Cetăţeanul digital şi “alfabetizarea media”
În pofida aerului funerar, a amprentei deceptive reverberând nostalgic, toamna semnifică şi un început, o explozie de vitalitate prin forfota tinerească care animă sălile de curs şi amfiteatrele odată cu gongul inaugural al unui alt (nou) an şcolar / universitar. Deschiderea porţilor şcolilor, fluxul juvenil, energia contagioasă, bucuria revederilor şi, desigur, emoţiile bobocilor definesc, dincolo de festivismul retoric, un moment tonic. Care s-ar cere conjugat cu elanul reformist, cu optimizarea ofertei educaţionale câtă vreme învăţământul românesc, intrat în zodia transformărilor, îşi propune să fie, în primul rând, o bătălie (câştigată) pentru calitate. Să fie, realmente, o competiţie a valorilor. Neignorând însă, sub pecetea tonului euforic, realităţile: contextul crizist, turbulenţele economice, bulversatul sistem educaţional supus unei re-formări continui. Să fie oare formele fără fond un brand românesc, cum zic cârcotaşii? Să nu fim în stare să devenim o ţară aşezată, redescoperind normalitatea? Să trăim doar sub presiunea conjuncturilor, iubind zgomotul mediatic, spectacolul facil, cultul pentru rating?
E adevărat, trăim într-o societate mediatică. Revoluţia digitală, video-cultura, „colonizarea” timpului liber, modificarea ideii de fericire prin consumerism, hedonismul permisiv şi atrofierea civismului, fractura generaţionistă nasc un şir de reacţii de o gravitate fără precedent, unele chiar în sfera patologicului. Imageria socio-comercială în „civilizaţia destinderii” generează un „consum pervertit” omogenizant şi alienant, un contagios stil de viaţă, o cultură a seducţiei, mediocră şi uniformizatoare. Comportamentul zapping, valorizarea principiului plăcerii ne fac captivii industriei divertismentului, a culturii media cu certă disfuncţie narcotizatoare. Un (alt) modus vivendi, pe suport mediatic, de audienţă planetară, ia locul realităţii. Homo zappiens, anesteziat, devenit client mondial (world customer) e prins în această reţea de imagini cultivând un „ritual fantasmatic”, alunecând în show şi căzând în derizoriu. Prin „zapare”, cercetând lumea (McLumea) prin ecranul TV alungăm tocmai spiritul critic, ne dispensăm de o analiză lucidă, pierdem simţul realităţii.
Voci alarmate denunţă această explozie de violenţă, vulgaritate, mediocritate. Acuzele curg. Educaţia prin TV face victime pe bandă rulantă; televizorul, devenit membru al familiei nu e doar „jefuitor de timp” (cum zice John Condry) ci conduce la „imbecilizare” (G. Sartori). Se instaurează, aşadar, o dictatură liber-consimţită: dictatura mediatică! A început, spun analiştii, al treilea război mondial, cel dintre media clasice şi new media. Or, mediul on-line se extinde, efectele perverse ale digitalizării se resimt. În România ar fi, confirmă statisticile, cca. 7,4 milioane utilizatori de internet. Iar tehnologia e-ink (cerneală electornică) prelungeşte suspans-ul…
Iată contextul în care şcoala, traversând seisme reformiste, este şi trebuie să rămână o instituţie de importanţă strategică. Motiv de a crede că renaşterea gândirii critice e cu putinţă. Şi, neîndoielnic, presant-necesară. Iar jurnalismul responsabil poate fi (şi trebuie să fie) un aliat preţios în această tentativă.
Oferind trei specializări (Jurnalism, Comunicare şi relaţii publice, Limbi moderne aplicate), Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Limbi moderne porneşte, iarăşi, la drum. Şi corpul profesoral şi populaţia studenţească speră să-şi împlinească aşteptările. Fireşte, colaborând. În vara care a trecut ne-au vizitat comisiile ARACIS şi rezultatele (menţinerea acreditării la licenţe şi masterate) confirmă că suntem pe un drum rodnic, muncind temeinic. Am lansat pe piaţă şi revista Centrului de cercetări în comunicare şi Educaţie Media „botezată” Cultura media, încercând prin studiile şi cercetările noastre să apărăm cetăţeanul digital. Să fortificăm pedagogia media. Fiindcă trebuie să acceptăm un trist adevăr: computerele „creează mai multă dependenţă decât heroina”…
În absenţa alfabetizării media, a pedagogiei civice, a protecţiei educaţionale riscăm să recădem în „barbarie”, accentuând dependenţa de media (cronofagie, desocializare). Schiţând acest context în care ne e dat să convieţuim, alert, provocator, confuz, admitem că trebuincioasa lui „lectură” critic-interogativă nu se poate dispensa de ochiul vigil al jurnalistului. Iar misia, să recunoaştem, e copleşitoare. Oferind, pentru piaţa media, profesionişti veritabili (şi mulţi dintre absolvenţii Facultăţii au dovedit, în timp, că şi-au câştigat acest statut) încercăm să răspundem unei înalte îndatoriri. Fiindcă e vorba de o facultate vocaţională, altoind pe trunchiul harului un corp solid de cunoştinţe, oferind studenţilor un larg orizont cultural şi încercând să evite, cât se poate, derapajele deontologice. Dar până la urmă, cu această zestre în raniţă, orice reuşită ţine de sforţarea personală. Iar îndemnul lui Caragiale rămâne, peste timp, mereu valabil: CINSTE ŞI GRAMATICĂ! Rămâne ca fiecare dintre noi să încerce „doar” a-l respecta…
ADRIAN DINU RACHIERU
Sursa: http://www.rachieru.ro/editoriale_recenzii_articole/cetateanul-digital-si-alfabetizarea-media
