“Concepția socratică despre stat”
In legatura cu conceptia socratica despre adevarata valoare a existentei umane, ce face dependenta adevarata fericire a individului numai de formarea constienta a vietii interioare personale, se pune o problema importanta : care este raportul individului cu comunitatea in care el traieste ? Cum concepe Socrate raportul dintre individ si comunitate, individ si stat ? Raspunsul pe care Socrate il da acestei intrebari se dovedeste a fi – spre deosebire de acela al sofistilor, care traiau ca straini in Atena – raspunsul unui cetatean, care era adinc inradacinat in fiinta si viata poporului sau. Pentru Socrate atenianul, statul, comunitatea poporului, patria nu erau numai marimi date, ci unitatea bunurilor si a valorilor celor mai inalte, .cu care Socrate se simtea legat nespus de intim si fata de care el se simtea raspunzator. De aceea el reprezenta conceptia ca omul trebuie sa se supuna legilor statului mai mult decit chiar poruncilor parintilor. Aceasta convingere adinca el n-a realizat-o numai ca cetatean si soldat, ci chiar si atunci cind a fost condamnat pe nedrept si cind a refuzat sa se salveze fugind. “Polis”-ul era pentru Socrate garantul legitatii tuturor faptelor. El este principiul care obliga pe toti indivizii; ba chiar principiul care normeaza si determina valoarea tuturor indivizilor si al lor “areti”. Pentru secolul al V-lea i.Hr., “areti” insemna nu numai o calitate imanenta, ci si de o valoare etica-politica a omului, ce nu este determinata de constiinta individuala, ci numai de catre comunitatea pentru care omul se poate dovedi ca fiind valoros prin calitatile sale morale si cetatenesti. Cetateanul autentic slujeste intreaga sa viata patria si aceasta dupa aptitudinile sale personale. Statul si individul apartin indisolubil laolalta. Socrate atenianul este constient ca binele sau mizeria insului depinde de statul in care acesta traieste, ca individul nu-si poate realiza fericirea sa decit in acord cu binele comunitatii si de aceea cine voieste sa realizeze adevarata virtute trebuie sa lupte pentru binele comunitatii.
Tucydide a descris intr-un chip magistral urmarile pe care le are nesocotirea principiului “Polis”-ului, a statului si a comunitatii. Nesocotirea acestuia duce si la nesocotirea virtutii. Una dintre cauzele ce au dus la nesocotirea Polis-ului a fost – dupa cum am aratat – influenta nefasta a sofistilor. Conceptia destructiva a acestora lasa sa se inteleaga ca legile “Polis”-ului nu au o valabilitate generala, ca aceasta valabili tate depinde de parerile indivizilor sau ale anumitor grupe sau partide. Daca aceasta conceptie sofista ar fi reusit sa se impuna, comunitatea de viata a poporului grec era pierduta. De aceea, Socrate sesizeaza pericolul si cu toata personalitatea sa uriasa, se opune sofistilor, pentru a salva, chiar cu pretul existentei sale, adevarul “Polis”-ului si existenta poporului grec.
Vazut in aceasta lumina, Socrate este departe de a fi un individualist, care ar apara numai norma constiintei individuale si ar pro-povedui numai “Evanghelia” personalitatii morale libere, cum il socotesc unii istorici moderni ai filozofiei. Dar Socrate, zice Zeller, este strain de orice apatie si cosmopolitism, caci el, desi accentueaza adin-cirea subiectului in sine insusi, totusi cauta un adevar general-valabil, pe care-l intruchipeaza si statul. Asa se face ca Socrate considera existenta sa ca fiind legata indestructibil de aceea a statului. Convingerea aceasta adinca l-a facut pe acesta sa primeasca chiar moartea pentru a dovedi ca insul si comunitatea poporului apartin indisolubil laolalta.
Pozitia lui Socrate fata de comunitatea statala este determinata de un punct de vedere moral superior fata de al contemporanilor sai. Statul atenian se gasea in acea epoca intr-o vadita decandenta si ameninta ca democratia sa se transforme in oclocratie. De aceea Socrate se vede silit sa combata cu toata taria o asemenea tendinta si sa militeze pentru o forma de guvernare in care ajung la conducere numai cei pregatiti, cei care poseda stiinta necesara conducerii statului, asadar, aceia care si-au legat existenta de temeiurile Logosului. Temeiurile vietii comunitatii trebuie sa le constituie, deci, acelasi Logos etern, ca o putere ce singura poate salva de la scufundarea in haos a existentei omenesti, pentru a o lega pe aceasta de ordinile adevarate ale vietii. De aceea, credincios convingerii sale, Socrate afirma hotarit ca orice pozitie politica in stat trebuie sa fie fundamentata pe stiinta : nu simpla posesiune a puterii, nici intimplarea, nici alegerea, ci numai stiinta il face pe conducatorul politic autentic.
N.B.
Sursa: Crestin ortodox
