Dialog
Sunt atâtea întrebări pe care mi le pun! Este greu să-mi dau răspunsuri plauzibile deaoarece este greu să fiu obiectiv. Ah, memoria asta! Am citit atâtea lucruri scrise de atâţia şi despre atâtea încât încep să regret că am făcut-o. Fără să vreau fac slalom printre ideile altora şi, oricât de îndemânatic îmi par, mă pomenesc izbit de elasticitatea obstacolelor întâlnite. Mereu şi mereu, gândurile-mi sunt biciuite de gândurile altora. Aşa o fi şi cu alţii?! Oare gândurile mele ar reuşi să le interfereze pe ale altora, tulburându-le originalitatea? Nu ştiu, pentru că n-am publicat niciodată nimic. (-De ce?) Simplu! Niciodată nu am avut o părere prea strălucită despre mine. Am fost înclinat prea des să acord prea multe atuuri altora. Admirându-i sincer, nu rareori i-am supraapreciat, acordându-mi astfel o notă prea mică. E bine ce-am făcut? Ar fi fost bine dacă aş fi fost suficient de exigent cu ei. M-ar fi scutit de o judecată prea aspră făcută asupra-mi. Uite, să-mi dau un exemplu. In adolescenţă am fost prieten cu un fel de ”copil minune”. Era cu un an mai mic, foarte dotat. M-a ajuns din urmă, dând două clase într-un an. Da, pe atunci se putea încă. Erudit, autodidact într-ale limbii franceze, ne împresiona prin siguranţa lui. Scria şi ne citea, într-un cerc restrâns. Ne adunam în mansarda lui văruită, purtând pe pereţii strălucitor de albi, citate, multe citate, scrise fără nici o ordine, cu cărbunele. Fără nici o ordine, doar aparent. Dacă începeai să le răsfoieşti, şi asta o făceam întotdeauna când ajungeam în acel ”sanctuar”, dacă le răsfoiai spun, alunecai într-o stare de beţie, într-o stare de euforie bachusiană ce te îndemna să continui să bei. Era un ceremonial în alb şi negru pe care-l săvârşeam în linişte şi fum – se fuma mult – fără comentarii. Urmau lecturile – schiţe, nuvele, frânturi de impresii. De pe atunci avea un timbru uşor răguşit care-i conferea o notă de ”bărbăţie”. Nu poza! Erta felul lui de a fi. Ascultându-l, cum numai în anii adolescenţei o poţi face, noi, de fapt, îl răsfăţam. Prin anii ’47 – ’48, şi noi, şi el, eram ”monarhişti” convinşi. Ştia multă istorie pe care o exploata din plin în scrierile lui. Avea ceva fascinant şi despotic. Era minunat de sigur pe el. Dacă ştia că îl admir atât? Nu, nu! Eram prea timid şi bolnăvicios de modest ca să mă manifest. Pe vremea aceea cochetam cu poezia. Versificam relativ uşor. O făceam numai pentru plăcerea mea. Numai noaptea. N-am îndrăznit să-i spun, să mă manifest în ”cenaclul” care-i aparţinea în exclusivitate. M-am închinat talentului său şi am făcut un jurământ: să nu păstrez nimic! Să scriu ca să mă descarc, dar să rup. Şi am rupt. Au trebuit să treacă multe decenii ca să-mi calc jurământul. Între timp am făcut politehnica!? Am ajuns inginer. El a făcut literele în joacă. Era şi normal! Odată cu instaurarea Republicii, conţinutul lecturilor din ”cenaclu” a devenit ”subversiv”. (-De ce?!) Mi-aduc aminte cum într-o noapte de iarnă, ne-am adunat în curtea liceului, care mai era, încă, confesional, şi am manifestat pentru rege. Directorul, preot ortodox, cunoscut pentru severitatea sa, ne-a vorbit de la o fereastră a etajului unu, cum să spun? ca unor copii răi. Ne-a vorbit de părinţi, de urmări, de situaţia lui, încheind cu mult patos cu îndemnul de a merge acasă. Nu mult după acea seară liceul n-a mai fost confesional iar câţiva nu au mai venit la şcoală. Tremuram conspirativ deoarece cu doi dintre dispăruţi eram bun prieten. Doi băieţi minunaţi, au întrerupt pentru mulţi ani drumul şcolii. Nu, liceu, nu, facultate! Când au ieşit, marcaţi de suferinţă şi neînţelegere, au recuperat cu greu timpul pierdut şi s-au retras în anonimat. Nici eu, şi nici mulţi alţii, nu i-am contactat!? (-De ce?!) Eram deja nişte îndoctrinaţi, cu o doză de teamă sădită în noi care era mai puternică decât vrerea. (-Şi Tit?) Tit?! El a urmat un drum ”firesc” pentru acele vremuri. Nu ştiu dacă a distrus ceea ce scrisese în minunata-i adolescenţă, dar ştiu că talentul l-a ajutat să se ”încadreze”, să abordeze subiecte ”convenabile”, dar, dar fără strălucirea de altădată. Cel puţin pentru mine…A scris un roman ”bine primit!, promiţând o carieră literară, a scris lucrări de mici proporţii care s-au transformat în scenarii, a scris, a scris ca să trăiască bine. Mult timp a fost la modă, deputat, cu tot tacâmul care se impunea. Eram lovit în amorul propriu, dar aşteptam romanul vieţii, care nu a mai venit. Nu l-am căutat. Ne-am întâlnit întâmplător. Dar, apropo de roman. Ce m-a deranjat cel mai mult a fost modul în care a folosit micile slăbiciuni, cusururi, ale unui minunat om şi dascăl. Titi, cum i se spunea printre elevi, profesor de istorie, un singuratic, ne ţinea nu cursuri de istorie, ci adevărate prelegeri, demne de un auditoriu academic. El nu iubea istoria, o trăia! Cu Napoleon o lua razna, ignorând manualul, purtându-ne pe urmele marilor campanii. Descoperise în Tit un posibil prieten. Îl admira, îl încuraja, îl asculta în tăcere. Credea cu toată fiinţa însingurării sale într-un viitor aparte al acestui adolescent neobişnuit. L-am întâlnit după mulţi ani, cocoţat pe un colţ de stâncă, admirând, sau, mai bine zis, savurând marea. Era scimbat, oarecum îmbătrânit. A rămas mişcat de faptul că l-am recunoscut şi abordat. Mi-a depănat amintirile anilor de liceu. Brusc şi-a adus aminte de mine. Când l-am întrebat de Tit, s-a posomorât. După o tăcere apăsătoare, m-a întrebat dacă am citit romanul. Apoi a adăugat: nu avea voie să-mi facă aşa ceva! Eu l-am iubit ca pe un prieten. Să mă folosească drept model pentru un personaj grotesc! Şi cum?! Folosindu-mi defectele! Groaznic! Nu-l voi ierta niciodată!…Mi-a părut bine! La revedere! Şi a plecat lăsându-mi mie gustul amar al înstrăinării, căci din acea clipă am simţit că acel roman mă înstrăinase de idolul adolescenţei mele. (-L-ai mai întâlnit?) Ultima oară înainte de revoluţie, pe Ana Ipătescu. Am schimbat câteva banalităţi, după o îmbrăţişare căreia i-am răspuns cu căldură. Mi-a dat telefonul, mi-a spus unde stă, mi-a spus să-l caut. Nu, nu l-am căutat! La despărţire mi-am dat seama că mă depărtam de un om obişnuit şi mi-am adus aminte de jurământ. Oricum, îl călcasem. (-Cum aşa?) Mai bine m-aş întreba de ce am făcut acest jurământ!…
Daris Basarab
10 nov.’91
Bucureşti
