Cuvânt și iubire

„Poetului i-a fost încredinţat /

Pustia s-o iubească şi străbată”

          Un respect muzeal însoţeşte posteritatea lui Ioan Alexandru. Şi puţini vor fi fost cei care au deslegat în lirica de început a lui Ion (pe atunci) Alexandru semnele devenirii sale poeticeşti: de la tulbureala instinctuală şi frăgezimea sufletului adolescentin frământat de neastâmpărul vârstei, la pacea sacrală ce învăluie producţia imnică, crescută pe tipare ritualice. Forţa vizionară a poetului închega cândva tablouri terifiante, răscolite de un secret blestem; Infernul discutabil adâncea convulsiile unui suflet torturat, osândit la o existenţă inautentică, Alexandru fiind – s-a spus cu îndreptăţire – un blagian ce scormonea „depozitele ancestrale”, captând poruncile venite din străfunduri, atent la zbuciumul viului şi sigilat de gustul originarului. Lirica sa urma îndeaproape vârstele poetului, pornit în căutarea ascezei; inteligenţa virgină e înlocuită cu o desfăşurare livrescă, pătrunsă de obsesia logosului. Hieratismul şi decorativismul trădează această schimbare la faţă; vechea încrâncenare, interdicţiile şi violenţele de altădată fac loc duhului iubirii, o cântare monodică de fapt ce rezonează surdinizat-tragic. Poetul îşi domină sentimentul pustiirii şi propune o rezolvare imnică tragediei existenţiale. Lirismul său e de natură orfică; eul se identifică cu universul într-o bucurie comunitară, revărsată în beatitudinea transfigurării. Alexandru, devenit Ioan, îşi cultivă asceza prin „păcatul cultural” şi înţelege propria-i creaţie ca regenerare. Aşadar, îmbibată de cultură teologică, lirica lui se înfăţişează secţionată, etapizându-i devenirea (schizofrenic, după unii) sub lumina transfigurării.

          Volumul de debut era un veritabil jurnal autobiografic, propunând înfrigurate întrebări juvenile, de frustă candoare; drumul poetic croit însemna – din start – o netă opţiune pentru valorile tradiţiei. În poetul blând, cu privire pură şi obsesia sacrosanctă a originilor aflăm reflexul unui mod (românesc) de a fi. E de precizat aici că, tematic vorbind, în evoluţia lui Ioan Alexandru nu asistăm, părelnic, la nici o ruptură; prin spiritul ardelenesc, acel sentimentalism social şi naţional hrănit de ideea apartenenţei, prin recurenţă motivică, poezia lui se continuă şi poetul imnic – crescut, bănuim, sub model cotruşian – era conţinut de primele lui cărţi. Ruptura e însă în concepţia asupra poeziei. O asemenea răscruce aflăm în Vămile Pustiei (1969), după care, peste patru ani, seria de Imne (prin Imnele Bucuriei) va inaugura, spuneam, o altă etapă.

          Bineînţeles, drumul de la jubilaţia adolescentină la izvoarele imnului n-a fost lin şi pe cerul poeziei gravitează sensuri thanatice. În regim de exaltare contemplativă, lirica lui Ioan Alexandru îmbracă straie de sărbătoare; mitologia umple timpul anterior istoriei, vorbind de un sat de esenţă morală. Simbolistica e obscură pentru cel nepregătit, gata de a anexa această lirică filierei gândiriste. Dar preceptele sunt în primul rând morale, irigate de cuviinţă, drama e milenară, satul încărcat de istorie şi suferinţă. Un senin al timpului ţâşneşte dintr-o „temelie de sânge” şi aceste caligrafii bolnave de bizantinism închipuie o geografie mitologică, cutreierată de vinovăţie. Alunecarea către moarte, strămutarea în veşnicie, taina cea mare etc. nu procură poetului angoasele insului modern. Motivul thanatic e rezolvat în cheie pastorală („şi ne-om întoarce-n ţărnă când e dat”), păstrând deci seninătatea mioritică, mesajul luminii şi al iubirii. Această neteamă se hrăneşte din puterea iubirii („iubirea e mai tare decât moartea” – va spune poetul), aflând în cămara de taină a inimii şoapta cuvântului inspirat, curăţenia morală, bucuria de a fi în lume, spiritualizarea fiinţei: „să nu mă satur fără paradis / Să nu mănânc în el decât lumină”.

          Singular deci, auster, Ioan Alexandru vorbeşte despre sufletul jertfit şi accesul la esenţe, despre eroismul moral şi iubirea spiritualizată, cea care „pe cât se dă pe-atât e dăruire”, cea care „nu e-n scădere”, nefiind o pogorâre ci o cucerire. O poezie ce pluteşte în absolut, neferită desigur de scăderi şi prozaisme, vehiculând o simbolistică uşor didacticistă, dar care convinge prin vibraţia sentimentului şi infuzia tragismului uman, „îmbătrânită” (forţat), purtând cu nobleţe patina vremii. Simplificarea imnicei lui Alexandru se însoţeşte cu aventura spiritului coborând spre rostul lucrurilor, în timpul mitic, înspre neclintirea satului arhaic şi isihia bizantină. Poetul este un cetitor în origini, întemeind fiinţa prin cuvânt. Instalat în toposul sacru al Patriei, Ioan Alexandru propune un „imn nestăvilit”, multiplicat în serie. Descoperim aici o simbolistică de sorginte bizantină, magnificată tocmai prin atitudinea imnică, diseminată repetitiv, cu riscul (asumat al) monotoniei.

          Sedus de ideea unei inmologii a neamului românesc în chip de teologie poetică, autorul nu coboară cerul pe pământ (împământenire) ci procedează invers, prin sacralizare. Calendarul martirilor „rupţi din rai” nu pledează doar pentru o legitimare eroică. Pentru Alexandru, la temelia făpturii vii şi a cosmosului cultural, se află „viaţa nealterată” a înaintaşilor. Istoria ca jertfelnic poartă această ereditate şi blagianul schimb de taine cu strămoşii află în pelerinul însetat (dar nepribeag) cutia de rezonanţă pentru „bronzul sunător” al istoriei. Logosul sfânt e ţinta acestei conştiinţe direcţionate etic, aspirând la puritate, iubire şi milostivenie. Ioan Alexandru trăieşte în vecinătatea superbiei noiciste, pentru care a fi înseamnă a trăi cultural. Pasiunea studioasă a poetului, îmbrăţişând texte vechi şi lectura „izvoarelor”, se răsfrânge în lirica sa. Impregnat de rusticitate, Ioan Alexandru elogiază de fapt cultura ţărănească: eroismul culturii noastre este eroismul omeniei, mereu biruitoare în luptă cu toate vitregiile. Gândirea şi simţirea poetului poartă o tragică seninătate; Poetul şi Pustia, „pururi fraţi”, se caută pentru a se despărţi. Înstrăinarea de primordialitate întreţine nesecreta aspiraţie a recuperării ei, în drum spre Fiinţă, spre eternitatea esenţei; adică spre regăsirea de sine, trecând vămile înstrăinării, plonjând în atemporalitate.

          Atracţia teluricului, descoperirea uimită a lumii, conştiinţa propriei damnări năşteau învolburări; suferinţa de a fi, asumarea unei dinamici cosmice într-un spectacol expresionist îl smulg pe poet din contingent. El aspiră spre absolut dorind a atinge un adânc esenţial, pregătindu-se pentru revelarea unui adevăr de natură pur spirituală. Primul Alexandru era de un energetism eruptiv; Ioan Alexandru, „construit” în timp, este consecinţa dorinţei de asceză. Efortul este programatic. Poetul scrie „pe lumină cu lumină”, regresează spre Pustie purtat de setea de mântuire, cultivă o lirică îmbolnăvită de livresc şi, în acelaşi timp, de o mare simplitate, cu o coloratură mitologică. Tonul celebrator serveşte acestor iluminări: totul se transfigurează (spiritualizează), ascensiunea spre spiritual conferă apocalipticei poezii de altădată cucernicie şi blândeţe. O predică smerită se înalţă din zicerile poetului eliberat de angoase, împăcat cu toate: „Şi vremea / ne face una cu pământul”.

          Înclinaţia angelică l-a condus spre acest monotematism, degajând o viziune idilică. El nu este mistic, ci idilic (chiar la modul tradiţionalist). Iubirea este pentru Ioan Alexandru „dogma care nu se discută”. Poetul, profet şi preot, înalţă cântări apologetice şi îndemnuri moralizatoare. Focul mistuitor al logosului lucrează purificator. Imnele sale, o ofrandă adusă toposului sacru al Patriei, sunt şi corp de învăţături. Poetul îşi expune credinţa întru săvârşirea binelui, acest gând luminos fiind sustras perisabilităţii: „Eu iubesc şi-ncep a-nveşnici”. Totul dispare în istorie, am putea zice, urmându-l îndeaproape pe Pârvan. Ioan Alexandru intervine corectiv. Fiindcă a fi poet înseamnă, pentru Alexandru, a te consacra celei mai primejdioase ocupaţii. Revelând omenescul, poetul este un „pândar al sufletului”. Făcând din iubire axa lumii, programul imnografului vrea să ofere cuvintelor puterea lor de altădată, extaza „creştinismului cosmic” (M. Eliade). Imnul, cândva cu un sens strict teologic devine meditaţie; el permite retrăirea prin reamintire. O retrăire simpatetică, desigur, mirosind a veşnicie într-un tablou agrest scăldat în lumina mito-istoriei, în care imaginea Învierii se laicizează. Având ca punct de plecare poezia bizantină, arhaizantul imnograf poartă sărbătoarea în cuvânt. Imnele lui Alexandru transportă motive mitice şi istorice, aduc o undă de prospeţime şi mângâie duios un teritoriu liric asaltat de moda depoetizării. Faptele lăudate se adună în aceste Scripturi ale neamului, aflate în vecinătatea „teologiei populare”; adică în vecinătatea limbajului mistic. Mulţi au şi văzut în Alexandru un ortodoxist, poate şi pentru că smerenia ar fi o virtute ortodoxă prin excelenţă. Poetul, un expansiv altădată, plin de elanuri vitaliste, a devenit un confesiv, căutând absolutul în ordine etică şi estetică; aspirând adică la puritate şi triumful logosului. Dar structura sa antinomică, obsedată de conştiinţa imperfecţiunii, nu poate reprima „vocea interioară”; tot aşa cum „revolta” eredităţii spirituale nu poate fi anulată prin modernisme de import.

          Ioan Alexandru a vrut să recondiţioneze în peisajul liric componenta bizantină a spiritualităţii româneşti. El nu cultivă pitorescul balcanic quasi-oriental precum un Macedonski. Reacţia lui Macedonski, singulară, venind după vehementul antiorientalism al societăţii noastre din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea era dirijată spre o feerie orientală a culorii. Macedonski ne solicita senzorial, omul „cu voinţa forte” subiectiva peisajul, transfigurat de eros. La Macedonski pasiunea modifica natura. Lângă reflexul melancolic eminescian, energetismul celui numit de Şerban Cioculescu „maestrul erotismului viril” dezlănţuia o veritabilă foame erotică, sexualizând natura. Învârtejirea cosmică, bucurând sufletul şi, mai ales, simţurile nu e străină de rafinamentul bizantin; lirica „zeului păgân” se unduieşte misterios. Or, „perechea” dionisiacului Macedonski ar fi, probabil, evlaviosul Alexandru. Poezia acestuia poartă reflecţii de moralist, propune apologia iubirii de oameni şi pelerinajul său – patetic şi pios – se scaldă în fervoare solară (C. Ciopraga). Pasionalitatea devine phillia, tulbureala instinctuală îşi reprimă vocea sexului, purificându-se. Profeticul Alexandru vorbeşte despre o lume redusă la esenţă, cunoscând religia suferinţei. Ceremonialul rostirii se încarcă de blândeţe şi simplitate; el devine concentrat şi – inevitabil – monoton. „Conversiunea” poetului e în legătură cu devenirea sa spirituală, cutreierând spaţii largi de cultură şi galopând prin istorie. Tot un îndemn blagian stă la izvoarele acestui impuls studios, strunind un spirit ce luptă cu cuvântul. Ioan Alexandru face din iubire osia lumii. Cel ce se trage dintr-un neam de cântăreţi, convins că „nici o blândeţe nu este-n zadar”, înveşnicea, astfel, sărbătoarea.

          De la Imnele Bucuriei încoace, cinstindu-şi obârşiile şi ctitorii, graiul „bolnav de veşnicie”, curata ţărână, destinul transilvan trăit ardent etc., Ioan Alexandru face figura unui poet transfigurat. Doar la un prim nivel de semnificaţie viziunea sa asupra istoriei este evenimenţială; puterea vederii, setoasă de absolut, trece dincolo de fenomenalitate şi ne dezvăluie, în caligrafii hieratice, ordinea arhetipală ori, pe plan metafizic, patria celestă, cu simplitatea abisului de lumină – cum nota Edgar Papu. Idealul purităţii hrăneşte această poezie obsedată de absolut, în linia liricii filosofice, plutind parcă într-o lume eterată; ea se ridică din contingent şi instituie Patria în mit prin abstractizarea fenomenalităţii.

          Deşi atitudinea imnică, jubilativă, pare a fi în conflict cu retorica dramatică, la Ioan Alexandru jubilaţia are substrat tragic. Eugen Barbu observase că această poezie, atingând teme cosmogonice, se consumă în decor dramatic şi este, finalmente, o meditaţie tragică deşi în lume domină bucuria. Subteran însă, fiorul metafizic irigă pagina încât viaţa şi moartea, obârşiile şi încheierile sunt în convergenţă: „Şi uite-aici e moartea şi-ntâii zori de zi”. Sau în Casa părintească: „Deoparte te veghează ţintirimul / De alta şopoteşte un izvor”, va scrie poetul, atent la ciclul reîntoarcerii în humus, fără stridente gesticulaţii lirice. De altfel, cuplul pământ-lumină revine obsesiv; pe de o parte, pământul ca tainic vistiernic, „cea mai curată lacrimă din univers”, loc al rădăcinilor şi matcă (adică nedesprindere din obârşii), purificat prin suferinţă; pe de altă parte, lumina care transfigurează totul, opunându-se amorfului, instaurând transparenţa ca măsură. Scenariul transfigurării lucrează peste tot.

          Nobilă prin temă, departe de a fi – cum s-a insinuat – căznită, totuşi industrioasă, de la un punct, neferită, e drept, de diluţie, lirica lui Alexandru este o mitologie având ca nucleu iradiant iubirea. Spusa sa poetică lucrează pentru a înlătura „deşertul dintre două inimi”, pustia inimii, înspre plenitudinea fiinţei. Poetul iubeşte oamenii simpli şi curaţi şi după combustiunile infernale din juneţe a învăţat lecţia simplităţii. Este o filosofie ţărănească aici; alungarea emfazei asigură cuvântului forţa logosului, aspirând la clasicitate. Cu studii trainice de filosofie, teologie, filologie clasică, istoria artei (prin lecturi pe original), Ioan Alexandru s-a scufundat în arhaitatea izvoarelor, îngăduindu-şi o pauză de creaţie; ea a fost de fapt, s-a remarcat, o regenerare. Fără instrucţie, lectura acestui poet „transfigurat” se cheltuie în eroare. Maturul Ioan Alexandru a învins în efortul său de simplificare, gest la îndemâna – să recunoaştem – doar a marilor spirite, rezultat al unei evoluţii spirituale care-i asigură o altă identitate. Dar în interiorul unui univers poetic coerent. Fiindcă drumul spre contemplaţia ascetică, urcuşul spiritual pe treptele luminii sunt consecinţa smulgerii din infern prin cunoaşterea purgatoriului concretului. Altfel zis, Ioan Alexandru a traversat experienţa poverii, a impurului, a cunoscut vălmăşagul fenomenal şi tumultul afectiv, materia neînfrânată şi asprimile vieţii ca încercare necesară. Între polii forţelor antinomice, poetul şi-a impus fără retorism acest drum, străjuit de voinţa de asceză. Este o purificare prin asumarea destinului şi poetul este un ales: „Dinăuntrurile furiei sunt eroii / pe măsura ei din spaima noastră, / cine se va alege?”.

          Dacă ultimul Preda, de pildă, plasa omul în faţa abjecţiei, în infernul moral, după ce l-a scăldat în „lumina eternă a zilei de vară”, Ioan Alexandru poartă infern „în fiecare cuvânt”; totuşi, poezia sa nu creşte sub un cer apocaliptic. Pustia este loc de meditaţie; proliferarea imundului nu îneacă această lirică în bulboana melancoliei negre. Dimpotrivă, ciclul de „imne” probează transparenţă şi muzicalitate. Gravitatea spunerii, molcomeala stihurilor şi evlavia îi asigură substanţă şi cantabilitate. Imnologia este o reîntoarcere la clasicism, descoperind cu ochi împăcat simplitatea şi liniştea augurală, iubirea şi veşnicia: „şi are pâinea gust de veşnicie”. Perspectiva cosmică are însă o matcă autohtonă; trăirea Patriei („în Patrie mă simt eu pe pământ”), bucuria dragostei de ţară („Lăuntric cresc o patrie străbună”) indică o consecvenţă lăudabilă, dar şi o repetitivitate plicticoasă, deseori, din păcate.

          Taxat drept un „imnograf neîndurat” (Al. Dobrescu), chiar „fără jenă” (cf. Marian Popa), poetul părea a fi părăsit expresionismul rural, frenezia dionisiacă şi teroarea materialităţii. Cândva, în numele unui vizionarism tulbure, invoca un cosmos vâscos, agonizant şi suferinţa materiei, în degradare: un teluric cleios, purulent, în clocot, invazia ruginii, a mucegaiului, dar şi „puterile diavoleşti” ameninţând spiritul (strivit, încătuşat) ori bestiariul din jur (stelele fiind „păianjenii Universului”). Evident, în contrapondere, se auzea un plâns din „stranele ardelene”; „străbunul sat” şi „izvoarele eterne”, cimitirul-paradis vegheau umbrele Istoriei, sub năvala ierbii sârmoase, a pietrelor putrezinde ş.a., virând, în timp, înspre un discurs liturgic.

          S-a spus că Ion (Ioan) Alexandru a fost, alături de congeneri, unul dintre marii beneficiari ai contextului, intrând grabnic pe lista poeţilor instituţionalizaţi. Erupţia lirică a anilor ’60 a stat sub semnul recuperărilor („valul urgenţei”) după hiatusul proletcultist. A fost vorba de reputaţii impuse pe un teren gol (afirma A. Marino); în locul gloriilor proletcultiste, ţinând afişul în iarna stalinistă, iute vestejite însă, a apărut pleiada noilor veniţi, orgolioşi şi zgomotoşi, regenerând lirismul, refăcând legăturile cu tradiţia (boicotată) şi instituind un „baraj axiologic”, blocând acreditarea succesorilor, la fel de merituoşi (nota Gh. Grigurcu).

          Evident, disponibilitatea frenetică, sacrificiul, pierderea de sine („Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi”) anunţau cumva schimbarea la faţă a poetului; „cumplita omidă” va deveni fluture, acel ceva ascuns în realitate, ameninţarea planând, chemând imagistica apocaliptică vor îngădui transfigurarea, lepădarea de „umbra infernală”, imboldul imnificării, instituind atmosfera extatică (celebrare, bucurie, blândeţe, împăcare). Altfel spus, omul, ca splendoare a creaţiei, trecut prin infern, învaţă lecţia pustiei: smerenie, umilinţă, frăţietate etc. Fiindcă Imnele descoperă enclavele purităţii şi arhaitatea izvoarelor, risipind bucurie. Poetul resuscită, solemn-emfatic, felul răsăritean de a gândi (pe filon ortodoxist); contactul cu „străinia” s-a dovedit catalitic şi, ieşind din „umilinţă”, dezvoltând un patetism gesticulant, imnografia lui Alexandru cade, regretabil, în paradă liturgică, beneficiind şi de o recepţie admirativă, exaltată. Implicit, de o „clasicizare” rapidă. Rezervele, câte au fost, priveau industriozitatea şi deviaţia religios-habotnică, acceptată, totuşi, în epocă, în plin ateism triumfalist. Dar pustia străbătută de poet (chemând, prin extensie biblică, motivul exodului) conducea, pe suportul concepţiei patristice şi având drept pildă imnurile pindarice (traduse de cel ce, în 1965, ne propunea Viaţa deocamdată) spre pacea lăutrică, ascetism, iubire, civism; adică opunându-se pustiirii şi cortegiului de efecte (suferinţă, alienare, izolare), induse de hiperindustrializare şi turboconsumerism. Poezia adevărată – ne prevenea Ioan Alexandru în Jurnal de poet – e „imn de bucurie”. Aşa fiind, chiar dacă şi alţii, afini temperamental, i-au urmat îndemnul glorificând / beatificând „acordurile celeste” şi „polenul paradisiac” (precum un Adrian Popescu, ivit din falanga echinoxistă), liantul iubirii dezvăluie, la Alexandru, un tragism subteran. Istoria e „podită” cu oseminte, provinciile oferă poetului-slujitor prilejul de a evoca pios, solemn-oracular, martiriul. Motivaţia imnică, în acord cu simbologia creştină împacă pilduitor iubirea şi dăruirea; logodit cu „lirele luminii”, poetul va psalmodia monoton-encomiastic şi va închega o viziune mitologică, amestecând religiozitatea pe model bizantin cu sentimentalismul ţărănesc, tânguitor şi ditirambic sau cu imagistica de apocalips, lansându-se în predici avântate, cu gesturi de amvon. Blândul poet roşcovan („părintele”, cum îi spuneau studenţii), convins că prietenul Orfeu îşi avea sălaşul în Dacia mitică vroia să ne asigure că „numai din iubire poţi trăi”. Sfatul său nu pare a avea căutare azi, într-o societate confuză, conflictuală şi rapace; iar saltul său, de la expresionism la spiritualism, ridică firesc întrebarea dacă, în era internautică, în plină ceaţă axiologică, Ioan Alexandru mai are măcar şansa de a fi citit / recitit?

ADRIAN DINU RACHIERU

Sursa: Adrian Dinu Rachieru