1. Îl căutăm în zadar în publicaţiile vremii lui. Numele lui Sergiu Mandinescu, un tînăr poet cu evident talent, nu apare în revistele literare de pînă prin 1948 şi nici după acea dată. L-a salvat din anonimat, mai tîrziu, suferinţa din închisorile pe care, deţinut şi torturat, le-a străbătut 12 ani de-a rîndul (Jilava, Aiud, Caransebeş, Tîrgu Ocna, Gherla, Piteşti), din 1948 pînă în 1960. Dar, mai ales, l-au mai salvat din nefiinţă amintirile unor tovarăşi de suferinţă carcerală.
Publicarea poemelor lui Sergiu Mandinescu a fost întotdeauna fragmentară. Numele lui apare în prima antologie de Poezii din închisori (Zaharia Pană, G. Caraza, Canada, 1952). Mai tîrziu, într-o culegere de Poezie în cătuşe (Aurelian I. Popescu, 1995) şi cîteva versuri citate în Amintirile preotului Gh. Calciu (Ed. Christiana, 2007) au adăugat alte secvenţe din opera poetului. În revista Memoria de sub direcţia regretatului Banu Rădulescu a fost reprodus poemul Amin. Astfel, au fost recuperate (considerate, probabil, a fi mai reprezentative) creaţiile poetice ale lui Sergiu Mandinescu. Altele s-au pierdut fără urmă… Istoricul Cicerone Ioniţoiu, şi el binecunoscut deţinut politic, menţionează numele şi, parţial, biografia poetului Sergiu Mandinescu în Dicţionarul victimelor comunismului, 2004 (este, de fapt, prima biografie a poetului, alături de o reproducere a unor versuri).

2. O mai cuprinzătoare prezentare a operei „poetului martir”, cum îl consideră cei ce l-au cunoscut în închisorile pe unde a trecut, a fost scrisă de prof. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, într-o publicaţie efemeră, Lumea românească (an II, 1997, p. 8-9), care a reuşit să aducă numele şi poemele lui Sergiu Mandinescu în lumea eliberată de comunism a României. (Radu Ciuceanu îi era bun prieten încă din perioada de rezistenţă în Carpaţii Olteniei, din anii 1946-1948.)

3. Cicerone Ioniţoiu arată că poetul s-a născut în judeţul Bacău, la 3 iunie 1926. A absolvit Liceul Militar „D.A. Sturdza” din Craiova, a încercat să studieze la Facultatea de Medicină şi, în sfîrşit, s-a decis să intre în Şcoala de ofiţeri din Sibiu. Exclus, pare-se, de acolo (motive politice?) s-a îndreptat către una dintre mişcările de rezistenţă din Oltenia, aceea de sub comanda generalului Iancu Carlaonţ. A fost acceptat, dar curînd, într-un act de indisciplină, din proprie iniţiativă, a încercat să treacă Dunărea, pe la Turnu Severin, în Iugoslavia. Prins şi arestat, a fost anchetat de Securitate. În iunie 1949, este condamnat la 12 ani de închisoare. Cercetările şi interogatoriile au continuat însă, frecvent, şi după condamnare. În decembrie 1949 a fost dus la penitenciarul din Aiud şi, de acolo, în februarie 1950, a fost trimis la închisoarea din Piteşti, centrul blestemat al „reeducării” deţinuţilor, unde „ţăndări din sufletele noastre au ajuns pînă la Cer”… Trece, mai departe, prin alte locuri ale detenţiei politice, mereu hărţuit de Securitate („pentru continuarea cercetărilor în vederea clarificării tuturor problemelor cunoscute”).
Sergiu Mandinescu a fost eliberat din închisoarea Gherla în 1960 (la 34 de ani), dar nu înainte de a i se mai fi întins o capcană. Un document (comunicat de Cicerone Ioniţoiu) adresat lui Nikolski, bestialul general-şef al Securităţii, de către un subaltern care conducea „reeducarea” (cea „non-violentă”!) arată că, în ianuarie 1960, în perspectiva ieşirii din detenţie, Sergiu Mandinescu organizase un grup de trei persoane, deţinuţi ca şi el, cu care să continue, în libertate, lupta anticomunistă. Nu se abătuse de la idealul său nici după cei 12 ani de temniţă grea!
A fost pedepsit şi trimis în Bărăgan, în „celebrul” sat Lăteşti, unde a rămas pînă în 1961. A supravieţuit într-o mizerie materială cumplită. S-a stins în martie 1964 (de bună seamă, urmare a torturilor din închisori).
Opera sa poetică majoră este pierdută. Dar valoarea ei poetică peste ani şi ani este intactă. Mai ales în lumea, prea puţin luată în seamă, a deţinuţilor politici, cei care în modestă şi anonimă tăcere îşi recunoşteau eroii. Cicerone Ioniţoiu afirmă: „A redat în versuri urgia prin care a trecut, poeziile sale transmiţîndu-se din gură în gură”. De aceea, „pe fîşia amară a vieţii lui” nu a apărut nici un vers într-o revistă literară de autoritate. Parcă Sergiu Mandinescu şi-ar fi lăsat versurile să treacă în amintiri, dacă nu chiar în legendă.

4. Iată-ne acum în situaţia de a prezenta, în dimensiuni literare normale, opera poetică a celui ce a fost Sergiu Mandinescu. Acest demers critic, evaluativ ar fi trebuit făcut de multă vreme daca vreuna din poeziile lui ar fi fost publicată. Şi daca poetul ar mai fi fost în viaţă. Nu-i, bineînţeles, o sarcină uşoară. Şi totuşi!
În opera poetică salvată de memoria celor ce îi recitau versurile se disting cîteva direcţii lirice evidente. Mai întîi, poeme strict (să le denumim) „estetice”. O „simfonie a culorilor” (poemele: Alb, Roşu, Galben, Verde, Albastru, Indigo, Violet, Negru) dezvăluie „tîlcurile” artei sale poetice. Alb înseamnă „iubire, pace, jertfă, mîntuire / În tîlcul alb acestea toate sunt”. Roşu, pe lîngă „trandafirii înfloriţi” îi sugerează crima lui Cain („sîngele ca focul său lichid / cuprinde tot. Opreşte-te, Caine!”). Portocaliu este „culoarea împlinirii”. Violet „un fel de doliu-al înserării”, „culoarea suferinţei, Violetul” etc. Mai plină de sensuri tainice este culoarea Negru, „un stol de corbi, o flamură de iad”, „absenţa dureroasă a luminii” – care încheie, totuşi, cu gîndul optimist al nemuririi jertfei („pe acest fond de întuneric / apare noaptea, cosmosul feeric / şi lumile ce, ziua, nu se văd”).

5. Altă direcţie lirică este patriotismul. Aş adăuga convingerile sale naţionaliste. Mai mult şi mai clar decît la alţi poeţi ai vremii (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu – cu toţii aruncaţi în temniţe) au răsunat versurile lui Sergiu Mandinescu. Obsedanta lui dragoste de patrie era legată însă şi de reminiscenţe culturale. În acele vremi tulburate, cînd agresiuni războinice ameninţau ţara noastră, se acredita ideea că Românii, de „strajă la hotarele lor”, ar fi apărat Occidentul. Poezia Şi azi, ca ieri (compusă în închisoare) ilustrează această concepţie: Românii, „mereu cu sufletele-n doliu”, „cerşind din poartă-n poartă” se îndreaptă, „şi azi ca ieri” către Europa, avertizînd-o cu „un chiot de alarmă” că „un nou Attila spulberă pămîntul”, că „hoarde din Altai / cutremură cetăţi voievodale” (româneşti): „Vă apără un neam necunoscut / Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena / Şi azi, ca ieri, noi stăm, la Nistru, scut / Să nu ajungă Asia pe Sena”.
George Coşbuc, Octavian Goga şi nu mai puţin Radu Gyr se regăsesc, ecou, în versurile lui Sergiu Mandinescu, dincolo de timp şi de spaţiu. Dar Sergiu Mandinescu, militar ca formaţie, adăuga înflăcăratelor sale versuri propria sa fapta: a se fi integrat, voluntar, în cealaltă mare, necunoscută oaste, mişcarea de rezistenţă armată.
Poet fără limite, anticomunist permanent rebel, încrezător neclintit în victoria luptei sale continue: acesta a fost Sergiu Mandinescu. Un scriitor zbuciumat de suferinţele lumii în care trăia. De bună seamă, ar fi putut şi el trăi în linişte, dar nu reuşea să-şi găsească pacea existenţei senine în vremurile pe care le înfrunta: „La sînul odihnei ai vrea să te culci / dar treci prin furtuni. De ce oare? / Visînd linişti dulci, linişti dulci, linişti dulci / Plutim pe nelinişti, amare”.

6. Capodopera sa rămîne Amin. A scris-o în închisoarea din Piteşti, în decembrie 1949. Au scris, despre „experimentul şi patimile” de la Piteşti, Dumitru Bacu (1963), Virgil Ierunca (1981), Paul Goma (1981). În versuri, însă, a descris infernul, „cu pană de înger şi cerneală de bezne”, Sergiu Mandinescu: „Atît de cumplite au fost suferinţele, / Atît de năprasnică urgia, / Încît în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile, / Alţii şi-au pierdut veşnicia”. Tabloul ororii descrise de poet este înfiorător: „Într-un tîrziu toate sufletele zăceau sfărîmate. / Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frînge! / Pe jos erau risipiţi creiţarii de sînge, / Plata atîtor păcate”. Şi mai departe: „Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc./ Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,/ Asemenea lui, aşijderea ţie, / Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie”. Poemul intitulat Amin a fost scris în decembrie 1949 şi a circulat oral, în lumea temniţelor comuniste, în memoria tuturor deţinuţilor, „pe lespedea de patimi şi de chin”. Merită astăzi a fi cunoscut în literatura română.

7. Este timpul ca poezia lui Sergiu Mandinescu să poată fi apreciată, critic, în interiorul literaturii române contemporane. Atîta cîtă a putut lăsa posterităţii, în acei ani (1945-1964) un poet tînăr, militant, care-şi dedica creaţia valorilor morale perene, „iubirii, păcii, jertfei, mîntuirii” şi convins de „virtuţile nemuririi”. Un poet cum puţini au fost…
Supunem aici spre judecată critică poemele lui Sergiu Mandinescu. Ne putem întreba ce ar fi putut deveni un asemenea talent, mai tîrziu, dacă Destinul nu i-ar fi curmat viaţa la 38 de ani. Un poet tînăr nu rămîne totdeauna tînăr –, dar un erou trăieşte dincolo de timp.
În versurile lui Sergiu Mandinescu se disting, atît cît putem înţelege, registre poetice variate, bineînţeles, concordante cu epoca în care a trăit. Se pot recunoaşte, uneori, tonalităţi poetice simboliste, de la Dimitrie Anghel (Simfonia culorilor) pînă la Macedonski, Minulescu şi Bacovia. Regăsim, în Amin, verbul vituperant al lui Tudor Aghezi. Altfel spus, poezia lui Sergiu Mandinescu este o sinteza literara şi o confirmare poetică a suferinţei naţionale româneşti sub comunism. Acest Icar fără prihană care se avînta spre eroice idealuri greu de atins, aruncîndu-se în gol, s-a prăbuşit, aşa cum era de aşteptat, la pămînt. În pămîntul patriei.
Acesta a fost poetul Sergiu Mandinescu, care îşi caută astăzi locul pe care îl merită – în literatură, în istorie…

Alexandru Niculescu

http://www.romlit.ro/sergiu_mandinescu_1926-1964_-_poetul_temnielor_comuniste

 

 

                                       AMIN (Reeducare)

 

De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.

 

Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

Pitești, decembrie 1949

 

                                        SUFLET DE CĂLĂU

 

Nimic sonor –
neant integru;
în cap, păun multicolor,
în suflet ura, taur negru!

Pantere mari de înnoptare
şi tigri galbeni în amurg.
Pitoni cu trupuri care curg
pândesc în mijloc de cărare.

Sub umbrare de tăceri
Şi-n beznele interioare
în vasta junglă, numai fiare,
iar omul, omul, nicăieri!

 

                                    ŞI AZI CA IERI…

 

Şi azi ca ieri dăm chiot de alarmă,
Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni.
Cezarii au uitat de plug şi armă,
Cato e mort, iar Scaevola deasemeni.

Ei nu ne-aud, dar zariştile ard!
Un nou Atila spulberă pământul,
Cu gândul leu, cu duhul leopard,
Mai mânios în grai ca iarna vântul.

Şi azi ca ieri nu ne aud, dar vai!
Se prăbuşesc cu vuiet catedrale.
Sălbaticele hoarde din Altai
Cutremură cetăţi voievodale.

Parisul ‘nalţă nou-i Capitoliu,
Iar Roma glorioasa-i togă-şi poartă,
Pe când, mereu cu sufletele-n doliu,
Şi azi ca ieri cerşim din poartă-n poartă.

Şi azi ca ieri sub cer veneţian
Se plimbă elegantele gondole,
Pe când de-acelaşi scut daco-roman
Se frâng şi cad săgeţile mongole.

Vă apără un neam necunoscut
Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena!
Şi azi ca ieri noi stăm la Nistru scut
Să nu ajungă Asia pe Sena.

Nici ţara lui Columb, noua Eladă,
Cu cavalcada geniilor ei,
Nu-şi trage încă glorioasa-i spadă,
Iar peste noi trec iarăşi anii grei.

Nu fremătaţi pe nările subţiri,
Nu ridicaţi sprânceana a uimire:
S-au înecat potop de năvăliri
În sângele acestei ţări martire!

Ca luptătorul, care n-are timp
Să-şi lege rana-n toiul bătăliei,
Noi mai purtăm pe frunte câte-un ghimp
Sau răni pe trup din vremile urgiei,

Dar n-am împrumutat vreun cult nedemn
Şi zei străini nu-şi fac aicea vatră;
Bisericile noastre sunt de lemn
În schimb credinţa noastră e de piatră!

Treziţi-vă, cât capetele voastre
Nu-mpodobesc al Asiei oblânc!
Treziţi-vă! Cu lacrimile noastre
Vă luminăm prăpastia-n adânc.

Şi azi ca ieri Caligula petrece,
Dar răsturnaţi-l, şi veniţi sub scut,
Căci dacă peste ţara mea vor trece,
Veţi zace poate mii de ani sub cnut.

                                    GLOSSĂ

 

Lui Eminescu
Citeşte; o carte e omul.
Învaţă; magistrul e viaţa.
Fii nou în rodire ca pomul,
Ascultă vechimii povaţa.
Principiul e dreapta măsură.
Rămâi lângă steag; laşii lese-l!
Nădejdea e flacără pură;
Fii vesel, fii vesel, fii vesel!

Citeşte; o carte e omul.
Cu tainice unde ca Indul.
Tu ia cu evlavie tomul
Şi cugetă liber, cetindu-l.
Iar dacă vreodată se-ntâmplă
Să-ţi pară ascuns înţelesul,
Lipeşte hrisovul de tâmplă;
Gândirea alungă eresul.

Învaţă; magistrul e viaţa.
Chiar marii-nţelepţi buchisească.
Magistrul împrăştie ceaţa
Să crească lumina, să crească.
Şi astfel din era în eră
Ne-nlaură academia
Cu albe cununi şi ne-oferă
Un titlu înalt: omenia!

Fii nou în rodire ca pomul,
Ia seama la cariul nemernic.
Supune cu mintea atomul
În secolul nou; fii puternic!
Puternic cu vrere ostaşe
Iubirea de ţară cultivă-ţi,
Ca nici cotropire vrăjmaşă
Să nu te doboare, nici crivăţ.

Ascultă vechimii povaţa:
Toţi creştem la sânu-i ca pruncii.
Toţi sugem coraslei, dulceaţa,
Asemeni vlăstarelor luncii.
Nu tot ce răsare hrăneşte;
Cunună vechimea cu noul.
Din marea sinteză va creşte
Mirificul „mâine”, eroul.

Principiul e dreapta măsură;
Pe om îl doboară excesul.
Aflăm echilibru-n natură,
De unde la toţi ni-i purcesul.
Şi-n dreapta măsură se cere
Măsură, de altfel ca-n toate.
Voinţa e marea putere!
Acel ce nu vrea, nici nu poate.

Rămâi lângă steag; laşii lese-l!
Vrăjmaşul se-nfoaie zadarnic.
Mai rar cădem noi şi mai des el;
Baltagul dreptăţii e harnic.
Rămâi cu poporul, integru;
Cinsteşte-ţi cu fală străbunul.
Om galben, om alb şi om negru,
Ne ţine pe toţi Domnul bunul.

Nădejdea e flacără pură;
Nu-ţi pese de zloata cea rece.
Şi nouri şi spasme şi zgură
Vor trece, vor trece, vor trece.
Chiar şi prin acea energie
Pe care o dă disperarea,
Să curgă speranţa mai vie
Acelor ce-aşteaptă salvarea.

Fii vesel, fii vesel, fii vesel!
Din gluma senină zăbun fă!
Păianjenul firul lui ţese-l;
Tot spiritul vieţii triumfă.
Surâsul, nu râsul în şagă
Aduce mai multă lumină,
Căci hohotul dacă-i o ghioagă,
Surâsul e arma deplină.

Fii vesel, fii vesel, fii vesel!
Nădejdea e flacără pură.
Rămâi lângă steag; laşii lese-l.
Principiul e dreapta măsură.
Ascultă vechimii povaţa.
Fii nou în rodire ca pomul;
Învaţă; magistrul e viaţa.
Citeşte; o carte e omul.*

 

                                            ALB

 

Iubire, pace, jertfă, mântuire,
în tâlcul alb acestea toate sunt;
Slavă-ntru Cei de Sus şi pe pământ
cu flamuri albe, bună învoire.

Cineaua fecioriei, albul sfânt
va ninge peste-ntreaga omenire
şi răsădind în suflete iubirea,
de-a pururi iadul să rămână-nfrânt!

Lumina se desface în fâşii
de trandafiri, de oameni şi de îngeri,
căci alb, înseamnă-aceste melodii;
A suferi calvarul în tăcere,
a birui în marile înfrângeri,
a năzui mereu spre înviere.

                                          ROŞU

 

Când harfele grădinilor de vis
ne dăruiesc sonorele lor unde,
cu trandafirii înfloriţi răspunde
violoncelul roşului închis.

Culoarea asta de vibrări secunde
ar însemna lumini de paradis
de n-ar fi fost Abel cândva ucis
de Cain, ce şi astăzi se ascunde,

nevinovatul sânge-al lui Abel
cu grai iubit al razelor divine:
– Cain, opreşte-ţi braţul fratricid,
căci sângele ca focul său lichid
cuprinde tot, opreşte-te Caine!

 

                                          INDIGO

 

Dar mai apoi, în alte zile crunte,
un straniu întuneric stacojiu
va dărâma speranţa-n tot ce-i viu,
iar deznădejdea nu-şi va avea punte.

Năvalnic val stârni-va mai târziu
furtunile, izbind din munte-n munte;
chiar Enoch coborî-va să înfrunte
fiara răzvrătită din pustiu.

Şi n-ai gândi privind azi curcubeul
cât de-ngrozit va fi atunce eul,
din misticul, subtilul indigo.
Omega, iată sensul tainic, o,
cum se-mplineşte sub imperiul stelii
Cuvântul, izgonit din Evanghelii.

 

                                      POEM MARINAR

 

La sânul odihnei ai vrea să te culci
dar treci prin furtuni. De ce oare?
Visând linişti dulci, linişti dulci, linişti dulci,
plutim pe nelinişti, amare.

De ce cu catargul speranţelor rupt,
pe căi de dorinţe şi lupte,
gonesc neîntrerupt, neîntrerupt, neîntrerupt,
vieţi doar de moarte-ntrerupte?

Sub greul atâtor albastre furtuni,
Poeţii de astăzi suspină.
De ce ca nebuni, ca nebuni, ca nebuni,
vâslesc către-un cer de lumină?

Năierii de mâine vor şti naviga
şi ura din suflet să-nece;
şi cald vor sfida, vor sfida, vor sfida,
furtunilor, clocotul rece.

Cu trombele mării la luptă s-or lua
şi ei vor învinge taifunul;
atunci vor spera, vor spera, vor spera,
sperând, vor lupta pân’ la unul.

Poeţii de mâine cântând vor porni
prin şuer de rupte zăgazuri,
iar noi vom dormi, vom dormi, vom dormi,
sub verzile mării talazuri.

Sergiu Mandinescu