Cuvânt și iubire

CONVORBIRI CU LUCIAN BLAGA

 Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităţilor umane, decat actul creaţiei. Tot ce se leagă de această creaţie omenească — laboratorul, şantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate şi aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea faţa de nesfîrşitele ei forţe de creaţie. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite — mă încîntă în viaţa omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creaţiei.

 Lucian Blaga locuieşte spre marginea oraşului, la pensiu­nea Bois Fleury, Riedweg 17. Sînt numai copaci bătrîni şi grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului şi coboară pînă jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zăreşte, în dimineţile frumoase, Jungfrau. Privirea se aşază peste coperişurile roşii ale caselor invadate de grădini. Totul se caţără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuştii. Şi atunci cînd plantele nu se mai pot înălţa pe ziduri sau pe copaci — bernezii le ridică, în glastre, cit mai sus. Balcoanele şi ferestrele sînt încărcate  cu  muşcate roşii…

Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în faţa ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admi­rabil loc de visat, de meditaţie. Şi este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

 – Eu însă citesc tot mai puţin de la o vreme, îmi mărturi­seşte Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd şirul la fiecare pagină, gîndindu-mă la „sistemul”‘ meu… înainte vreme citeam foarte mult, şi în toate direcţiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gîndit şi scris sistemul meu de filosofie, cînd voi putea din nou citi pînă la istovire…

CULTURĂ ŞI METAFIZICĂ

Blaga vorbeşte rar, aproape silabisind fiecare cuvînt, şi te priveşte în ochi, concentrat — dar ai senzaţia că privirile lui trec peste tine, şi nu o dată te simţi ispitit să întorci capul, să întîl-neşti şi tu năluca pe care o ţinteşte el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la Bucureşti, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversaţie. Ramîne tăcut în mij­locul celorlalţi, şi tăcerea aceasta se prelungeşte cîteodată tul­burătoare. ..

 – Sînt încă la vîrsta care îmi permite oricît  de multe şi de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, «a un excelent mijloc de verificare a „bărbăţiei” unui om de cul­tură, a rezistenţei sale spirituale. Lecturile, ca şi „influenţele”, sînt un instrument de selecţie. Cei care nu au destulă vitalitate, şi [au] o foarte aproximativă forţă de creaţie — sucombă „in­fluenţelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi — şi mă gîndescla un Cantemir, la un Hasdeu, la un Eminescu — ies •din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotun­jeşte mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sînt convins că enciclopedismul şi universalismul sînt notele dominante ale structurii culturii româneşti. Şi sint bucuros că verific încă o dată această observaţie a mea chiar în cazul dumi­tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, cîte probleme ai atacat: logică, teoria cunoaşterii, teologia, morfologia culturii, metafizica. . .

– Şi  vor ,veni  în  curînd  şi  alte  probleme,   adaugă  Lucian Blaga.   Nu pentru că ţin cu orice preţ să  fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfăşoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoaşterii şi a culturii, încheiate şi tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii şi moralei, şi apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o  mare importanţă metafizicii,  ultimul volum al fiecărei trilogii încercînd o încununare a celorlalte şi o valorificare meta­fizică a problemelor dezbătute…

– Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creaţiei. Astăzi, cînd filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gîndi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulţeşti chiar numărul acestor probleme, descope­rind,  bunăoară,  garnitura categoriilor  subconştientului.

Este un curaj pe care, de la Ilegel, nu 1-a mai avut nici un filosof european. îmi dai voie să-ţi spun că eu văd şi în această sete de creaţie filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii româneşti moderne? Curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală şi românească a existenţei. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări şi rară vocaţie metafizică sint cunoscute tuturor studenţilor de la 1920 încoace — dumneata  înalţi  cultura   românească   pe   adevăratul   său   nivel.

Vasile  Băncilă  a avut  dreptate  dîndu-te  ca pildă  de „energie românească”…

– Vasile Băncilă este cel mai preţios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. In general, dacă mă gîndesc la generaţia tînără, eu nu am de ce mă plînge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpa­tie… Spuneai însă adineauri că ţi se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte ştiu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpînesc în întregime istoria filosofiei, pînă în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spu-nîndu-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original…

– Cred că în acele cercuri nu eşti citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în ţară. Pentru că, dacă ţi se poate reproşa  ceva,  deocamdată,  este tocmai  efortul  dumitale neodihnit de a gîndi toate lucrurile de la capăt, şi de a dobîndi rezultate atît de originale încît adeseori surprind şi paralizează… Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunînd despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sînt decît comentarii asupra cărţilor lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deşi (*In text deci) în Orizont şi stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre aceşti gînditori şi poziţia  dumitale.  Descoperind  matca stilistică în inconştient, şi nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul  culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în  istorie,  înzestrat  cu  un  anumit  destin  biologic  şi avînd, deci, o anumită limită de vîrstă — cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, şi că nu poate fi explicat printr-o singură valenţă — dumneata te deosebeşti net de aceşti gînditori contemporani.

– Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundaţiilor Regale Geneza metaforei şi sensul culturii, lucrurile acestea sînt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlneşte la vreun autor.

Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omu­lui în Univers. Este vorba de o mutaţie ontologică, mutaţie care deosebeşte pe cm de celelalte animale, şi care e rezultatul eforturilor omului de a-şi revela Misterul. Omiul singur este creator de cultură, şi aceasta datorită trăirii sale intru mister şi revelare. Omul, încereînd să-şi reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăieşte — creează cultura. Nu-ţi pot rezuma toate con­cluziile cărţii mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ţi spun că eu consider stilul ca o intersecţie a două finalităţi; pe de o parte omul încearcă să-şi reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frînele transcendentale, zădărniceşte această încercare tocmai pentru a menţine echilibrul în Univers, şi a sili pe om să-şi reali­zeze condiţia sa de creator de cultură. Matca stilistică aşa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespon-dente categoriilor conştientului — este frîna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui,   revelînd   şi   creînd misterul…

– Dintr-un  fragment  publicat  într-o  revistă,  întrerup  eu, înţeleg că oferi o cu totul altă explicaţie deosebirilor dintre cultură şi civilizaţie, care au dat atît de mult de lucru gînditorilor şi istori­cilor  din  ultimii  douăzeci  de  ani.

– Intocmai. Cultura răspunde existenţei umane Intru  mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei intru autoconservare şi securitate. între  ele nu  există  deosebiri  de vîrstă biologică, aşa cum crede Spengler cînd afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrînind, în civilizaţie — ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creaţia culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice; şi ca atare poartă constitutiv o pecete sti­listică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe cîtă vreme civi­lizaţia este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi autoconservării, şi n-are intenţia să reveleze un mister.  De aceea civilizaţia poate avea o   pecete   stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru con­fortul şi securitatea sa — un plug, o armă, o unealtă — se im­pregnează prin imitaţie,  printr-un  soi  de  mimicry, de  semnele unui stil…

– Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, şi bine întemeiată. Ceea ce mă îneîntă şi mai mult, este importanţa pe care o acorzi finalităţii, problemei  teleologice  în genere.

 – Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atît de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? In cărţile mele, şi mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc   dezlegarea  acestor  întrebări.

PROBLEMA MORŢII

– Filosofia,  ea însăşi,  mi se pare zadarnică  dacă nu  dez­leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Şi dacă dra­gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o  vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în faţa cărora cei mai mulţi dintre filosofi, şovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să şovăiască în faţa problemei morţii.   Pentru  mine.  cel  puţin,  s-au  făcut  nenumărate  greşeli în  dezbaterea  acestor  probleme.   Filosofii   au  atacat   problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supravieţuirii post-mortem. Nemurirea presupune mîntuire, beati­tudine, autonomie; supravieţuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, şi, într-un anumit sens, chiar de condiţia umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului — lăsînd deschisă problema nemuririi pînă la, sfîrşitul lumii, adică pînă la ieşirea din veac, la oprirea timpului. în ceea ce mă priveşte, cred că în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sînt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci sîntem îndreptăţiţi să căutăm în istoria religiilor, în folclor şi în etno­grafie — documente, urme   de   experienţe   concrete,   cu   ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morţii, adică  a  supravieţuirii  sufletului,  lăsînd  deschisă  problema  ne­muririi …

– Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaştere, răspunde Lucian Blaga. Iţi mărturisesc că încă nu na-am gîndit la problema morţii. Eu meditez problemele filosofiei pe rînd, şi deşi mă gindesc, fireşte, la mai multe din ele — nu abandonez o problemă pînă ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificaţie decît pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi intîlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea nici durerea în faţa morţii nu este atît de tragică, la sat. îmi amin­tesc plinsul mamei la moartea unui fecior pe care-1 iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plîns liniştit, împăcat…

– Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, şi uneori chiar şi în mahalalele bucureştene, jalea este mai mult o lamentaţie rituală decît manifestarea durerii disperate a omului despărţit de fiinţa care i-a fost dragă. Lamentaţie rituală pe care o fac, după cum ştiţi, şi oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viaţă a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificaţie trans-individuală, simbolic. Cînd un indian mănîncă, el crede că săvîrşeşte un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalţi starea lui civilă, intenţiile lui, bucuria sau tristeţea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atît de năpraznică. ..

SATUL — CENTRUL     LUMII

– In  cartea  mea,  Geneza  metaforei şi  sensul   culturii, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltînd  tocmai  această conştiinţă de care dă dovadă săteanul că trăieşte în centrul Lumii. Geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa, este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

– Imi dai voie să-ţi spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuinţa e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stîlp este considerat „axa Universu­lui”. Vechile oraşe — Babilon, Roma, Ierusalim,  Bankok  etc. — sînt şi ele, în conştiinţa locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii.

Orăşenii au pierdut această conştiinţă de-abia la începutul timpu­rilor moderne,  odată cu revoluţia industrială….

– Problema are pentru mine o atracţie cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în  care e situat satul, de la conştiinţa naivă a săteanului că se afjâ.în centrul Lumii— am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vîrstele adoptive”, şi prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră şi cultura minoră. „Vîrsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vîrsta reală, biologică. Intr-o cultură majoră, copiii sînt creatori  de istorie şi cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart,  Rimbaud.  Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca „vîrstă adoptivă” copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe-larg, In primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, insă,  dacă  una  din  aceste culturi — majoră  sau minoră — este superioară   celeilalte. Fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sînt proprii. Lin luciu este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vîistă, car avînd toţi ca „vîrstă adoptivă” copilă­ria — nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”,  spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a iîndul, fsiă să se transforme — cum cred gînditorii  morfologiei  ciganiciste — într-o  cultură  majoră.  Este drept că aceste transfoimări au loc cîtecdată,  dar ele nu sînt necesare, nici fatale…

DESTINE ROMÂNEŞTI

– Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumi-tale, românismul şi naţionalismul dumitale — îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atîtea cărţi, creaţiei culturale. şi eforturile pe care le faci de a funda metafizic acest elan creator –  mi se par nu numai preţioase, dar şi absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naţionaliştilor români. Opera dumitale, literară şi filosofică, este atît de rotunjită şi atît de „românească”, încî t nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că eşti „livresc” şi „occidentalizat”. Şi cu toate acestea, dumneata defineşti omul: creator de cultură, şi cel mai mare elogiu pe care îl poţi aduce unui om este această forţă de creaţie. Am spus şi eu, de nenumărate ori şi în felurite chipuri, cam acelaşi lucru. Cuvintele dumitale însă au altă greutate, şi de aceea mă bucur, ştiind că ele vor fi primite  cu mai mare uşurinţă…

– S-au făcut, şi se vor mai face confuzii în această   dez­batere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga.  îndeosebi cei care gîndesc sub influenţa teoriilor pesimiste ale morfologiei cul­turii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naşte parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om — găsesc motive să  nu creadă în eficienţa creaţiei culturale…

– Mă bucur că întîlnesc în teoriile dumitale aceeaşi valorifi­care optimistă a culturii, pe care am dobindit-o şi eu, plecînd de la cu totul alte premise. Cercetînd simbolismul funerar la anumite popoare primitive şi arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai cînd se aplica asupra morţii şi „eternităţii”. Cult ura începe prin a fi o prelungire a vieţii, o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristeţea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viaţa omului „primitiv” — este tocmai acest act al creaţiei de cultură. Departe de a despărţi pe om de Natură, de a-1 izola în mijlocul Cosmosu­lui — cultura solidarizează pe  om, în acelaşi timp cu Viaţa şi Eternitatea…

– Omul nu devine om aecit încercind să-şi reveleze Misterul, adică creînd cultură, _ spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, in viaţă, nu are. Chiar şi atunci cînd încearcă să se dezlipească de viaţă, de; istorie, şi să se „mintuiască”, să trăiască „în absolut” — chiar şi atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experienţa care le precede, sînt şi ele creaţii culturale, adică au caracter metaforic şi participă la o matcă stilistică…

– De aceea nu văd destinul României decît ca un   destin cultural — adaug eu —, valorificînd adică existenţa, „experienţa românească”, prin creaţii spirituale. De forţa creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. In Spaţiul Mioritic, dumneata ai încercat să găseşti matca stilistică a acestor forţe creatoare.  Iti mărturisesc că eu sînt impresionat de omogenitatea lingvistică şi culturală a culturii populare româneşti — iar pe  de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se­pare că realităţile acestea istorice ne indică precis drumul pe care-îl va urma cultura românească modernă — şi pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmen­tar”, nici „specializat”, ca în Apus.

– Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se — spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, avînd ca „vîrstă adoptivă” copilăria.   Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales. ţăranul român — care se păstrează şi astăzi autentic — este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cîntăreţ, zidar. Fireşte, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică…

– De aceea astăzi, cînd Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vîrsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decît cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul”‘ dumitale  unul  din  semnele  care  vestesc  acest  „om   universal”” românesc…

„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11

Reprodus dupa

PROFETISM ROMANESC

România în eternitate

Editura „ROZA VÎNTURILOR”
Bucureşti 1990

Sursa : Ziaristi Online