Cucerirea Independenţei de stat a României (1877-1878)- “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!”
„ O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă” (M. Eminescu)
*
PE 9 MAI 1877, Parlamentul ţării proclamă „Independenţa absolută a României”, profitând de o conjunctură politică favorabilă. Cu unanimitate de voturi, decizia primeşte consacrarea oficială. Dar de aici şi până la recunoaşterea independenţei de către marile puteri drumul este lung, străjuit de miile de eroi morţi, umbrit de răpirea pentru a doua oară a Basarabiei de către „aliatul nostru”, Rusia, iar, la capătul drumului o nouă surpriză pe care ne-o rezerva Europa: condiţionarea recunoaşterii independenţei de împământenirea evreilor care migraseră la noi. Ca şi în cazul unirii lui Mihai Viteazu, opinia publică europeană nu ne este favorabilă, ba mai mult, ziarele din Budapesta titrează „numai printr-o ocupaţie austro-ungară se pot asigura interesele de stat ale României”.
Ţările din Balcani primesc cu entuziasm vestea, dar marile puteri occidentale sunt rezervate, aşteptând să se pronunţe în cadrul negocierilor viitoare de pace.
Contextul european al Independenţei
Europa secolului al XIX-lea este una agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815), marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor absolutiste. Este Europa Revoluţiei Paşoptiste, a Războiului Crimeii, a lui Napoleon al III-lea şi a unificării Germaniei prin Realpolitik-ul „cancelarului de fier”, Bismark. Înainte de Primul Război Mondial, „problema orientului” – a Balcanilor – şi a destrămării Imperiului Otoman, va schimba radical faţa continentului.
Români, prinşi în focul dintre cele trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, trebuie să se folosească de momentele favorabile apărute în sistemele de alianţe europene. Consecinţele se resimt şi astăzi: în urma războiului ruso-turc (1806-1812), Basarabia a fost cedată Rusiei (deşi trupele lui Napoleon se pregăteau să atace Rusia, negocierile cu turcii i-au adus ţarului Basarabia prin mituirea unui membru al delegaţiei otomane, Dimitrie Moruzi, care spera să ajungă domn în Principate. Ulterior el a fost deconspirat şi decapitat de turci n.a). Trebuie precizat că în acea vreme prin Basarabia se înţelegea sudul actualei Basarabii, respectiv: Bugeacul, Izmailul, Chilia, Akerman şi Benderul, restul teritoriului fiind parte integrantă a Moldovei.
Nedreptatea avea să fie parţial şi temporar reparată în cadrul Congresului de pace de la Paris (1856), când cele 3 judeţe din sudul Basarabiei ne-au fost înapoiate. Înfrântă de alianţa franco-anglo-otomană în Războiul Crimeii, Rusia nu avea să uite niciodată „prevederile ruşinoase” ce i-au fost impuse în cadrul acestui Congres. Aceasta se va vedea mai ales când ne va răpi pentru a doua oară cele 3 judeţe, deşi i-am fost aliaţi în războiul din 1877-1878. Visul ţarului Alexandru al II-lea era să rupă pe mormântul tatălui său Tratatul de la Paris.
Pentru viaţa noastră statală a urmat Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859 sub principele Cuza, abdicarea acestuia şi înscăunarea, nu fără peripeţii şi sub ameninţarea pierderii unităţii, a principelui Carol I (1866). Încercări de eliberare a Balcanilor sunt multiple, înţelegeri între sârbi, români, bulgari, greci, mentenegreni, albanezi şi greci se fac şi se desfac, iniţiativa trecând pe rând de la o ţară la alta. Tot aici, se nasc conflicte de interese între marile puteri. Austro-Ungaria vrea Bosnia şi Herţegovina, Rusia este dominată de curentul panslavist care visează să ajungă până la Constantinopol (un nou Imperiu Bizantin), Anglia se teme de o ocupaţie ţaristă a strâmtorilor Mediteranei, Franţa doreşte şi ea o diminuare a influenţei ruseşti în Balcani, iar deasupra tuturor se ridică sistemul de alianţe al lui Bismark şi Germania unificată prin înfrângerea dramatică a Franţei lui Napoleon al III-lea în 1871.
Izbucnirea războiului
După frământări de decenii şi numeroase războaie ruso-turce, vulcanul balcanic erupe din nou. În 1875 criza Orientului se redeschide prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, iar în anul următor conflictul se amplifică prin răscoala şi masacrele din Bulgaria, ostilităţile armate dintre otomani, Serbia şi Muntenegru. România adoptă o poziţie de neutralitate, dar sprijină în ascuns aceste mişcări. Bulgarii fac propagandă la Bucureşti pentru reforme politice, voluntari ruşi ne tranzitează ţara spre Bulgaria, iar armele sunt lăsate să treacă şi ele graniţa.
În acest context, la 26 iunie 1876 ţarul se întâlneşte în secret la Reichstadt cu împăratul austriac Franz Iosif, unde se stabileşte ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman, Rusia să „revină la frontierele naturale de dinainte de 1856” (printre altele să recapete Basarabia n.a.), iar Austro-Ungaria să preia Bosnia şi Herţegovina.
În decembrie 1876, marile puteri se întâlnesc la Constantinopol, dar negocierele eşuează în momentul în care turcii aprobă o nouă Constituţie, despre care se credea că va rezolva problemele balcanice. Această Constituţie numea România „provincie privilegiată”, stârnind o indignare generală la Bucureşti. Intervenţia Rusiei în Balcani este de acum hotărâtă. Ea vrea o Bulgarie puternică ca satelit al său în SE european. România este la mijloc şi riscă chiar o ocupare, cum se întâmplase de atâtea ori în trecut.
România venea după o guvernarea conservatoare relativ echilibrată (1871-1876) a lui Lascăr Catargiu, care va fi însă înlocuită de cea liberală, în frunte cu I.Brătianu. Părăsită de puterile europene garante, România este nevoită să se orienteze către Rusia în conflictul ruso-turc. Pentru a ajunge în Balcani, trupele ruseşti trebuie să treacă pe teritoriul ţării noastre. Au loc tratativele româno-ruse de la Livadia, finalizate prin Convenţia privitoare la trecerea trupelor din 4 aprilie 1877, în care, printre altele, se asigura integritatea teritorială a ţării noastre. Armatele ruseşti trec Prutul, fără a mai aştepta votarea Convenţiei în Parlamentul românesc. Dar, trupele româneşti nu intră în conflict, fiind concentrate în Oltenia pentru a preveni eventualele atacuri turceşti asupra poziţiilor noastre de la Dunăre. Au loc dueluri de altilerie sporadice cu turcii, fiind bombardate Giurgiu, Bechet, Olteniţa ş.a.
În aceste condiţii se declară stare de război, iar la 9 mai Parlamentul proclamă Independenţa României, Mihail Kogălniceanu- ministrul de externe- declarând că „suntem o naţiune liberă şi independentă”. Răspunsul românilor din celelalte provincii ocupate nu întârzie să apară. Bucovineni, ardeleni, bănăţeni, basarabeni trec graniţa pentru a se înrola. De trezirea lor şi de refacerea Regatului Dac se teme însă Austro-Ungaria şi de aceea va încerca înăbuşirea mişcărilor de simpatie.
Operaţiile militare din Balcani
Conducătorul armatelor ruse este fratele ţarului, Marele Duce Nicolae. Cu acesta, principele Carol I va discuta posibilitatea intervenţiei militare comune ruso-române, păstrându-se individualitatea armatei române. Propunerile sale sunt însă respinse categoric, apreciindu-se că armata rusă nu are nevoie de sprijinul forţelor române. Conducătorii politici de la acea vreme, dar mai ales guvernarea liberală era de părere că botezul focului va duce la recunoaşterea netăgăduită a Independenţei. Conservatorii, se pronunţau în continuare pentru moderaţie şi să nu se treacă Dunărea.
Trupele ruse obţin numeroase victorii în Bulgaria, ocupă Târnova, dar se poticnesc în faţa Plevnei şi a lui Osman Paşa. Două atacuri ruseşti eşuează în mod dramatic. Ruşii riscă să fie aruncaţi în Dunăre, iar teatrul de război să se mute pe teritoriul românesc.
De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase anterior. El îl scrie lui Carol următoarea telegramă: “Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.
Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna, comandă pe care o va şi primi. Din păcate el nu pune condiţii politice scrise şi se încrede în cuvântul Ţarului. Mai târziu aceasta ne va costa scump. Decizia de trecere a Dunării este „o hotărâre personală, sprijinită pe optimismul unui singur ministru (Brătianu), care crezuse că un cuvânt de împărat, cât de solemn, face cât o convenţie, cât de modestă”. (N.Iorga). Era momentul când se zvonea că turcii au trecut Dunărea la Silistra, ameninţând Bucureştiul. Ministrul de externe, Kogălniceanu, se degajează de orice răspundere.
Opinia publică europeană, dar mai ales Austria, sunt neliniştite de fuziunea româno-rusă. Pentru a calma străinătatea, se afirmă că este un război preventiv, pentru ca turcii să nu ne invadeze, şi, în plus, este datoria noastră de creştini de a interveni.
Luptele de la Plevna
Pentru cucerirea Plevnei, Carol I, de acum comandant suprem al armatei, se pronunţa pentru un asediu, în locul asalturilor sângeroase. Dar pe 30 august (Sf. Alexandru) se serba ziua Încoronării Ţarului, şi Marele Duce Nicolae ordona contrariul. Este momentul asaltului general de la Plevna. Unităţile româneşti luptă cu vitejie, dar focul de pe metereze le respinge atacurile. „Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se răsese atăta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci” (Kohn-Abrest, corespondent). Ofiţerii tineri ca Valter Mărăcineanu sau Şonţu cad în fruntea celor pe care îi îmbărbătează. Românii cuceresc reduta Griviţa, dar cu preţul a peste 2000 de morţi. Victoria lor parţială este sărbătorită de peste 10 000 de oameni la Bucureşti, împreună cu regina Elisabeta. Două companii de vânători români pier. Dar până la căderea Plevnei mai e multă vărsare de sânge.
Sub ameninţarea cavaleriei lui Osman, Ţarul, Marele Duce şi suita fug peste Dunăre.
În septembrie se dă un nou asalt, în frunte cu dorobanţii noştri, dar şi acesta e respins. Se revine la soluţia propusă de Carol, asediul şi se aşteaptă întăriri ruseşti. Dar, se porneşte vremea rea şi soldaţii noştri nu primesc haine de iarnă pentru că bugetul este terminat, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să scrie în Timpul ”Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta sunt, mulţămită guvernului, goi şi bolnavi. Nici o scuză, nici o justificare, nici esplicaţie nu ne poate muţămi faţă de această mizerie vădită”. În plus, în ţară, se infiltrează „bande de unguri”, gata să ne atace. La Budapesta au loc mitinguri pro-turceşti.
Căderea Plevnei se va produce numai după sosirea garnizoanei imperiale ţariste şi după un îndelung asediu, la 28 noiembrie 1877. Contribuţia armatei române este admirabilă şi de netăgăduit. Generalul turc care a luptat la Plevna, Valentine Baker Pacha, aprecia că „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă, care lupta la nord de Balcani, ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre”. (p.690, Istoria României, Academia Română, vol VII tom I, Bucuresti 2003).
După căderea Plevnei, armata rusă se îndreaptă spre Adrianopol şi Sofia, iar cea română spre Vidin şi Belogradcik. Rolul nostru era de a le ocupa ca zălog până la încheierea păcii, dar Serbia este nemuţumită şi stăruie să nu se aibă în vedere vreo anexiune românească în această zonă. Ocupării Vidinului de români i se opune şi Austro-Ungaria.
Între timp, ruşii înaintau rapid spre Adrianopol, ceea ce i-a determinat pe turci să încheie pace la 19 ianuarie 1878.
“Răsplata” aliatului – a doua răpire a Basarabiei
Negocierile ruso-turce au loc la San Stefano, dar reprezentantul României nu este admis. Se recunoaşte independenţa României şi a Serbiei şi câte „o despăgubire teritorială”, neprecizată însă. În zadar se apără românii în faţa fostului aliat, Basarabia (aici Cahul, Ismail şi Bolgrad n.a.) este pierdută iarăşi. Disperarea o arată chiar cuvintele lui Kogălniceanu „Datoria de a scăpa această parte a ţării noastre a fost în mare parte cauza conspiraţiei armatei noastre contra Plevnei. Am dat sângele nostru pentru a nu da pământul nostru”. Nici Eminescu nu scapă criticii acest moment: „România este singurul aliat în primejdie de a fi dezmembrat chiar de aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritorială”. Hotărârea ruşilor era de nezdruncinat, considerând-o o spălare a ruşinii suferite în 1856 laCongresul de la Paris. Se făceau presiuni ca România să accepte oficial răpirea celor 3 judeţe, oferindu-se lui Carol I o a doua coroană, cea a Bulgariei. Refuzul este însă total.
Etnic map of Bessarabia in 1930. (Photo credit: Wikipedia)
Marile puteri doreau o dezbatere europeană asupra condiţiilor păcii ruso-turce, fiecare urmărindu-şi interesle. Astfel, are loc Congresul de la Berlin (1878), sub preşidenţia cancelarului german Bismark. De la Europa, românii aşteptau salvarea Basarabiei, dar diplomaţia română ştia că jocurile erau deja făcute. Numeroase petiţii româneşti veneau să ne susţină revendicările, dar ele nu coincideau cu interesle statelor occidentale. Ni se dădea în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor (cedată cu atâta uşurinţă Ucrainei de diplomaţia post-comunistă n.a.), vechi pământ românesc.
Congresul de la Berlin va conţine în hotărârile sale germenele viitorului Război Mondial. Şi ca şi când răpirea Bsarabie nu ar fi fiost suficientă, ne-a rezervat o ultimă surpriză. Art.44 al Tratatului de la Berlin prevedea: ”În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”. Întrucât în Principate, sub influenţa conflictelor europene migraseră zeci de mii de evrei, cu precădere din Rusia şi Galiţia, această decizie urmărea acordarea dreptului de cetăţenie. “În schimb (la Berlin) se impune ca o condiţie pentru recunoaşterea Independenţei, împământenirea în masă a evreilor neasimilaţi. Aceasta era o surpriză, singura pe care ni-o rezerva Adunarea Europeană asupra căreia se concentraseră ultimele speranţe ale poporului român” (N.Iorga).
Mari frământări interne au loc la noi. Este momentul când îşi exprimă părerea referitor la „chestiunea evreiască” marii oameni de cultură ca M.Eminescu, A.D.Xenopol, I.L.Caragiale, M.Kogălniceanu, B.P.Haşdeu ş.a. Nu era vorba de hilarul de acum termen „antisemitism”, ci de apărarea tinerei Românii.
Caragiale a surprins perfect situaţia în articolele sale:
“Ce s’a întâmplat însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană, – oameni pribegiţi aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă la un loc prea strimt pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate, – au început să agite din nou chestiunea israelită, odată resolvată strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei religioase. Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se producă făţiş şi în fine să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci, care să vie numaidecât să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei israelite în relaţiile sale cu puterea Statului”.
După revizuirea Constituţiei în 1879, evreii se aglomerează tot mai mult în oraşe, încep să ocupe funcţii în principalele domenii de activitate: medicină, justiţie, învăţământ, cultură etc. Între timp, în Rusia, la 1881, au loc mişcări puternice ale ţăranilor împotriva evreilor, care iau calea exilului. În mediul rural devin arendaşi pentru boierimea care îşi cheltuia averile la Paris, ducând la exasperare ţăranul.
În încheiere, azi, 9 Mai, când sărbătorim mai degrabă Ziua Europei decât Independenţa României cucerită cu atâtea sacrificii, îmi vin în minte cuvintele lui Mihai Viteazul “Europa? Unde era Europa când am avut nevoie?”. Suntem singuri, cu Dumnezeul neamului nostru înainte.
Diana Iane http://ro.altermedia.info
—
Bibliografie:
Ion I Nistor, “Istoria Românilor”, vol II
Nicolae Iorga, “Războiul pentru independenţa României”
Mihai Eminescu, “Opere”, vol X
“Istoria Românilor”, vol VII, editată de Academia Română, Bucureşti 2003
*
1.1. CONDITIILE INTERNE SI INTERNATIONALE ALE PROCLAMARII INDEPENDENTEI DE STAT A ROMANIEI LA 9 MAI 1877.
Proclamarea independentei de stat a Romaniei in a doua jumatate a secolului al XIX-lea a devenit o necesitate imperioasa, care se impunea in mod logic. Ea a fost determinata de factori interni si externi favorabili care faceau din cucerirea independentei un obiectiv prioritar si iminent.
Din punct de vedere intern independenta a fost o nazuinta seculara, o permanenta a istoriei poporului roman. Ea a alimentat mereu dorinta de libertate, dragostea fata de glia strabuna si eroismul in lupta. Ca urmare, tarile romane nu si-au pierdut niciodata existenta statala si nu au putut fi transformate in pasalacuri. In noile conditii mentinerea suzeranitatii otomane si a garantiei colective a celor sapte state europene reprezenta un anacronism ce frana dezvoltarea tarii. Romaniei i se interzicea sa incheie tratate politice si comerciale, sa aiba reprezentanti diplomatici, sa bata moneda, sa majoreze efectivele militare etc.
Crearea statului national in 1859 a reprezentat un factor major al procesului cuceririi independentei de stat.
Cu toate oprelistile puse in fata poporului roman prin tratatul de la Paris[1], unirea a fost recunoscuta pe plan extern, Romania a stabilit legaturi diplomatice prin agentii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena, 1872 la Berlin, 1874 la Petersburg), a incheiat conventii cu Austro-Ungaria (1875) si cu Rusia (1876), a facut schimburi de delegatii etc. Toate acestea reprezentau demersuri evidente catre o independenta deplina si reliefau ca ceea ce se impune in mod necesar isi creeaza drum liber indiferent de obstacolele ce s 414g61e e interpun in cale.
Dezvoltarea economica, noile relatii sociale determinate de aceasta dezvoltare, ca si situatia politica interna, cereau imperios inlaturarea oricaror relatii de dependenta. In cca. un deceniu dupa unire s-a dublat productia agricola si s-a triplat cea industriala, s-a extins reteaua de cai ferate (1250 km), s-a infiintat un sistem monetar national, s-a creat si s-a dezvoltat o armata nationala. Prefacerile ce aveau loc in societatea romaneasca dupa Unirea Principatelor au determinat trecerea la etapa decisiva a luptei pentru independenta.
Conditiile externe au favorizat lupta romanilor pentru cucerirea independentei statale.
In 1875 se declanseaza rascoale armate impotriva dominatiei otomane in Bosnia si Hertegovina; in 1876 se rascoala bulgarii, sarbii si muntenegrenii; Romania sprijina aceste actiuni fara sa se amestece direct in conflictul iscat.
Avand in vedere conjunctura internationala, Romania a incercat obtinerea independentei pe cale diplomatica, adoptand o pozitie de neutralitate in schimbul careia revendica independenta prin cele sapte conditii[2].
Avand in vedere continutul cererilor, cat si statutul Romaniei – tara sub suzeranitate otomana si garantie colectiva – tarile europene au adoptat fata de acest demers al Romanieiurmatoarea atitudine:
– Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit si nu i-a dat curs sub pretextul ca nu se putea ocupa de aceasta problema decat la sfarsitul razboiului
– Rusia a considerat cererile Romaniei inoportune
– Franta le-a considerat primejdioase
– Anglia le-a apreciat drept ambitie bolnavicioasa
Se desprindea limpede concluzia ca independenta trebuia cucerita. Aceasta s-a intarit si mai mult in urma Conferintei de la Constantinopol (decembrie 1876) a tarilor semnatare a tratatului de la Paris, intrunita cu scopul de a determina Poarta sa accepte unele reforme pentru tarile din sudul Dunarii.
Conferinta nu a luat in discutie cererile Romaniei, mai mult, Imperiul otoman a dat o Constitutie prin care Romania era considerata drept provincie otomana privilegiata .
Romania a trecut la pregatirea actului independentei.
In septembrie-octombrie 1876 la Livadia (Crimeea) au avut loc discutii privitoare la trecerea trupelor rusesti prin tara ,pe baza unei conventii.
La 4 aprilie 1877 a fost incheiata (la Bucuresti) Conventia ruso-romana[3],potrivit careia se permitea trecerea trupelor ruse prin tara, cheltuielile de transport reveneau guvernului rus. In plus, Rusia se obliga sa actioneze pentru a se respecta interesele Romaniei. O anexa cuprinzand 26 de articole detalia toate aspectele legate de traversarea teritoriului Romaniei de catre trupele tariste (comisari de legatura pe langa autoritatile locale, un comisar general roman pe langa comandantul sef al trupelor ruse, aprovizionarea o asigura Romania la preturi convenabile, transportul pe caile ferate era redus cu 40%, trupele ruse aveau interdictie de a trece prin Bucuresti).
Pe plan intern au fost adoptate o serie de masuri corespunzatoare noii situatii.
S-au votat doua credite pentru dotare si nevoi de concentrare (4 milioane si 1,05 milioane); s-au creat noi unitati militare; s-au facut o serie de manevre de trupe pentru a preveni un atac prin surprindere din partea Imperiului otoman; in tara se amplifica tot mai mult un curent favorabil proclamarii independentei.
La 9 mai 1877 a fost proclamata independenta de stat a Romaniei, dupa ce in prealabil pe 6 aprilie s-a decretat mobilizarea, pe 12 aprilie Rusia a declarat razboi Imperiului otoman, iar pe 16 aprilie Camera si 17 aprilie Senatul au aprobat Conventia ruso-romana.
Afland de Conventie, Imperiul Otoman a deschis foc asupra oraselor de la Dunare: pe 21 aprilie cu navele a atacat Braila, pe 26 aprilie cu artileria a atacat Calafatul, Bechetul, Oltenita si Calarasiul, iar bandele de prada sau dedat la jafuri si crime.
Poporul roman, armata, presa au cerut guvernului sa riposteze. Pe data de 26 aprilie artileria de la Calafat a ripostat.
Pe data de 29 aprilie un grup de deputati din Camera au cerut printr-o motiune ruperea legaturilor cu Poarta, iar pe 30 aprilie si Senatul a adoptat o motiune asemanatoare.
La 9 mai 1877 Parlamentul s-a intrunit in sesiune extraordinara si a proclamat independenta. La interpelarea unui deputat (Nicolae Fleva) a raspuns ministrul de externe al Romaniei, Mihail Kogalniceanu[4].
Camera[5] si Senatul a proclamat independenta[6].
In aceeasi zi s-a votat infiintarea ordinului “Steaua Romaniei”.
Pe 11 mai a fost anulat tributul fata de Poarta[7].
Pe plan intern acest act istoric a determinat un mare entuziasm in randul tuturor romanilor.
Pe plan extern, independenta Romaniei a determinat tarile garante sa adopte atitudini diferite
– Imperiul otoman a taxat-o drept rebeliune, declarand in acelasi timp ca isi pastreaza intacte drepturile asupra Romaniei
– Anglia a considerat-o contrara tratatelor, cerand masuri de pedepsire
– Franta a manifestat raceala, declarand ca regreta faptul ca Romania a renuntat la garantia colectiva
– Austro-Ungaria a avut o atitudine rezervata
– Rusia a apreciat-o drept un act – de facto dar nu si de jure – inoportun
– Italia a aprobat actul curajos al Romaniei
[1] Tratatul de la Paris (1856) – extrase:
Art.22: “Tarile Romania si Moldova se vor afla si pe viitor sub suzeranitatea Inaltei Porti si sub chezasia puterilor tocmitoare de drepturile si scutirile ce au.”
Art.23: “Inalta Poarta se indatoreaza a pastra ziselor tarii o obladuire neatarnata si nationala precum si deplina slobozenie de religie, legi, negot si plutire“.
Art.26: “S-a primit de noi ca tarile romane sa aiba ostire nationala pentru siguranta dinauntru si a granitelor”.
Art.27: “Daca linistea dinauntru tarilor acesta va fi amenintata Inalta Poarta se va intelege cu celelalte Puteri tocmai asupra masurilor ce ar trebui ca sa se ia spre a statornicii sau a pastra linistea”.
[2]Cele sapte revendicari ale Romaniei adresate Turciei in iunie 1876 in schimbul pozitiei de neutralitate:
- Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania.
- Admiterea reprezentantilor ei in corpul diplomatic.
- Asimilarea supusilor romani din Turcia situatiei celorlalti supusi straini si recunoasterea dreptului de judecata a lor de catre agentii diplomatici romani.
- Inviolabilitatea teritoriului roman si delimitarea insulelor Dunarii.
- Incheierea cu Imperiul Otoman a unor conventii comerciale, postale si telegrafice, precum si a unei conventii de extradare a raufacatorilor.
- Recunoasterea pasaportului roman si abtinerea consulilor Turciei de a se amesteca in afacerile privind pe romanii din strainatate.
- Fixarea granitei intre Romania si Turcia la gurile Dunarii, pe talvegul bratului principal.
Nota se termina cu amenintarea ca daca cererile nu vor fi satisfacute Romania va fi silita sa adopte o alta atitudine.
[3]Romania promoveaza o politica de apropiere fata de Rusia, in acest sens au loc discutii la Livadia (1876) care se finalizeaza cu Conventia romano-rusa de la Bucuresti din 4/16 aprilie 1877, privind razboiul impotriva Imperiului Otoman :”Lucrand in acord cu celelalte mari Puteri, pentru a ameliora conditiunile de asistenta ale crestinilor supusi dominatiei Sultanului, Guvernul Imperial al Rusiei a atras atentiunea Cabinetelor garante asupra necesitatii de a asigura intr-un mod eficace executarea reformelor cerute de la Poarta.
Pentru ca escitarea musulmanilor si slabiciunea invederata a guvernului otoman nu lasa a se spera masuri serioase de executare din partea autoritatilor turce, o interventiune militara din afara poate deveni necesarie. In cazul cand dezvoltarea ulterioara a afacerilor in Orient ar sili Rusia a asuma aceasta sarcina si a dirija armata sa in partea Turciei din Europa, Guvernul Imperial, dorind a respecta inviolabilitatea teritoriala a Statului Roman, a convenit de a incheia cu Guvernul Altetei Sale Domnul Carol I o conventiune speciala relativa la trecerea trupelor ruse prin Romania.
Prin urmare, au fost designati ca plenipotentiari: .
Carii, dupa ce si au preschimbat deplinele lor puteri gasite in buna si regulata forma, s-au invoit asupra articolelor urmatoare:
Articolul I
Guvernul Altetei Sale Domnului Romaniei Carol I asigura armatei ruse care va fi chemata sa mearga in Turcia, libera trecere prin teritoriul Romaniei si tratamentul rezervat armatelor amice.
Toate chieltuielile cari ar putea fi ocasionate de trebuintele armatei ruse, de transportul sau, precum si pentru satisfacerea tuturor trebuintelor sale, cad, naturalmente in sarcina Guvernului Imperial.
Articolul II
Pentru ca nici un inconvenient sau pericol sa nu resulte pentru Romania din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul sau, Guvernul Majestatii Sale Imperatorul tuturor Rusiilor se obliga a mentine si a face a se respecta drepturile politice ale Statului Roman, astfel cum resulta din legile interioare si tratatele esistente, precum si a mentine si a apara integritatea actuala a Romaniei.
Articolul III
Toate detaliurile relative la trecerea trupelor ruse, la relatiunile lor cu autoritatile locale, precum si toate invoielile cari ar trebui sa fie luate pentru acest sfarsit, vor fi consemnate intr-o conventiune speciala care va fi incheiata de delegatii ambelor guverne si ratificata in acelasi timp ca si cea de fata si va intra in lucrare de o-data.
Articolul IV
Guvernul Altetei Sale Domnul Romaniei se obliga a obtine pentru Conventiunea de fata, precum si pentru cea mentionata la articolul precedent , ratificarea ceruta de legile romane si a face imediat esecutorii stipulatiunile coprinse intr-insa.
Drept aceea, plenipotentiarii respectivi au pus pe Conventiunea de fata semnaturile lor si sigiliul armelor lor.
Facut la Bucuresci, la 4(16) aprilie, anul gratiei una mie opt sute seaptezeci si seapte.
(Semnat) Baron DIMITRI STUART,
Agent diplomatic si consul general al Rusiei in Romania.
(Semnat) M. KOGOLNICEANU,
Ministru al afacerilor straine al Romaniei
[4]Cuvantarea lui Mihail Kogalniceanu in sedinta Adunarii Deputatilor la 9 mai 1877 cu privire la Proclamarea Independentei
“(.) In stare de razbel, cu legaturile rupte, ce sintem? Suntem independenti; suntem natiune de sine statatoare.
Ne intrebati cum ce suntem? Suntem in stare de resbel cu turcii, legaturile noastre cu Inalta Poarta sunt rupte, si cand va fi ca pacea sa se faca nu cred ca un singur roman va mai consimti ca Romania sa reintre positiunea ei de mai nainte, rau definita, hibrida si jicnitoare atat intereselor Romaniei cat si intereselor Turciei.
Asa deara, d-lor deputati, nu am cea mai mica indoiala si frica de a declara in fata representantiunei nationale ca noi suntem o natiune libera si independenta . Noi trebuie sa vedim ca suntem natiune viua, trebuie sa dovedim ca avem consciinta misiunei noastre, trebuie sa dovedim ca suntem in stare sa facem si noi sacrificii pentru ca sa pastram aceasta teara si drepturile ei pentru copii nostri, si aceasta misiune in momentele de facia este incredintata fratilor si fiilor nostri care mor la hotare.
Inca o data va declar, d-lor, in numele guvernului, ca noi ne privim ca in resbel cu Poarta, ca legaturile noastre cu Poarta sunt rupte, ca guvernul va face tot ce va fi cu putinta ca starea noastra de stat independinte si de sine statator sa fie recunoscuta de Europa la viitoarea pace, pe care si guvern si dv. Si teara intreaga o doresc sa o vaza cu o ora mai inainte.” (Vezi: “Monitorul oficial”, nr. 118, din 27 mai 1877, p. 3449-3453).
[5]Motiunea Camerei Deputatilor, la 9 mai 1877, in problema proclamarii independentei :“Camera multumita de explicarile guvernului asupra urmarilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent. Ia act ca resbelul intre Romania si Turcia, ca ruperea legaturilor noastre cu Poarta si independenta absoluta a Romaniei au primit consacrarea lor oficiala. Si comptind pe dreptatea Puterilor garante, trece la ordinea zilei “.
[6]Motiunea Senatului din 9 mai 1877 privind independenta Romaniei : “In urma esplicatiunilor date de d. ministru al afacerilor straine, in privinta motiunii votata de Senat, in ziua de 30 aprilie. Senatul, luand act de positiunea facuta Romaniei de Imperiul otoman, considera Statul Roman independinte, si invita pe guvern a lucra ca independinta ei sa fie recunoscuta si garantata de marile Puteri europene, a caror dreptate si sprijin au contribuit in tot timpul la dezvoltarea Romaniei”.
[7]Din Conventia de la Paris (1858): ” Art.8: “Principatele vor plati curtii suzerane un tribut anual al carui total ramane fixat la suma de 1.500.000 de piastri pentru Moldova si 2.500.000 de piastri pentru Valachia. Curtea suzerana va aranja impreuna cu Principatele masurile de aparare a teritoriului in caz de agresiune externa si ei ii revine datoria de a produce, printr-o intelegere cu curtile garante, masurile necesare restabilirii ordinei in cazul in care ea va fi compromisa”.
