Cuvânt și iubire

       El plutea prin univers şi gândea.

       Ea voia să fie desupra lumii. Să gândească, să îşi pună probleme şi să le rezolve. Voia să vadă. Să-i înţeleagă pe oamenii care sunt tot mai departe de acel ceva esenţial pentru viaţa lor şi pentru viaţa noastră spirituală.Voia să ajungă o vedetă culturală şi nu prea ştia cum. Voia să spargă aceste pârgii ale socialului şi economicului. Pentru ea să fii scriitor era ca şi când ai fi şeful unei companii. Trebuia să fii un mare om de afaceri ca să fii scriitor. Asta voia să facă permanent şi la asta se gândea. Cum să facă să devină cunoscută şi în felul acesta să schimbe lumea. Pentru ca ea ştia că putea să devină cunoscută şi să schimbe lumea. Să încânte oamenii cu ideile ei şi cu părerile ei şi cu tot ceea ce ea voia să facă. Ştia că ceea ce face este pentru devenirea ei spirituală. Ştia că poate să devină această vedetă, să fie cunoscută de oamenii din lume. Trebuia doar să se folosească de aceste pârghii care sunt televiziunea, radioul, magazinele, pieţele. Trebuia să ştie şi să cunoască, să vadă ce nu merge şi ce merge, să găsească aceste soluţii ale vânzării. Suntem într-o epoca a marilor vânzări nu, într-o epoca a megacomeţului şi cartea până să fie o mare idee materializată este un obiect ce trebuie vândut. Deci ideea în epoca noastră se şi vinde. Pentru antici asta era o mare blasfemie, pentru noi, o mare onoare, o glorie, ai dat lovitura, eşti mare.
Şi mai ştia un lucru, că în această afacere era singură, că lupta de una singură şi în felul acesta trebuia să se înconjoare de oameni cât mai cinstiţi şi mai corecţi pe care să se bazeze, dacă aceştia există. Oamenii care mint o dată mint mereu, oamenii care jignesc o dată jignesc mereu. Oamenii care sunt buni, sunt la început fraieriţi dar după aceea ei se învaţă minte şi fug.
O, nu, marea ei problema era creştinismul. Citea prin ziare expresii de genul “creştinismul se află în agonie pentru că oamenii nu mai cred în Dumnezeu”.
Ce tâmpenie. Ei, da, asta este problema, că oamenii chiar cred în Dumnezeu, că oamenii fără Dumnezeu nu pot să trăiască.
Ea voia să creeze aceste personaje puternice care să-şi ducă viaţa lor cu şi prin puterea lui Dumnezeu. Cum să faci asta? Ea însăşi trebuia să traiască ca o călugariţă în lume şi să nu-i fie frică de nimeni şi de nimic. Călugăria aceasta lumească o speria şi o înălţa totodată. Fuga de răutăţile din sufletele oamenilor o făcea să fie temătoare dar în acelaşi timp o determina să se îndepărteze de toate aceste realităţi care o înjoseau, care o făceau să sufere şi care o determinau să fie undeva tot mai departe de această existenţă.
Îi plăcea foarte mut să zboare şi chiar făcea acest exerciţiu al zborului, al desprinderii mentale de tot ceea ce este rău în lumea asta a noastră, şi totul devenea în mintea ei clar, sigur, precis. Oamenii o speriau, şi asta o făcea să se gândească şi mai mult la neputinţa noastră de a fi buni. Noi nu putem fi buni fără Hristos. Voia să cerceze cât mai adânc în sufletul ei şi în sufletul altora ce înseamnă să fii bun. Cu alţii o ducea mai prost pentru că nu puteai să fii bun şi să cercetezi asta la altul. Dar putea să o facă într-un fel deosebit. Se putea cerceta pe ea însăşi şi apoi încerca să vadă rezultatele acestei neputinţe şi la cei din afara şi la ea însăşi.
Cât de mult căuta puterea lăuntrică, cât de mult căuta această putere, care era una spiriuală. Voia să aibă această forţă şi să steargă cu buretele tot ceea ce era în mintea ei rău. Sau să oprească acest rău ca venind de la alţii şi să fie curată şi liberă fără nici un fel de compromis. Cum puteă să aibă în ea această putere şi să nu mai trăiască nici un fel de moleşeală, nici un fel de neputinţă sufletească. Să fie puternică şi să creadă aşa de mult în Dumnezeu încât să nu mai poată trăi fără această stare şi asta să fie totul pentru ea.

       Pentru fiinţa ei interioară lumea era o durere. Privea de undeva de deasupra celor care se întâmplau şi nu ştia ce să creadă. Se îndepărtase de această lume şi trăia undeva doar în propria ei minte. Nu voia să ştie ce este durerea. Sau poate numai durerea acestei singurătăţi aşa de mari care este lumea aşa cum este ea. Această realitate a lumii nu poate fi cunoscută pentru că mai întâi trebuie să cunoşti realitatea asta a noastră, văzută, aşa cum este ea şi apoi să ştii ce este dincolo de ea sau ce se ascunde în ea. Aproape că trăia un sentiment de nepăsare pentru că nu voia să ştie de oamenii pe care nu îi cunoştea şi trecea aşa pe langă ei fără să le mai poată spune ceva. De ce oare atâta limitare. Dar ce anume să le poată spune ea, care nu ştia încotro merge şi încotro se duce, şi de unde se duce ca să poata veni. Nu putea decat să observe şi să tacă, ori să ascundă suferinţa şi durerea celor care se vedeau. De multe ori se întreba oare omul acesta nu poate fi o fiinţă abstractă ca să nu mai fie aşa de mult concreta. Oare acest om nu se poate sustrage propriilor lui nevoi, astea vitale, care sunt aşa de ridicole pentru că sunt expresia decăderii. Fiinţa aceasta aşa de ridicolă stă să se plânga de nişte lucruri pe care daca le-ar avea s-ar căi amarnic că le are. Şi aşa, pentru că nu le are, suferă. Oare omul acesta aşa de subjugat unor lucruri mărunte şi de nimic, nu se poate sustrage celor aşa de neînsemnate. Dar dacă ar face asta, ar însemna să nu mai poata face lucruri mareţe şi că stă degeaba? Dar de unde atunci apariţia unei indei în mintea lui atât de omenească? Dacă îi iei omului serviciul el constată că nu mai are ce face, că nu mai are din ce trăi şi că există ca un parazit. Fuga de muncă nu înseamnă nimic, nu înseamnă decât să te degradezi şi mai tare. Cine fuge de muncă nu mai poate să evolueze. Atunci care e munca ta? Dar munca la o idee? Pentru cei mai multi asta e o imensă pierdere de vreme. Şi totuşi numai ideile au făcut ca lumea să evolueze, şi numai cei care au lasat tot şi s-au lăsat dominaţi de ea au putut să mişte umanitatea cu un pas înainte. Dar ei nu au avut nimic. Au vândut ei idei? Asta face secolul nostru, e specialist în comerţ. Dar spre ce vrea să evolueze acest om care nu spune nimic, care nu face nimic esenţial pentru el însuşi. El trăieşte în acest univers infinit care e aşa de mare încât fiinţa asta aşa de mică şi de mărginită nu se limitează decât la această suferinţă care este permanentă şi nu se poate elibera de ea, pentru că nu poate să privească undeva mai departe de ziua de astăzi şi de ziua de ieri.
De ce această dependenţă de ceva aşa de concret şi de viu, de real, pentru această lume aşa de limitată în cunoaştere. Oare ce se întâmplă cu această lume a omului aşa de mică şi de maruntă, cu sufletul acestui om aşa de neputincios, cu trăiri mici, la nivelul trupului. E aproape ridicolă orice suferinţă în faţa universului. Dacă noi am putea să trăim la nivelul acesta abstract al lumii, şi să privim către universul acesta dincolo de noi, să privim către un cer lăuntric, către o înălţare cosmică care este creaţia celui mai presus de noi, poate că am putea vedea altfel aceste lumi şi aceste lucruri care ne sunt aşa de grave şi de neputincioase faţă de ceea ce suntem noi înşine.

       Ea a călătorit undeva departe de lumea asta şi a stat în meditaţie. Parcă ar fi zburat undeva aşa de departe de tot ceea ce este în lume şi ar fi stat într-o peşteră. Aici lumea era aşa ca la începuturi, înainte de cădere sau imendiat după cădere. A vrut să devină ea în această lume. Nu îi era jenă de trupul ei, nu îi era jenă de ceea ce ea ar fi vrut să facă, să devină, să ştie, să cunoască, să vrea, să facă ceva. Nu îi era frică de puterile ei pentru că ea nu mai trăia la acest nivel al trupului. Pentru ea trupul era cumva aşa de îndepărtat pentru că trăia doar la acest nivel al minţii şi al însingurării. Trupul ei participa la spiritul ei. Se obişnuise aşa de mult cu singurătatea şi cu tăcerea încât, parcă era o umbră pentru această lume şi pentru această realitate a oamenilor pe care aceştia o trăiau. La început îi fusese extrem de frică, de ceea ce ar fi putut să devină. Dar îşi descoperise parcă ei însăşi că în felul acesta avea parte de o cunoaştere, alta decât aceea pe care ar fi vrut să o poată domina şi să o poată şti. Stătea departe. Pădurea o alina acuma cu vântul, iar fascinaţia oamenilor o trăia la intensitatea maximă. Cât de importante i se păreau suferinţele mărunte care erau aşa de legate de stres, de neputinţa vederii către ceva mult mai înalt faţă de lumea aceasta a noastră. Căt de ridicole sunt stările noastre, dorinţele noastre, cât de mici, cât de mărunte, faţă de această veşnicie a lui Dumnezeu care ne-a creat.

       E seara de Crăciun. Ninge afară cu fulgi mari şi poeta primeşte câţiva copii pe care-i învaţă la şcoala din sat. Îi primeşte s-o colinde, îi primeşte s-o vestească. Acum, în astă serară cu două mii de ani în urmă s-a născut Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Cel ce s-a jertfit pentru păcatele noastre, Cel ce ne-a chemat spre lumină la desăvârşire. Ca nişte magi călăuziţi de o stea copiii au urcat până aici, în vârful dealului. Mult, prea mult drum au făcut faţă de sat. Dar ei au venit la domnişoara învăţătoare s-o colinde, s-o vestească despre marea minune, unica în lume. În timp, atunci, Dumnezeu a venit pe pământ şi de atunci până acum El este prezent peste tot şi mai ales în sufletul celor care Îl caută. Copiii colindă! Sunt încărcaţi de zăpadă. Roşii la faţă de frigul de-afară, dar sunt fericiţi. Rafaela era în genunchi, în casă şi se ruga adânc şi tainic. Abea auzi strigătul copiiilor de-afară!        -Primiţi colindul?
-Da, raspunse ea, aproape inconştientă. Şi acest da se prelungi în interior ca un răspuns parcă la o întrebare ce şi-o pusese în simţirea ei mai demult, despre Dumnezeu şi la care încă nu-şi răspunsese. Copiii colindau afară cu glasul lor de cristal pur şi curat. Focul ardea în sobă. În casă e cald, trosnesc lemnele, şi ea, învăţătoarea se roagă. Şi rugăciunea ei e atât de pură, e atât de alba şi fulgii cad afară şi măresc înălţimea zăpezii. În casă nu e nici lumină, nu e nici întuneric. Afară nu e nici noapte nu e nici zi. Şi ea se roagă, se roagă şi lacrimile îi curg. Copiii şi-au terminat colinda! Au început alta!
Rafaela se trezeşte amintindu-şi că trebuie să-i primească în casă. Sunt o ceată de băieţi şi de fete, îi primeşte lângă sobă, se strâng toţi ciorchine la căldură. Ea merge şi le aduce mere, dulciuri, bani, îi sărută pe fiecare şi-l strânge la piept. Le dă la fiecare darul şi-i mai pune să mai cânte o dată colinda care-i place cel mai mult şi pe care chiar ea i-a învăţat. Şi copiii sunt aşa de fericiţi şi atât de puri în glasul lor. Colinda e atât de frumoasă, parcă toţi ar fi în cer şi i-ar cânta lui Dumnezeu. Copiii s-au încălzit la foc, au băut vinul fiert cu scorţişoară şi zahăr şi au mâncat dulciurile făcute de învăţătoarea lor şi pentru că nu mai e mult până ce vine noaptea cea întunecată, ei trebuiau să plece.
Rafaela e foarte fericită şi cu un zâmbet abea observat pe chipul ei meditativ şi gânditor îşi petrece copiii până la poartă, prin zăpada moale şi catifelată. Afară ninge cu fulgi mari. O cuprinse puţin frigul şi lipita de sobă începu din nou să se roage. Simţea cum în seara aceasta, ea era cu totul şi cu totul deosebită. Avea un simţământ de linişte şi pace cum nu avusese niciodată pâna acum. Copiii cu frumoasa colindă o înălţaseră şi mai mult, dar parcă ceva aparte se întâmpla cu ea. Nici ea nu sesiza decât foarte puţin.
Retrasă aici în acest sat de munte a putut fi mult mai aproape de Dumnezeu decât în oricare alt loc ar fi fost. Aici nu îi era frică nici de oameni, oamenii aceştia concreţi, fără complicaţiii de cuvinte şi idei, oamenii aceştia simpli, prinşi în grijile lor lumeşti şi copiii aceştia curaţi o purificau şi îi dădeau o mare putere. Lucra cu ei şi ii iubea foarte mult, ei erau bucuria ei. Simţea că este aproape de Dumnezeu. Mai ales atunci când scria, când îşi picta pe foaie toate imaginile şi cuvintele care deveneau culoare, deveneau sunet, deveneau gand, deveneau lacrima. Atunci era fericită cu adevărat, când putea să scrie despre Dumnezeu şi lui Dumnezeu, când îi scria dorinţele, visele şi neajunsurile sau căderile ei. Dar în această seară, starea ei sufletească era cu totul şi cu totul alta. Nu i se mai întâmplase să fie într-o asemenea stare niciodată până acum. Era ceva mult mai înăltător decât atunci când ea scria sau studia cu îndârjire, privind şi gândind cu atenţie la tot ceea ce este mai înalt şi mai valoros pe acest pământ. În seara aceasta poate era mai sus şi decât în alte seri când se ruga. Era bucuroasă că nu poate să scrie ci doar că poate să trăiască fericirea asta. Se putea gândi la Dumnezeu într-un fel uluitor, pe care nu ştia cum să-l controleze şi cum să-l primească. Cum să facă să se înalţe şi mai mult de la o aşa mare bucurie.
Statea ca înţepenită lângă sobă şi parcă într-o stagnare a gândului, a minţii şi a inimii sale. A stat aşa foarte mult timp fără să se gândească la ceva anume şi parcă percepea o lumină ce venea de undeva de sus şi-i intra în ochi şi în toată fiinţa ei. Lacrimile ii curgeau atât de puternic ca nici nu le putea opri şi culmea, nici măcar nu putea să le sesizeze. Era cu o bucurie mare în interior. În cameră era întuneric şi numai lumina flăcărilor din sobă juca pe icoanele ce-i împodobeau pereţii. Deodată Rafaela simţi un îndemn de a scrie. Îşi aprinse cu viteza lampa, masa era la geam, puse mâna pe condei şi slobozi scrisul din inima ei. În această revelaţie şi beatitudine a cuvântului ei simţi ca şi cum cineva se asează lângă ea la masă şi-i spune să se pregătească de luptă pentru că ea este vrednică de a purta sabie de lumină şi sabie de cuvânt.
-Vei primi un semn iar tu atunci să ieşi din casa ta şi să pleci în pustiu pentru ca acolo alături de ceilalţi ostaşi va trebui să lupţi pentru a elibera Muntele cel Sfant al Romanilor de puterea răului şi vei construi acolo, alături de ceilalţi fraţi ai tăi, „Cetatea sfinţilor”. Era îngerul lui Dumnzeu ce venea să-i vestească ei despre această luptă. Dar totul se petrecea în mintea ei aşa de clară ca un diamant.

VICTORIŢA DUŢU