Secvenţe de spiritualitate indiană
Secvenţe de spiritualitate indiană
George Anca
La colocviul “Indianişti români de ieri şi de azi”, desfăşurat pe 27 aprilie 2010, am adresat celor prezenţi întrebarea: “Ce reprezintă pentru Dv indianistica/indologia românească?” Am primit răspunsuri „scurte” – „singura modalitate de a mă apropia şi de a înţelege textele sacre ale unei mari culturi” (Veronica Anghelescu); „necesitatea recunoaşterii apropierii, similitudinii între culturi aflate în stadii diferite” (Crina Bocşan); „m-am dus si i-am spus lui Gandhi ce “minuni” fac eu cu India mea (Mihaela Gligor). Iată câteva fragmente din răspunsuri mai „lungi”: a) „Indianistica / indologia românească reprezintă pentru mine, pe scurt, regăsirea latinităţii noastre în indoeuropeană, alături de marile popoare care au adus pe lume instituţia Istoriei. Istorie a fost şi înainte de indo-europeni, egiptenii au trăit, de pildă, câteva mii de ani înaintea indoeuropenilor, dar nu s-a gândit nimeni s-o povesească în timp, ca Herodot, de la cauze la efecte, şi mai ales s-o cânte, ca Homer” (Nicolae Georgescu); b) „Indianistica la noi a mai însemnat regăsirea atâtor şi atâtor cuvinte, mituri, stări de spirit, chiar obiceiuri, mentalităţi. Şi noi, valahii, jurăm pe Olt – aşa cum indienii jură pe Bengali, de pildă” (Mircea Handoca).
Preocupările noastre eliadeşti ne-au apropiat de indianistică la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut, când am publicat un articol valorificând afinităţile elective dintre India şi Mircea Eliade, desigur, o încercare de amator, nefamiliarizat cu semnificaţia şi profunzimea noţiunilor şi cunoştinţelor de indianistică. Cartea lui Sergiu Al George „Arhaic şi universal”, apărută în toamna anului 1981 ne-a dezvăluit noi taine ale prezenţei „continentului” indian în conştiinţa culturală românească (Brâncuşi, Eminescu, Blaga, Eliade). O altă etapă în înţelegerea indianismului românesc a constituit-o lectura monumentalei ediţii din „Operele” lui Eminescu. La cel de-al XIV-lea tom am zăbovit îndelung. Aici se află reprodus facsimilul a trei manuscrise eminesciene conţinând traducerea autografă a “Gramaticii limbii sanscrite” de Franz Bopp. Cele 220 de pagini tălmăcite în româneşte de poet sunt urmate de alte 70 ale glosarului comparativ, unde traducerilor germane ale autorului le sunt adăugate echivalentul în română, note şi adnotări ale lui Eminescu.
Comentariile Amithei Bhose, la obiect, ne oferă apoi cele mai competente şi utile informaţii şi interpretări. Indianistica românească înseamnă pentru noi şi cele trei cărţi ale lui Mircea Itu, şi volumele lui Vasile Andru, şi eseurile de indoeminescologie ale subsemnatului George Anca, eruditele studii ale lui Liviu Bordaş, precum şi recentul jurnal din India al Mihaelei Gligor, alăturat altor jurnale de călătorie, care ne aduc aproape nu doar parfumul exotic al Indiei, ci şi câte ceva din sufletul „Indiei eterne”.
Iată şi alte comentarii despre eternitatea spiritualităţii Indiei:
Doina Severin-Boriceanu: Am devoţiune pentru cei morţi în războaie sau pe pragul casei mele, pentru arborele trântit de ţapinar, pentru regăsiri… Iar când citesc orice, dar Orice Despre India, practic o Reală Regăsire. Tânjesc după asta, mă las cotropită de ceea ce-mi aduc sub nas pasionaţii indianismului şi chiar cred că vibrez cu ei, respir cu ei, rând după rând, nerăbdarea mă face să înghit lacomă ofertele lor, interpretările şi gesturile lor de cunoaştere, mă înec, mă sufoc, dar merg mai departe cu credinţă. Ca şi cum într-un război comandantul de batalion ar striga: „Înainte! La atac!”. Sună egoist. Nu ştiu cum e la alţii, dar în ţinutul fiinţei care sunt, toate se petrec uneori de nici eu nu le mai dau de cap! Cei care bat tărâmul necuprinsului indian, mă îmbibă de pasiuni noi, de chemări spre universuri, mă ajută să răsuflu larg, imens, fără opintiri, să mă desfăt de ce aflu… într-o stare pantagruelică de nevindecat. Trăiesc iluzii binefăcătoare c-aş putea atinge un concept, un simbol, o filă dintr-un Înţeles… Mă duc hai-hui prin universurile prinse de mâna care umple pagina cu propriile aprecieri şi date. Iar asta mi se pare enorm! Poate că li se întâmplă şi altora… Poate că nu. Poate mi se trage de la nesăbuinţa acelei iubiri cu India, nesăţioase. Ating cu ei o superstiţie a supravieţuirii, o dorinţă pasională de-a colinda literele ca pe o pădure magică de unde n-aş mai vrea să ies…
Florinel Agafiţei: Prezentul postdecembrist consemnează, nu reluarea, ci, continuarea mai nuanţată a legăturilor cu spiritualitatea indiană, căci destui savanţi tineri au apărut şi s-au manifestat în arealul spiritual ce leagă România de India şi invers, semnele arătând că eforturile contemporane sunt în direcţia firească, bună, născătoare de noi valori menite a întregi pantheonul spiritual al omenirii.
Indologia românească, fie că s-a manifestat individual, fie că încearcă să se constituie într-o posibilă şcoală – o şcoală despre care Occidentul ar putea vorbi cândva, aşa cum la noi se vorbeşte de multă vreme despre cele apusene şi cum se încearcă a se întocmi la Bucureşti, mai cu seamă, în deceniile scurse de la revoluţie încoace – înseamnă, în fapt, un alt spaţiu al manifestării noastre spirituale, ce incumbă interesul manifest al românilor pentru Orient, în general, India, în mod special, interes pornit, poate, şi dintr-un trecut străvechi, comun cândva, indo-european.
Elena Liliana Popescu: „Întâlnirea” cu Ramana s-a produs pe când citeam cartea India Secretă a lui Paul Brunton, cu mulţi ani în urmă, în perioada studenţiei. Descrierea inspirată a momentului întâlnirii autorului cu înţeleptul de la Arunachala, şocul pe care acesta l-a trăit în prezenţa sa tăcută s-a transmis şi tânărului cititor care eram atunci şi a fost suficient să deschidă în mod miraculos şi decisiv o poartă ce ducea spre un tărâm misterios, necunoscut şi neaşteptat.
Poate părea la prima vedere un fapt obişnuit care se întâmplă la citirea unei cărţi ce îţi trezeşte interesul. Cu unele deosebiri importante, fundamentale: acest drum nu se deschidea spre exterior, era total nou şi a continuat de atunci fără întrerupere. Am realizat treptat că el nu are sfârşit şi nici început. Mai precis acest drum duce spre un prezent atotcuprinzător, pe care îl numim prezent, nedispunând de alt termen mai apropiat care să exprime, sau să descrie, acea stare-drum sau drum-stare, un prezent continuu dincolo de timp şi de spaţiu. Un prezent care înglobează în el trecutul şi viitorul, tot ceea ce se petrece în trecut sau în viitor, totul, fără a se identifica cu ceva din toate acestea, dar care se află în toate acestea, fiindu-le suportul subiacent.
Cum nimic nu este întâmplător, şi această întâlnire s-a produs din necesitatea de a se produce, necesitate în virtutea căreia se întâmplă tot ceea ce se întâmplă sau pare că se întâmplă în lumea noastră fenomenală, a dualităţii. În timp, am primit mai multe cărţi de la ashramul de la Arunachala, cărţi ce cuprindeau dialoguri cu înţeleptul de la Arunachala, cum este numit Ramana Maharshi, din diferite perioade ale existenţei sale pământeşti, după ce a trăit acel moment transcendent ce l-a adus în faţa necunoscutului absolut: El însuşi sau Sinele.
Am tradus şi publicat Introspecţia (Self-Enquiry, Editura Axis Mundi, Bucureşti, 1993), a urmat apoi Înţeleptul de la Arunachala (Talks with Ramana Maharshi, Editura Herald, Vol. I-II, Bucureşti, 1997). Am continuat cu traducerea poemelor sale pe care le-am publicat în 2007 împreună cu o ediţie revăzută a Introspecţiei, într-un volum intitulat Introspecţia. Poeme (Editura Asociaţiei Literare ŢIE, Bucureşti, 2004).
Petru Costinescu: Indianistica, indologia? Ce înseamnă pentru mine? Ceea ce am citit din Lucian Blaga (Trilogia Valorii), Mircea Eliade, George Anca. Şi ce am învăţat despre invenţiile indiene, mărcile indiene şi design-ul indian. Şi filmele indiene pe care le-am văzut. Şi prăjiturile indiene din România. Iată câteva exprimări ale Dicţionarului Explicativ al Limbii Române1: INDIÁNĂ, indiene, s.f. Prăjitură umplută cu frişcă şi acoperită cu glazură de ciocolată. Cf. germ. Indianer (krapfen). Şi ţesăturile de bumbac indiene: INDIÁN s.n. Ţesătură de bumbac subţire şi fină, albită, vopsită sau imprimată, din care se confecţionează obiecte de lenjerie. Var.: indiánă s.f. – din fr. Indienne; SARÍ s.n. Îmbrăcăminte femeiască indiană, lungă şi amplă, care acoperă un umăr şi lasă dezgolit pe celălalt.
Dr. George Anca
