“Dor de Basarabia, Dor de România adevărată, doar cu Hristos!” – la Braşov.
Hristos a Înviat!
În urmă cu câteva săptămâni, în Postul Mare, pe 24 Martie, în Sâmbăta dinaintea Praznicului Bunei Vestiri, A.S.C.O.R. Braşov a organizat un eveniment cultural închinat memoriei soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici dar şi framântorilor prin care a trecut şi incă mai trece sufletul poporului roman de pe cuprinsul vechii Dacii.
Andrei Ciobanu, cel care a mai avut generozitatea si anii trecuti sa-mi propuna sa particip la anumite evenimente din viata prietenilor mei brasoveni – asa cum imi place sa-i numesc pe cei care alcatuiesc acest suflet comun crestin ortodox al fostilor sau actualilor studenti din cetatea cu amestec de parfum medieval si post modern de peste munti – mi-a facut invitatia si de data aceasta sa ma prezint cu tot ce cred eu ca e mai potrivit pentru o astfel de intalnire speciala. Bineînteles ca primul gand mi-a fugit la versurile poeziei “Eminescu” a lui Grigore Vieru cantata de sotii Teodorovici, dar dupa o analiza mai atenta a starii de fapt, am ajuns la concluzia ca ar fi o lipsa de simt al masurii din partea mea sa rostesc ceea ce marii artisti ai Basarabiei si ai intregii Romanii au interpretat cu atata inspiratie si Har de la Dumnezeu. M-am aplecat insa asupra altor creatii ale poetului ce plangea dorurile Brasarabiei, la care am mai adaugat versuri ale lui Eminescu, Vasile Militaru, chiar Toparceanu pentru a mai insenina putin sufletele, si din aceasta lista nu putea sa lipseasca pe langa alti poeti ai inchisorilor comuniste sfantul Valeriu Gafencu.
Am fost putin contra cronometru cu memorarea versurilor si alcatuirea programului asa ca, mi-am mai luat un timp de repetitie si in trenul care ma duce serpuitor printre munti pana la Brasov. Experienta aveam destula in astfel de preocupari, chiar din anul I de studiu al artei actorului cand faceam naveta la scoala la Bucuresti si imi repetam poeziile, monoloagele si rolurile oriunde si oricand prindeam putin timp liber, iar asta se intampla mai ales in tren cand imi fixam privirea intr-un punct, de preferat pe geam, dar existau cazuri cand fara intentie, si asupra vreunei persoane, iar textele se derulau in capul meu insotite evident de grimasele involuntare ce decurgeau firesc ca o consecinta neaparata a trairilor interioare… si nu de putine ori vedeam cum persoanele din preajma mea se retrageau discret, dar oricum usor alarmate ca un tip ciudat pe culoarul trenului se schimonoseste in oglindirea geamului sau chiar direct in ochii celor din jur. Sper sa fi capatat puterea de a ma controla cat de cat si sa nu fi provocat aceleasi reactii celor din jur in drumul spre Brasov! Oricum pentru o mai multa siguranta ma ridicam de la locul meu si faceam deplasarea spre cele doua capete ale vagonului unde la adapostul usilor glisante si al aparentei deplasari cu un scop precis puteam sa ma maimutaresc cat vreau. Bine ca din cand in cand primeam si telefoane salvatoare ale aparentelor ori de acasa ori chiar de la Brasov.
Dupa aceasta calatorie presarata cu minunate imagini montane amestecate cu versuri interioare, telefoane si posibile formule de inceput, am ajuns in gara din Brasov, nu inainte de a cauta din priviri centura orasului pe care rulasem cu o saptamana inainte spre localitatea Teliu de care ma legau amintiri foarte frumoase!
Pentru ca timp mai aveam destul pana la inceperea evenimentului, s-a oferit sa-mi fie “ghid” prin Brasov, pentru cateva ore Maria, o prietena sanpetreanca pe care o intalnisem si la Bucuresti intr-o seara de poezie despre care voi scrie alta data. Poate fiindca mai vorbisem de cateva ori la telefon sau nu stiu exact din ce alt motiv, cand am vazut-o am avut aceeasi impresie cum mi s-a mai intamplat si in alte imprejurari, adica sa traiesc sentimentul ca ne cunoaste de cu mult mai mult timp decat ne stiam cu adevarat… Frumos sentiment! … Si am pornit amandoi agale, vorbind cate toate, prin atat de cunoscutul centru al orasului, ea vorbindu-mi in neaosul accent ardelenesc, din care nu lipsea omniprezentul “No” insotit din cand in cand de cuceritorul “Amu” …
Nu puteam ca si de data asta sa nu intru sa vizitez Biserica Neagra despre care am citit odata ca atunci cand a intrat Mihai Viteazul in Brasov si a vazut-o a intrebat “Ce e asta?”;”O biserica “;”De ce n-are Cruce? Daca pana maine nu are Cruce o daram“… si de a doua zi dimineata a avut cruce. Aceastea au fost urmele Voievodului Mihai,… ale mele au ramas probabil doar in mintea domnului de la intrare pe care atat l-am stresat cu intrebarile mele legate de cum functioneaza orga incat mi-a intors spatele si a disparut brusc inauntru.
Dupa ce am trecut si pe langa zidurile vechi ale cetatii si fiindca se apropia ora de incepere a evenimentului pentru care de fapt ma aflam la Brasov, am luat-o inspre complexul studentesc Memorandului strabatand pentru ceva vreme, din care la un moment dat aveam impresia ca de fapt mergem pe loc, o mica parte din Strada Lunga careia i-am inteles atunci motivul numirii în ast fel.
Evenimentul cultural avea sa se desfasoare intr-un loc cunoscut mie de cu doi ani inainte cand prezentasem programul artisctic “Povestea lui Gheorghe Mot”, asa ca revederea mi-a fost din nou familiara.
Privind afisul cred ca a fost toata lumea prezenta. Eu unul cel putin cred ca ma aflam acolo si sufleteste nu numai prin prezenta fizica…
Sunt sigur ca si sotii Teodorovici erau acolo in mijlocul nostru in chip nevazut…
Dupa bucuria revederii cu cativa dintre prietenii mei brasoveni, discutiile de inceput si apropierea fata de cei pe care-i vedeam pentru prima data dar care aveau sa urce pe scena in aceasta manifestare culturala, Andrei cu glasul coplesit de emotie a dat semnalul de incepere a evenimentului – caci daca l-as numi spectacol ma tem sa nu para poate usor nepotrivit. S-au urcat pe scena o parte din cei invitati , incepand de la copii de scoala pana la nonagenari, martori ai evenimentelor dramatice traite de romanii nostri de dincolo de granitele actuale ale tarii. In tot acest timp ma intrebam daca totusi e potrivita si uracarea mea scena, ca unul ce este foarte departe cel putin in plan fizic si temporal fata de toate aceste adevaruri cutremuratoare. Asa cum mi se intampla mereu cand emotiile imi dau tarcoale, simteam ca ma deshidratez usor dar sigur si in timpul
proiectiei “Mesajelor din trecut” …
… dupa care prevedeam ca voi urma, devenisem uscat ca iasca, asa ca am apelat la marinimia Mariei pentru a-mi da un strop din “apa vie” colorata a chimicalei “naturale” obtinuta in mod firesc prin cine stie ce procese tehnologice si imbuteliata in recipientul de plastic, probabil reciclabil… si am avut dreptate, urmatorul chemat pe scena am fost eu.
Imi schitasem foarte multe formule de inceput, dar in vreme ce trecea timpul cadeau toate variantele asa ca, dupa un astfel de moment am hotarat repede ca cel mai potrivit ar fi sa deschid momentul meu cu Imnul neamului de Vasile Militaru , urmat de celelalte poezii pregatite ale celorlalti poeti ai neamului nostru romanesc. M-am bucurat ca aveam ascunsa “in maneca” o poezioara a lui Grigore Vieru potrivita anotimpului ce tocmai incepea si cu priza la copiii prezenti in sala, indiferent de varsta … intamplator – sau nu – o am si inregistrata:
http://www.trilulilu.ro/muzica-soundtrack/florin-nan-puisorii-de-grigore-vieru (Florin Nan – Puisorii de Grigore Vieru)
Destul de des trageam cu proivirea la Andrei, pitit undeva dupa cortina , sa vad cand imi face semn sa ma opresc, si daca nimic nu se schimba in atitudinea lui aveam de gand sa continui pana ne dadeau gazdele afara… dar nu a fost nevoie pentru ca prin nu stiu ce minune sau semn discret primit din exterior, mi-am incheiat numarul, asa ca am dat posibilitatea si celorlalte persoane sa aduca ofranda sufletului unui neam martirizat.
Cu intarzierile inevitabile, am ajuns la finalul intalnirii noastre, ce a culminat cu plecarea mea val-vartej la gara, unde dupa ce am ajuns in timp util datorita promptitudinii unui om minunat si discret – care probabil se numeste tot Andrei (foarte multi Andrei in A.S.C.O.R. – am plecat spre Ploiesti rontaind dintr-o punga de covrigi luata la repezeala din gara, din care cred ca i-am dat si Mariei vre-o 2-3 pentru care cu siguranta mi-a multumit fain, lasand Brasovul in urma cu gandurile si trairile lui… … mangaiat de razele iluminatului metropolitan.
Pe scurt, acestea au fost cateva din amintirile mele legate de acea intalnire de suflet de la Brasov care-mi rasuna si acum ca un “Dor de Basarabia, Dor de Romania adevarata, doar cu Hristos”.
Va multumesc!
Doamne ajuta!
Florin Nan
Sursa: Florin Nan
