Ca si sofistii, Socrate se afla, ca sa ne exprimam asa, cu amindoua picioarele pe temelia luminismului, caci nici el nu mai accepta parerile traditionale ale poporului, ci le su­pune mai intii unei judecati critice,  fiindca numai cunoasterea trebuie sa devina principiul suprem al sufletului. Socrate credea in rostul inalt al ratiunii umane, care, daca formeaza destinul omului, atunci acesta isi realizeaza intelesul adinc al vietii. Desigur ca aici nu este vorba despre o ratiune ce se pierde in reflexiuni teoretice, ci despre o ratiune practica, care se afirma fata de problematicul vietii, solutionindu-l.

Intre filo­zofia lui Socrate si fanfaronadele sofistilor exista totusi o deosebire fun­damentala. Caci in timp ce sofistii, patrunsi de un scepticism ucigator, relativizau si problematizau orice cunoastere si orice moralitate, Socrate traieste din convingerea nestramutata ca trebuie sa existe un adevar absolut, ce este independent atit de parerile insilor cit si de parerile maselor de oameni. Fata de relativismul sofistilor, dupa care fiecaruia in fiecare moment ii este adevarat ceea ce i se pare, fata de lipsa de convingere, ce nu se fundamenteaza pe argumente, ci cauta sa determine numai prin vorbe, Socrate este patruns in intreaga lui fiinta de adeva­rul ca exista un adevar, care are valabilitate peste toate parerile, asa­dar o masura dupa care trebuie judecata si examinata orice afirmatie. Socrate crede in valabilitatea adevarului si dreptul critic al acestuia. Aceasta convingere nu poate fi dovedita, din pricina ca ea este conditia oricarei argumentari. Cel care nu o are, in acesta poate fi nu- mai trezita, intrucit acesta invata sa reflecteze asupra sa insusi. Socrate nu vrea sa-i deprinda, pe aceia cu care discuta, decit la aceasta auto-cunoastere. Luminismul i-a dus pe greci la lipsa de masura ; ceea ce cauta Socrate era adevarul ca o masura, careia trebuie sa i se supuna toti indivizii. Acest adevar era “Logosul”, care se afla in adincurile ratiunii umane, in om si de aceea el nu poate fi descoperit decit prin reflexiunea proprie a gindirii, asadar prin cunoasterea rationala. Legile gindirii si cu acestea conditiile oricarei cunoasteri rationale se afla in ratiune. Socrate descopera astfel in legile ratiunii umane o lume noua, ce se afla in afara perceptiei senzoriale si a parerilor individuale. Cu aceasta descoperire Socrate depaseste senzualismiul si relaitivlsmul sofis­tilor si fundamemteaza, pentru prima oara in istoria gindirii omenesti, “stiinta”, ceea ce inseamna cunoasterea fundamentata pe legile ratiunii. Istoricii filozofiei antice grecesti sint de acord, cind sustin ca Socrate este cel dintii filozof, care face constient deosebirea clara intre “stiinta” – cunoastere fundamentata – si “parere” (Sola). Stiinta ade­varata este numai stiinta notionala, notiunea fiind fundamentul stiintei sau, cu alte cuvinte, norma ce imprumuta cunoasterii general-valabilitate, ce desi se afla in fiecare individ este totusi independenta fata de acesta.

Dar notiunile stiintifice trebuiau sa fie descoperite, fiindca Socrate nu pretinde – cum faceau sofistii – ca el ar fi in posesia adevarului ultim, ci el este in continua cautare a acestuia. In clipa in care el desco­pera o notiune, aceasta ii pune indata alte probleme, descoperirea altor notiuni, asa ca el trebuie sa fie mereu in cautarea adevarului. Socrate a presimtit, ceea ce va exprima clar, doua milenii mai tirziu, Kant si anume ca stiinta este “o eterna problema”, ca si viata, dealtfel. De aceea socotim ca Schleiermacher are perfecta drep­tate, cind afirma ca meritul lui Socrate este ca el a descoperit conceptul “stiintei”, al unei stiinte ce este departe de a fi savanta, ci se gaseste in cea mai strnsa legatura cu viata si realitatea omului. Acelasi lu­cru il afirma si Aristotel, cind vorbeste despre Socrate. Caci, daca in­telegem sensul adevarat al conceptului “filozof”, atunci acesta este un om care cauta sa se lamureasca pe sine si pe semenii sai cu privire la relatia dintre gindire si activitate si, din acest punct de vedere, nu este deloc indraznet a afirma ca Socrate este cel dintii care merita numele de filozof. De aceea si metoda si forma in care filozofeaza Socrate este cu totul alta decit a sofistilor. Acestia din urma impuneau ideile lor cu siquranta apodictica, fiindca acestora le lipsea smerenia si “seriozi­tatea erosului filozofic”, in timp ce Socrate nu voia decit sa fie un cau­tator al adevarului si un trezitor al omului din somnolenta nestiintei, pentru ca acesta sa descopere adevarul in adincurile fiintei sale pro­prii. Destinul filozofului veritabil acesta este : de a fi trezitorul sufletu­lui uman din somnolenta in care l-a scufundat viata cotidiana si haosul parerilor si a-l face astfel sa ajunga la adevarul, ce este imanent ratiunii umane. Salvarea sufletului din neadevar, in adevar, din haos in cosmos, este marea chemare a filozofului. Din acest motiv Platon il considera pe Socrate a fi cel mai genial desteptator al omenirii la lumina adevarului si aceasta pe buna dreptate, caci lui Socrate i-a fost harazit darul de a deveni imaginea eterna a filozofului, ca desteptator al altora la consti­inta intelepciunii.

Dintr-o falsa interpretare a spusei lui Aristotel ca Socrate a desco­perit doua lucruri: metoda inductiva si determinarea notionala a gene­ralului, Nietzsche il acuza pe Socrate ca ar fi devalorizat instinctul dintr-o tendinta bolnavicioasa a acestuia de a evidentia importanta logicului si a puterii rationale a omului. Aceasta este presupusa mare meteahna pe care Nietzsche o descopera la Socrate. Aceasta este insa o invinuire gratuita, fiindca Socrate nu neaga importanta instinctului si nici nu face distinctia intre instinct si gindirea logica, cum crede Nietzsche, ci el face distinctia intre stiinta si ne­stiinta, intre nebunie si intelepciune. El combate pe oamenii politici, fiindca ei nu sint intelepti si deci nu au instinctul corect al politicii. So­crate accepta arta si literatura timpului sau, dar el combate pe poetii care se cred atotstiutori. El discuta cu meseriasii care erau calificati in meseria lor, dar combatea credinta acestora, dupa care ei credeau ca ar fi intelepti si in celelalte lucruri importante, cum ar fi guvernarea, face­rea legilor, educatia etc. Socrate nu condamna instinctul, ci spoiala cul­turala a timpului sau.

Patruns de chemarea inalta a filozofului, Socrate se adreseaza tutu­ror : atit profanilor cit si sofistilor, oamenilor politici si artistilor, panto­farilor si altor meseriasi, dar mai ales tineretului. Mereu prin pietele pu­blice, pe strazi, prin gimnazii si ateliere, el tinea calea oamenilor si-i provoca la discutie. Discutia lua forma dialogului, prin care Socrate cauta sa trezeasca pe oameni la constiinta adevarului. Geniala arta a lui Platon ne-a redat aceasta metoda socratica – pe care Platon o numeste “dialectica” – intr-un chip neasemuit de intuitiv. Dupa acesta, metoda lui Socrate avea doua parti: una negativa si alta pozitiva. Mai intii Socrate se tinea cu parerea lui pe linga parerea interlocutorului sau si se preface ca este nestiutor, lasindu-se sa fie in­vatat. Apoi el incepe sa puna acestuia intrebari si, prin concluziile pe care le trage din raspunsurile primite, il sileste sa recunoasca ca, in pro­blema respectiva, el stie “ca nu stie nimic”. Socrate nu voia sa indu­plece prin vorbe, ci sa convinga prin argumente si de aceea el trebuia sa conduca pe cei care erau asa de convinsi intr-un chip fals despre sti­inta lor, prin drumul nestiintei. Socrate era convins ca conditia esen­tiala a progresului in stiinta este smerenia. De aceea partea aceasta a metodei socratice se numea destructiva, iar mijlocul prin care el cauta s-o realizeze “ironia”. Apoi Socrate silea, prin intrebari maiestrite, pe interlocutorul sau sa gaseasca singur ceea ce era cautat, fiindca doi gasesc mai mult si mai sigur decit unul singur. In felul acesta Socrate trezeste activitatea proprie a interlocutorului sau si-l conduce, prin in­ductie, la cunoasterea intemeiata pe notiune. Pe drumul inductiei So­crate ajunge la definitie ce reprezinta adevarul.

Cine studiaza si adinceste metoda socratica ajunge la concluzia ca Socrate progreseaza mai intotdeauna numai pina la definitie notio-nala, ce este de fapt o indicatie spre alte definitii si de aceea aproape toate dialogurile platonice in care Socrate este vorbitorul principal, se termina printr-o intrebare. In decursul discutiei Socrate ajunge sa for­muleze definitii reale si daca el pune in discutie iarasi aceste definitii, o face numai pentru a-i dovedi interlocutorului sau ca toata stiinta umana este numai o frintura. Si apoi prin aceasta Socrate-ca si Kant mai tirziu-cauta sa invete pe oameni sa filozofeze si nu filozofie, ceea ce inseamna sa le indice drumul corect pe care se ajunge la adevar.

Prin aceasta metoda Socrate voia sa impinteneze spiritul la activi­tate proprie, la o cunoastere veritabila si la autocunoastere. Pentru el stiinta nu era ceva dat, ci ceva vesnic problematic. Numai prin autocunoastere omul poate-dupa Socrate – face dovada ca are spirit. Caci spiritul inseamna refle-xiune asupra sa insusi sau autocunoastere. De aceea autocunoasterea si cu a fi persoana spirituala este unul si acelasi lucru. Iar daca urmarim ideile socratice, expuse in dialogurile platonice, ajungem la concluzia ca aceasta “autocunoastere” este “autodeterminare”. In fiecare om-crede Socrate-se afla determinarea sa originara si daca viata acestuia se desfasoara intr-un mod corect, daca omul este constient de aceasta determinare originara, atunci el ajunge la maturitate sau la o forma. Desavirsirea nu vine insa de la sine, ea nu cade din cer, ci ea pretinde incordarea tuturor puterilor, a tuturor nazuintelor si daruirea intregii fiinte in slujba realizarii ideii sale, ceea ce inseamna o neostenita cu­noastere de sine, ce trebuie sa duca la autoeducatie. Drumul ce duce la aceasta inseamna munca, suferinta si o continua autodepasire. El duce uneori prin infringeri la victorie. Pentru Socrate scopul cel mai inalt al omului este : a raminea cu fiinta sa originara si prieten cu destinul sau, ceea ce inseamna ca omul trebuie sa se cunoasca pe sine insusi, pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie.

N. Balca

Sursa :Crestin ortodox

Socrate, în căutarea adevărului

Date biografice:

469 i.Hr: nasterea lui Socrate in Atena. Mama sa era moasa, ceea ce i-a inspirat metoda maieuticii („mosirea” ideilor).
423: se casatoreste cu Xantipa, cu care va avea trei copii. Duce apoi o existenta de filozof care discuta in agora, starnind vii controverse.
404: refuza sa se supuna magistratilor Cetatii, Consiliului celor Treizeci.
399: este acuzat de practici religioase deviante si de coruperea tineretului. Condamnat la moarte, are posibilitatea sa paraseasca Atena, dar prefera sa se supuna verdictului. Bea cucuta in prezenta prietenilor sai.

Amintirea lui Socrate se bazeaza in totalitate pe marturiile despre el. Cel care a reprezentat un punct de plecare pentru filozofie pune de la bun inceput o intrebare cruciala: a filozofa inseamna sa creezi sisteme de gandire abstracte sau pur si simplu sa traiesti? Despre Socrate stim cateva lucruri paradoxale. In primul rand, uratenia sa. Alcibiade l-a comparat cu satirii batrani, cu acele efigii monstruoase care ornau templele grecesti (Banchetul, 215 b).

In al doilea rand, rigoarea dialecticii sale, care-l facea redutabil ca un „peste-spada” (Menon, 80 a), ceea ce nu-l impiedica sa se dedice din cand in cand poeziei, partii sale irationale.

In fine, moartea sa, veritabil cantec de lebada al unui barbat care declara linistit, in momentul in care cupa fatala ii atingea buzele, ca va ajunge la plenitudinea existentei: „Dupa ce voi fi baut otrava, voi pleca spre locul care este rezervat celor binecuvantati.” (Phedon, 115d). Lacan l-a considerat „precursorul analizei“.

Ironia ca mod de a fi

Socrate are un mod specific de a dialoga. Deruteaza prin ironie (eironeia), care consta in exprimarea, cel putin in aparenta, a unui punct de vedere identic cu cel al interlocutorului. In fata judecatorilor care-l umileau, a parut ca se acu­za pe sine insusi: „Da“, concede el, „stiu ca nu stiu nimic” („Apologia lui Socrate”, 21 d).

Dar aceasta autodepreciere este un subterfugiu. “Ca voi toti”, insinueaza Socrate, “eu nu posed cunoasterea, dar numai eu am avantajul de a sti ca nu stiu nimic”. Aceasta constiinta a ignorantei ramane si in prezent un excelent antidot impotriva oricarui dogmatism… si reprezinta inceputul cunoasterii.

Cautarea adevarului

Spre deosebire de sofisti, care cultivau arta de a placea si de a per­suada prin procedee retorice, Socrate a privilegiat gandirea rigu­roa­sa. De aici, locul fundamental al definitiilor in dialoguri. Trebuie intotdeauna sa precizezi in termeni exacti lucrurile despre care vorbesti.

In timpul unui dialog despre morala in cursul caruia Menon se angajase intr-o interminabila enumerare a virtutilor, Socrate pune singura intrebare cu adevarat importanta: „Care este esenta virtutii?” (Menon, 79 e). Aceasta cautare a definitiilor este punctul de plecare a metodei dialectice.

Dragostea este intelepciune

Este propriu omului sa resimta dorinta de viata superioara. Aceasta dorinta se exprima prin dragoste, elevare spre absolut.

Experienta dragostei este similara cu cea a saraciei, deoarece ne face constienti de binele care ne lipseste. Chiar dorinta terestra este o miscare ascensionala. Astfel il va converti Socrate la filozofie pe fru­mosul si usuraticul Alcibiade, fa­candu-l sa se indragosteasca de el.

Activitatea filozofica este o forma de iubire. Definitie care marcheaza destinul filozofiei occidentale: nu este propriu-zis intelepciune, este doar iubire de intelepciune (philein, sophia).