OAMENI ŞI LACRIMI
Tristețile lăcătuite în sufletele noastre
le deschidem în fața icoanelor sau a cerului;
de cele mai multe ori ele sunt însoțite
de plâns înăbușit și de lacrimi.
*
Fiecărui om, indiferent de vârstă, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fața măcar o singură dată de-a lungul vieții, unora chiar de nenumărate ori. Lacrimile de obicei țâșnesc și se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stăvilite, indiferent de forța psihică prin care comandăm să le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge și atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni și multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tămăduiesc și uneori dau strălucire vieții. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rostească în anumite momente. Voltaire spunea că ele sunt limba tăcută a durerii.
Apar ca o reacție la un stimul emoțional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere să vorbească despre ceea ce este în sufletul nostru și lăsăm lacrimile să spună… Ele sunt însoțite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizați și învinuiți pentru ele; suntem sfătuiți de a ne controla această reacție a organismului; suntem acuzați de slăbiciune sau lipsă de demnitate, pe când ele sunt expresia sincerității sentimentelor noastre și ne fac să devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifică. Lipsa de nădejde ia forma unei mândrii, suntem gata de luptă pentru binele nostru, a celor de lângă noi.
Se spune că omul la începuturile sale nu cunoștea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lăsat în suflet, în urma pierderii fericirii cerești. Și de atunci omul își găsește mângâierea în lacrimi.
Oamenii sunt înclinați din fire spre a vărsa lacrimi, de aceea despre ele se spune că sunt lacrimi firești. Dar mai sunt lacrimile păcătoase pe care le varsă cei fățarnici, prefăcuți, din dorința de a fi pe placul oamenilor, precum și lacrimi vărsate din răutate, atunci când cineva nu are putința de a face un rău pe care-l plănuise, și ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune că astfel de lacrimi le avea Nero, împăratul roman homosexual, incestuos, ucigaș și nebun, cel pe care creștinii îl vedeau ca pe antihrist.
Plânsul ne zguduie trupul și pricinuiește în el o durere și o suferință chinuitoare. În faza înaintată, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o formă de „descărcare” psihică. În urmă apare o slăbiciune, chiar și la cei răbdători și puternici, dar ea se transformă curând în putere și aceasta crește progresiv, născând speranța. Ne simțim mult mai bine după ce am plâns.
Credința este că femeile sunt mai predispuse la această reacție, ele plâng mai ușor sau mai mult. Parcă Victor Hugo spunea că femeia este invincibilă prin lacrimi, că rațiunea pe cât este de convingătoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioșează sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeţi, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îşi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singurătăţii!/ Pe scara lacrimilor femeia urcă spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seacă, / durerea din adâncul sufletului îl hrăneşte./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?
Oamenii de știință au concluzionat că plânsul ajută ființele să se liniștească, alungă sentimentul de tristețe adâncă și aceasta se datorează eliminării anumitor hormoni și substanțe chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea după plâns, suntem mai relaxați și parcă începem să vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezește, tensiunea acumulată eliberându-se prin această supapă a organismului nostru. Nu este rușinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fața icoanei, plângi în fata ființei iubite care te-a rănit sau pe care ai rănit-o, plângi și ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ți ușura durerea pricinuită din cine știe ce cauză. Pentru plâns ca și pentru rugăciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul aparține omului dar și creației necuvântătoare, diferența făcând-o faptul că atunci când creația plânge, o face fără lacrimi. După vărsarea lacrimilor sufletul și trupul omului se răcoresc, se bucură de o liniște și de cele mai multe ori de speranță. Sufletul parcă se trezește la glasul plânsului și parcă se pătrunde el însuși de simțământul plânsului, fiindcă, după cum spunea Emil Cioran: „o lacrimă întotdeauna are rădăcini mai adânci decât un zâmbet”.
Plânsul este dispoziția tristă a sufletului, pricinuită de lipsa celor dorite și de conștientizarea celor pierdute… Plângem, iată, când vedem natura cum se dezlănțuie fără pic de milă și nu putem lupta cu imensa-i forță. Plângem pentru noi și pentru semeni, fiindcă îi iubim, fiindcă ne pasă… Câte lacrimi au fost vărsate în țara noastră, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scăzute? Au fost lacrimi vărsate în întunericul nopții din casele oamenilor, în așteptarea zorilor zilei și a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu și a semenilor. Dar lacrimile celor care și-au îngropat morții găsiți sub nămeții care au pus stăpânire pe suprafețe mari de pământ? Case strivite de nămeți, drumuri inaccesibile, oameni înghețați de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îţi provoacă două iluzii: prima – că e ceaţă şi te miri cumva că i-au lăsat să ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, că vei ateriza într-o mică aşezare cu igluuri, piei de focă, gustări din carne de ren şi un bun venit într-o limbă ciudată. Şi, dacă n-ai vedea dreptunghiurile negre de pădure desfrunzită şi contururile gri ale caselor, nu ţi-ar fi greu să crezi că ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur că s-a acționat cât se poate de bine pentru salvarea oamenilor, din datorie și din iubire de semeni, dar au fost și așteptări din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inimă, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au născut prematur din cauza spaimei; oamenii au ieșit din case prin tunelurile pe care şi le-au săpat sau li s-au săpat prin zăpadă, ajungând la magazine și găsind rafturile goale. Când au văzut pe cei ce au venit să-i ajute, s-au plâns de o mulţime de nevoi, dar au simțit, ca tot românul şi nevoia să râdă. „Uitaţi-vă la omul ăsta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeţi cât i-a crescut mustaţa?”, a glumit o mătuşă veselă. C-așa-i românul, știe să facă uneori și haz de necaz.
Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iată speranța, acum totul este bine, iată iluzia!”
Vavila Popovici, Raleigh
