două ori, o dată în pușcărie, cam un ceas și o dată la Sf. Dumitru, pe deal, l-am condus până acasă. Domnule, astea au fost întâlniri marcante pentru infinit.Foarte frumoase lucrurile astea… O întâlnire de jumate de oră poate să însemneze o viață întreagă. Să găsești cu răbdare, cu dragoste, cu credință, atâta energieîntru devenire încât ea să te marcheze pentru totdeauna… Da, foarte frumoase lucrurile astea.”(9)
Sunt oameni care îți apar în drum nu întâmplător. Acești necunoscuți ‘te citesc’ dintr-o privire, ca și cum s-ar deschide în fața lor cartea vieții tale la cel mai important capitol al ei, la pagina adevărului despre ține însuți, despre ce îți stă în putere a deveni; te ajută să ajungi acolo unde nu ai îndrăzni de unul singur, pentru a dispare imediat ce misiunea lor s-a încheiat.
Ca și cum mi-ar fi auzit cugetările rostite în gând, Boris a dat citire tulburătorului îndemn care pentru mulți din cei adunați suna familiar:
-“Scrie, domnule, scrie, dragul meu! În povestirile tale se ascund comori!Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor, apropiindu-mă de visul meu adolescentin – acela de a scrie -, turnându-mi încredere cu polonicul.(10)
– Da, așa era domnul profesor! Se entuziasma de ceea ce ai scris, dar mai ales de ce vei scrie dacă vei continua, fără oprire, să-ți exersezi condeiul. Nu aveai decât să privești tabloul propriei deveniri, zugrăvit în culorile calde ale unei încrederi totale în reușita ta, pentru a înțelege că orizonturi tot mai largi se deschideau în fața ta: “Îți mulțumesc că ai încheiat singură povestirea! O aștept integral, cât mai curând. Să-mi dea soțul dumitale voie să-l felicit că s-a născut în casa voastră un om nou, un cutezător, un creator. Căci acolo vei ajunge, dacă scrii fără oprire.Unele lucruri vor avea valoare, altele, ba. Dar important este să-ți obișnuiești duhul și condeiul cu exprimarea de sine. Mereu, să nu uiți, ești datoare să iei atitudine față de viață, să nu te cruți.” (11)
– “Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei…”,a replicat colegul meu de ‘breaslă’.“M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos:Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge,e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.”…dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastrăînşivă.Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’.Era generos, era necruţător, era prieten.”(12)
– Domnul profesor știa mai bine ca oricine altul ce eram în stare să realizăm, doar că… nu ne povestea cât sunt de reci și adânci apele în care ‘ne arunca’ fără nici o ezitare; ca și cum a ajunge la celălalt mal, fără a ști să înnoţi, era ceva de la sine înțeles. Cel puțin așa am simțit eu când după cuvinte extrem de generoase la adresa muncii mele a urmat un ‘verdict’ necruțător privind unul din eroii scrierii pe care tocmai o terminasem. Cu îndrăzneala nesăbuită ce caracterizează începătorii, îmi denumisem personajul ‘micul meu prinț personal’: “Pentru că îmi acorzi atâta încredere încât să-mi ceri opinia exactă și foarte clară legată de limbajul schiței, îmi îngădui să-ți dau un sfat, înainte de publicare. Gândește-te dacă nu ai face mai bine în economia scrierii tale să înlocuiești ideea unui Mic Prinț personal. De ce? M-am gândit la această chestiune. Reproducerea titulaturii lui Saint Exupery te obligă. În definitiv, el e unul dintre Cei Mari, personajul lui e neuitat de milioane de cititori. Asta îți impune să scrii la același nivel, iar nimeni nu ne poate explica felul în care trebuie făcut. Socotesc că istorisirea ta e valoroasă în sine, fără recursul la personajul altcuiva. Încearcă să-l elimini sau să găsești altceva în locul acestui corp străin de scrierea ta. Ce părere are soțul tău?” (13)
Mi-am amintit cât de vehement am reacționat citind recomandările făcute de domnul profesor; pur și simplu am sărit în sus de doi metri. Prima mea scriere ca începătoare necesitase un efort atât de susținut, încât practic rămăsesem fără suflu după încheierea ei. S-o pornesc de la capăt mi se părea de neconceput! Revoltată de sacrificarea personajului meu drag – ‘desființat’ fără ca măcar să mi se dea ocazia să-i vin în ajutor, m-am simțit neînțeleasă și prea aspru pedepsită. În cele din urmă m-am supus, am acceptat sfatul cel bun, dar numai după ce am făcut multă zarvă înlăuntrul meu. A fost acela un exercițiu de smerenie, o piatră de încercare la începutul unei ucenicii care nu s-a sfârșit și care continuă și astăzi.
– “Dar să continuăm vizita prin ceea ce eu am numit ‘Conacul lui Radul”, și-a reînnoit Boris invitația, purtându-ne de astă data prin anii ‘sfârșitului’, 2007 și mai ales 2008, când: “A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus lui Mihai noi luări de poziţie. Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală’, de a cumpăra o maşină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion şofer, îndrăgostitde drumeţie şi, mai ales, de mănăstiri.L-a mâhnit vestea că eu renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu maşina.A încercat şi alte variante, dar singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului.” (14)
Era suficient să pomenesc numele lui Paul pentru ca o mulțime de fragmente din corespondența noastră pe net, însoțite de imaginile născute din cuvinte, să își facă imediat apariția, răspunzând la întrebarea ‘ce înseamnă să fii prieten în toată puterea cuvântului?’ Pe ecranul minții îl vedeam pe Paul aplecat deasupra tastaturii calculatorului, scriind târziu în noapte mesaje care anunțau că “de acum încolo tăcerea profesorului Mihai Rădulescu va fi definitivă”; același prieten din timpul vieții, dar și după moarte, ‘luptandu-se’ cu ierburile invadatoare de pe mormântul lui Mihai sau străbătând în vânt și prin ninsoare străzile Bucureștiului înzăpezit, grăbit să ajungă la slujba de pomenireinițiată de Patriarhie, la un an după trecerea domnului profesor la cele veșnice. Și iată că la întrunirea micului nostru grup Paul ne împărtășea gânduri de la ultima ‘vizită’ făcută prietenului său drag:
– “La mormântul trist și rece al lui Mihai am reflectat la soarta privilegiată a celor care trăiesc în posteritate prin creația lor. Spiritul lui Mihai, desprins de corpul trecător, se va bucura acolo unde este de dragostea și admirația pe care cei care l-au cunoscut i le poartă pentru ceea ce a fost și pentru ceea ce a scris. Dumnezeu să-l așeze în rândul din față a cetei celor buni!”(15)
Parcă-l auzeam pe domnul profesor povestind despre cea mai eficientă ‘doctorie’ primită în ultimii ani de viață: “Atâta nevoie am avut, mai ales în spital, să vină oameni pe la mine. Și acuma, așa mă bucur când aud că mai vine cineva și mai vine cineva… simt nevoia de oameni, dragii mei. Cel mai bun medicament pe care l-am avut în ultimii doi-trei ani a fost mașina de acolo, Loganul… Ei bine, am găsit câțiva prieteni care din când în când ieșeau cu mine la plimbare și asta a contat imens, imens.”(16)Câte ne-ar fi povestit Paul, dacă i-am fi cerut-o, despre călătoriile în doi pe la mânăstiri, cu Loganul, în căutare de aer curat pentru plămâni și pentru suflet.
Secretul virtuților tămăduitoare ascunse în leacul amintit avea să ni-l lămurească Boris, continuându-și lectura din “Semnale…”:
– “Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Mihai era un drumeţ de anvergură. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri…”(17)
Privirile mi s-au îndreptat către Mariana, care mi-a răspuns la rândul ei tot din priviri, semn că ne gândeam amândouă la aceleași pagini de corespondență, în care doi ‘îndrăgostiți’ de mânăstiri vorbeau cu entuziasm despre subiectul lor preferat. Sosise momentul să împart cu cei prezenți frumusețea unor gânduri și a unei scrisori:
–“Mâine dimineață voi pleca spre Rarău. Vom dormi la mânăstire și dacă voi avea semnal vă voi suna pentru a vă trimite o cetină de brad poleită cu dor.– Te fericesc. Fii fericităși bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aștept să-mi istorisești fiece amănunt al expediției. Spune-i părintelui Daniel că-l iubesc și că mă străduiesc pentru amintirea lui, după puterile mele și, cu ajutorul lui Dumnezeu să-mi dobândească mai multe puteri și mai strașnice îndemnuri spre a-i ține amintirea trează.”(18)
Chiar dacă Mariana și domnul Rădulescu își ‘vorbesc’ astăzi din lumi diferite, puteam fi sigură că tot despre lăcașuri sfinte și slujitori ai lui Dumnezeu povestesc:
– “Știu prietene că îmi veghezi cuvântul… Te-ai întâlnit cu Adrian Ieromonahul și cu ceilalți sfinți? Îmi este dor de tine prietene, îmi este tare dor… Și dacă în anii trecuți nu am ajuns la Aiud, acum pot spune că m-am recules la moaștele martirilor de la Schitul “Înălțarea Sfintei Cruci”. În tăcere, am făcut cele cuvenite…pentru veșnica pomenire… Încercăm să ne împrospătam memoria, să nu lăsăm uitarea să se aștearnă peste pagini de istorie. Nu m-ai dezamăgit și ai trudit mult prietene! Jertfa ta acum este biruință! Dumnezeu să te odihnească în cortul drepților!”(19)
Depănatul amintirilor decurgea “într-o ordine aleatorie, de a cărei dezordine doar prietenii se pot bucura”. L-am rugat pe Boris să ne descrie ‘atelierul de creație al maestrului’ –“camera unde citea, scria și dormea, într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă”
– “O bogată bibliotecă în care doar Mihai putea să se descurce se afla în spatele mesei de scris, în timp ce înstânga aceleiaşi mese se găsea, mereu în stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine.” (20)
– “Ați greșit când ați pășit/ cutezători în mine./ Nu sunt eu pădurea/ în care să vă rătăciți/ nu sunt eu muntele/ pe care să-l escaladați/ nici măcar soarele/ pe care în dimineți leneșe/ îl plimbați pe bulevarde./ Ați gresit… / poteca din mine/ nu duce nicăieri.” (21) Aceasta era poezia pe marginea căreia doi prieteni scriitori au schimbat pe vremuri gânduri și idei proprii.
– Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut… Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi aştepta săle comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte.”(22)
N-a fost să fie, și totuși… M-am înfiorat la gândul că, parcă scrijelite în hârtia cărții, cuvintele scrise de o mână ce cu greu mai putea mânui pixul sau creionul, erau încă acolo, în volumul de poezii ajuns în posesia lui Boris, așteptând răbdătoare să le descoperim și să le dăm glas:
– “Aș vrea să pot spune Dimitrie, cu tine: “poteca din mine nu duce nicăieri.” Aș recunoaște un final. Însă cărările din mine umblă fără odihnă…” (23)
Mărturie a unei legături trainice, dăinuind în timp, cuvintele lui Dimitrie veneau să ne vorbească despre viața de după viață a prietenului său:
– “Ce ferice este Mihai să-și continue existența spirituală printre oameni, așa cum mărturisește în creion pe lîngă poezia mea ‘Eroare’: “cărările din mine duc la nesfârșit, spre oameni”, spune Mihai și eu îl cred. Omul cu sufletul curat aparține umanității, aparține lumii biologice conștiente, aparține acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Așa l-am cunoscut și mai ales, așa mi-l imaginez pe Mihai!”(24)
”Cărările din mine duc la nesfârșit, spre oameni“… (25)
Am realizat în acel moment că tulburătoarea confesiunevizând eternitatea dezvăluia un crez din timpul vieții, dar,în același timp, vorbea și de viitorul ce urma să vină; de parc-ar fi știut … Dacă ceva mă fascina în Odiseea personală începută în urmă cu trei ani, imediat după trecerea dascălului meu la cele veșnice, aceștia erau oamenii pe care i-am cunoscut umblând ‘pe urmele’ domnului profesor și prieteniile legate cu ei. A fost minunat să descopăr cum printr-o surprinzătoare înlănțuire de ‘întamplări’ și evenimente se constituia un întreg din părțile lui; să constat că rezultatul unor mici dar sincere fapte în numele prieteniei depășea cu mult suma ‘componentelor’ adunate împreună, toate la un loc!Cum aș putea oare, fără ca aceste gânduri de recunoștință să umple o carte, să le fac dreptate tuturor celor care mi s-au alăturat pentru ca împreună să purtăm, din Cititor în Cititor, lumânarea ținerii de minte în amintirea prietenului Mihai?; pentru ca scriitorul Mihai Rădulescu să-și ocupe locul meritat nu numai în inimile noastre, ale prietenilor, dar și în cultura poporului său.
– Ei, nu te mai frământa atâta pentru un lucru așa de ușor. Am să te ajut eu, s-a auzit un glas subțirel, pe care l-aș fi recunoscut chiar și dintr-o mie de voci.
Trecuse ceva vreme de când nu-l mai întâlnisem pe ‘micul meu prinț personal’, personajul drag ce devenise în urma sfatului primit de la domnul profesor, un simplu slujitor – ‘micul paj al visătoarei prințese de odinioară’. Eroul meu de schiță, pe care în adâncul sufletului continuasem să-l numesc cu titlul său regal, mă privea ușor încurcat din cel mai umbrit colț al terasei, de parcă ar fi vrut să-mi spună: “Ce te miri așa, știi bine că nu puteam lipsi de la întâlnirea voastră.” Fără să piardă timp cu explicațiile, copilul de o șchioapă a trecut la acțiune, scoțând din buzunarul de la piept un creion galben, proaspăt ascuțit:
– Dă-mi mai bine o foaie de hârtie să-ți arăt răspunsul!
Am ales din mapa doldora cu scrisori, conținând întreaga corespondență a lui Mihai Rădulescu cu prietenii săi, pusă în ordine și tipărită special în vederea întrunirii, o coală albă de hârtie și i-am întins-o fără să pun întrebări. Micul meu slujitor, așezat direct pe podeaua din lemn, chiar la picioarele ‘stăpânei’ lui, după ce netezi foaia cu dosul palmei, se puse pe desenat.
– Vezi cercul ăsta ca un gălbenuș de ou? Din el vor porni razele, una câte una pentru fiecare din prietenii tăi. Liniile trebuie să fie drepte, când mai lungi, când mai scurte, ca la un soare adevărat… S-o pornim de pe continentul nord-american și să-i ‘desenăm’ pe cei doi domni care îți trimit regulat “Salutări din Toronto”.
Mi-am dat seama că micul desenator știa mai mult decât crezusem și că se referea fără îndoială la domnii Alexandru Tomescu și Puiu Popescu, ambii redactori șefi la prestigioase reviste canadiene de limbă și cultură română – ‘Alternativa’ și ‘Observatorul’.Glasul Priteniei putea fi auzit deseoriîncrâmpeie de corespondență: “Ne este dor de Nea Mihai. Îmi pare rău că nu am imprimat lungile noastre convorbiri telefonice. Atâta căldură, hotărâre și pasiune, punea în ceea ce făcea și gândea.”(26)Colaborarea cu ‘nea Mihai’ nu încetase pe parcursul celor trei ani scurși de la trecerea sa în neființă, în paginile ambelor publicații continuând să apară scrieri în memoria sau sub semnătura scriitorului. Premiul onorific purtând numele lui Mihai Rădulescu, instituit în 2009 și decernat în fiecare an de revista Observatorul la întrunirea cenaclului său din luna ianuarie, venea să dovedească că prietenia se exprimă prin cuvinte, dar și prin fapte.
– Nu trecem oceanul până nu desenăm o rază pentru Herbert, fostul coleg de clasă al dascălului tău, de la care am învățat că “prieteniile care se leagă până la 15 ani sunt foarte trainice”. (27)
– Dacă suntem deja în Europa, m-am prins la rândul meu în joc, hai să desenăm o rază de soare pentru domnul Lucian Hetco, căruia îi datorăm un colț In memoriam Mihai Rădulescu la revista pe care o conduce – Agero Stuttgart.Dar nu ne vom opri aici ci în țară, la un popas de suflet numit ‘Lumea credinței’, unde prin bunăvoința domnului Răzvan Bucuroiu au apărut scrieri de-ale domnului profesor sau în memoria sa. Sunt sigură că vei dori să ‘consemnezi’ evenimentul în desenul tău.
– Zis și făcut. Acum vine rândul prietenilor tăi care scriu în versuri: Daris Basarab, Mariana Gurza și Dimitrie Grama.
Am băgat de seamă că soarele nostru se înnoise cu patru raze în loc de trei, la câte mă așteptasem după regulile aritmeticii – domeniu în care excelam, așa că l-am întrebat pe talentatul artist dacă intenționat fusese ‘darnic’ sau greșise cumva la socotit.
-Prietenul tău Boris, care-i unul și același cu Daris Basarab, și-a primit propria-i rază, dar și una pereche pentru soața sa. Cum puteam să-i ‘despart’ pe cei doi tovarăși de-o viață, când ei sunt de nedespărțit? Așa că am ‘desenat-o’ și pe doamna Margareta, despre care profesorul tău scria că este liantul prieteniei cu Boris.
-Dacă ai ști cât de dragă îmi e perechea asta de raze… am mărturisit înduioșată de delicatețea discretului gest, pentru ca apoi, cu privirile îndreptate spre viitor, să trec la noua generație. Dă-mi voie să fac prezentările de rigoare: tânăra Cătălina – căreia domnul Rădulescu, ca sprijin și în semn de apreciere, i-a publicat lucrarea de licență avândca subiect ‘Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică’ la rubrica “Cartea prietenului meu”, pe site-ul său personal și…’cealaltă Cătălina’ – căreia îi datorăm, prin munca făcută cu dragoste și modestie, întreținerea și administrarea site-ului ‘Literatură și detenție’ de la crearea sa și până în prezent.
– Și cu ‘cealaltă Monica’ cum rămâne, o desenăm tot acum? mi-a luat-o înainte a toateștiutorul meu prieten, zâmbind cu înțeles. Mi-a plăcut mult cum domnul profesor i-a spus odată că dacă un om are o singură calitate adevărată și frumoasă, apoi se cade să dăm uitării toate defectele și să-l cinstim doar pentru ce are el cel mai bun.
– O mică corectură, dragul meu. Istorisirea pe care ai amintit-o, Monica o știe de la mama ei. Mariana a fost alături de domnul Rădulescu până în ultimele sale clipe, îngrijindu-l cu dragoste și devotament. Cele două raze pe care le desenezi sunt pentru mamă și pentru fiică.
– Cred că a sosit timpul să-mi povestești cum se naște pe nesimțite o scriere în memoria cuiva drag…
Am înțeles imediat pe cine urma să ‘desenăm’. ‘Povestea’ dragei mele prietene din Suceava – de la care am învățat că amintitul oraș e în Bucovina și nu in Moldova precum greșit crezusem, era una adevărată și nu născocită; poate de aceea o spuneam cu mare plăcere, încercând de fiecare dată sentimentul de minunare pe care-l ai în fața unui deznodământ fericit și neprevăzut.
– Luminița Vartolomeu și-a pus toată dragostea și prețuirea pe care i le purta părintelui Vartolomeu în scrisoarea prin care-l ruga pe Mihai Rădulescu să scrie o carte despre mentorul ei spiritual. Credea că amintirile pe care le așternea în scris cu sensibilitate și talent, răspunzând la tot felul de întrebări și nedumeriri ale scriitorului, scrisorile primite de la părinte ca și mărturiile celor care l-au cunoscut, îl vor ajută pe domnul Rădulescu să “rânduiască totul așa cum se cuvine”. Luminița Vartolomeu nu s-a așteptat câtuși de puțin ca în felul acesta, adică sub propria-i semnătură, să se nască o tulburătoare proză memorialistică despre arhimandritul Vartolomeu Dolhan – scriere găzduităla rubrica ‘Cartea prietenului meu’, de site-ul Literaturăși detenție. Deși, dacă e să fim drepți, s-au auzit ‘avertismente’ discrete: “Cât sunt de frumoase poveștile pe care mi le îngânați serile, stimată Doamnă… Tare mă ispitiți să continui lista celor pe care i-am publicat la “Cartea prietenului meu”și cu numele dumneavoastră.”(28)
Pe aceeași listă a celor publicați pe site-ul Literatură și detenție – atât de importantă domnului profesor, se cădea adăugat și numele inginerul Nelu Baciu, a cărui dragoste și admirație pentru alese fețe bisericești – părintele Ioan Iovan, părintele Sebastian, măicuța Veronica de la Vladimiresti, s-au întruchipat la îndemnul și sub îndrumarea lui Mihai Rădulescu, în scrieri pentru “iubitorii de sinceritate și glăsuire frumoasă”. În semn de apreciere, o nouă rază de soare li s-a alăturat celor deja desenate.
– Dacă vrei, îți pot aduce și eu un exemplu de ‘glăsuire frumoasă’, citând-o pe doamna editoare Mihaela. Ce minunat a spus, referindu-se la titlul unui roman special și deosebit: “‘Hiroshige, soarele meu’ sună ca un vers dintr-un poem “…(29)
– Nu în fiecare zi poți citi o povestire în care își dau întâlnire două creații și doi artiști – un fabulos pictor japonez, Ando Hiroshige, și un scriitor pentru care arta însemna în primul rând trăire.
– La fel simt și eu! a replicat imediat tânărul artist în devenire, după care mi-a mărturisit ușor încurcat: Tare mult mi-aș dori ca Soarele desenat de mine să inspire cuvinte la fel de frumoase…
– Mă duce gândul la minunatul roman al domnului Rădulescu despre pictorul Hrandt Avachian. După citirea cărții – portret al unui om dar și al unui secol, nu poți să nu exclami: “aceasta este lecția unui pictor, transmisă de un scriitor!”(30) Ca să revin la dorința ta, cred că ne-ar putea ajuta un scriitor profesionist. N-ar strica să-i facem o vizită domnului Bedros Horasangian…
– Am să-l caut negreșit, mai ales că acest prieten al domnului Rădulescu este foarte ușor de găsit. Din propriile-i mărturisiri făcute pe net știu că “actualmente trăiește sub nume propriu în București”și publică, sub același nume, scrieri pe cele mai variate teme și subiecte.
– Cineva care mărturisește că“Nu chiar totul e mit pe lumea asta și, cu ajutorul lui Dumnezeu, viața merită trăită cu seninătate superioară”(31) va ști să scrie ca nimeni altul despre magnoliile Bucureștiului, dar și despre soarele tău, am tras concluzia de rigoare.
După ce domnul Bedros, și eu, și Paul ne-am primit ‘locul’ cuvenit, talentatul meu prieten mi-a întins foarte mândru rezultatul strădaniilor sale:
– Ce spui de Soarele prieteniei? Îți place cum a ieșit?
Privind desenul copilăresc am înțeles de ce se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. I-am mulțumit prietenului meu de nădejde, gândindu-mă cum l-aș putea răsplăti pentru ajutorul primit. Mi-a răspuns deschis și fără ocolișuri:
– Dacă tot vrei să-mi faci un dar, mi-ar place să-mi spui o poveste de pe meleagurile unde trăiești.
Atunci mi-am amintit de o istorisire auzită de la un ghid amator, îndrăgostit peste măsură de Orașul Sfânt; acesta o ‘primise în dar’ de la actualul președinte al statului Israel, Shimon Peres, pe vremea când făcea parte din cercul acestuia de consilieri, ca lucrător al armatei.
– Ascultă cu atenție! Pe o străduță îngustă din Ierusalim mergeau doi prieteni; la câțiva pași în fața lor mergea un necunoscut. După o vreme unul din prieteni îi spuse celuilalt: – Să știi că străinul dinaintea noastră este un om frumos. – Cum ți-ai dat seama de vreme ce nu-l poți vedea? – Nimic mai simplu. Am privit cu atenție fețele celor ce au trecut prin dreptul său, cu care s-a salutat și a schimbat în treacăt câteva cuvinte. Chipurile luminoase ale cunoscuților săi nu mă pot înșela și de aceea ți-o repet, în fața noastră merge un om cu sufletul frumos!
În tăcerea așternută dintrodată, semn că povestirea mea fusese cu tâlc, îl puteam auzi din nou pe Boris, citind cu căldură în glas:
– “O ‘enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit într-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una.Mereu încheia orice convorbire cu un cald ‘te aştept'”.(32)
Din privirile lui Boris am înțeles că escapada mea nu trecuse neobservată și că sosise timpul să-mi reiau rolul neglijat, de ‘vioară a doua’. Înainte de a ne despărți, prietenul meu de rang regal mi-a pus o întrebare peste măsură de ciudată:
-Ce-ai să le spui neîncrezătorilor, acelora ce se vor îndoi că întâlnirea voastră s-a petrecut cu adevărat?
Am rămas pe gânduri, fără replică în fața neașteptatei provocări. Putea exista vreo urmă de îndoială că Soarele prieteniei strălucise peste ‘conacul lui Radul’, peste întinderile de ape, deasupra lacul Fundeni?! Ghilimele folosite din belșug nu vorbeau oare de la sine, pledând pentru adevăr?!’Faimoasele’ mele citate, erau până într-atât de neconvingătoare?!
Cine știe unde m-ar fi purtat furtunosul meu monolog interior dacă nu l-aș fi curmat la timp?Poate că exclamațiile și mulțimea semnelor de întrebare din propriile-mi nedumeriri, însăşi întrebarea -‘nevinovată’, dar cu tâlc, prin care prietenul meu ocrotitor încercase să mă pregătească pentru viitoare confruntări, m-ar fi descumpănit, împingându-mă în cele din urmă pe panta alunecoasă și abruptă a îndoielii. Dar niciuna din primejdiile închipuite nu s-a adeverit…
Băteau clopotele la biserica ‘Fundenii doamnei’. Glasul lor grav și profund, destinat pământului dar şi cerului, mi-a reamintit calea cea dreaptă, bună de urmat: “Între naştere şi moarte,/ştii,/anii se adună, mărgele albe,/sau negre,/sau colorate./Ca pe mătănii,Dumnezeu mereu îi numără:/jumătate sunt de izbândă/şi de triumf,/jumătate de cumpănă./Jumătate sunt ai inimii tale,/jumătate ai inimilor altora./Ai lui Dumnezeu, toţi.”(33)Norii amenințători ce acoperiseră pentru câteva clipe Soarele prieteniei s-au risipit ca după o ploaie scurtă de vară.
‘Micul meu prinț personal’ ajunsese deja la poarta ‘domeniului’; încă un pas și avea să-i treacă pragul, spre tărâmul de unde venise. Ne-am privit lung în semn de rămas bun și, în ultimul moment, am hotărât să-i împărtășesc răspunsul cântărit îndelung:
– Celor ce-și închipuie că această povestire este un simplu exercițiu scriitoricesc, rod al imaginației mele, am să le spun că atunci cand se naște, realitatea e văzută doar de ochii minții; ca toate cele ‘inchipuite’ să se întrupeze în viața de zi cu zi, depinde de noi și de tăria credinței pe care o sădim în fapte. Orice lucru înălțat în lumea asta a început cu un vis…“Acest adevăr nu se cade uitat nicicând!”, mi-au reamintit vorbele domnului profesor.
Monica Levinger – 15 mai 2012
