Parcă n-aş mai vrea să tac…
Parcă n-aş mai vrea să tac.Nu aş dori să ramân doar un biet spectator într-un teatru românesc, în care actorii şi regizorii caută gâlceava zilei de mâine.
Poate suntem puţini, poate nici nu ştiu alţii ce mulţi suntem, noi spectatorii nedefiniţi într-un univers tainic al tărâmului dacic.
Am decis să ies pentru o clipă din carapacea mea fragilă, bătută de valurile vremii, şi a spune răspicat; îmi doresc o ROMÂNIE MARE ŞI CURATĂ!
Nimic nou pentru o fiică de bucovineni nascuţi în ROMÂNIA, deşi cerificatele mâzgălite de iţele istoriei indică locul de naştere URSS. Poate ar trebui să mă tem, de cei care încă suspicioşi, intră în miezul fiecărui cuvânt fără a pricepe însă sensul.
Am învăţat să gândesc ca un om liber, să mă mişc liber într-o societate în care libertatea a fost de cele mai multe ori prost înţeleasă.
Gandind liber, miscandu-ne liberi, in numele Celui care ne-a creat, nu avem de ce sa ne temem decat de proprile noastre neputinte.
Noi românii am păstrat ceva sfios în fiinţa noastră.Ne obişnuim repede cu fiecare “schimbare de climă”, deşi, uneori poate fi păguboasă.Oare avem dreptul la opinie acum? Din punctul meu de vedere , da, din al altora tot ceea ce este “bine clădit” , irită.De ce? Pentru că încă se mai crede în naivitatea celui ce-şi iubeşte neamul.Este mult mai simplu să “pălmuieşti” decât să mângâi, în special când istoria âi-a dat de furcă la orele de clasă…
De ce este nevoie mereu să plătim poliţe? Oare un blestem străbun? Ce s-a câştigat prin raportul “Tismaneanu”, raport plin de erori şi subiectivism? O divizare a celor din lumea intelectuală? Vom învăţa vreodată să ne respectăm valorile? Mereu să aşteptăm timpul să cearnă bobul de neghină?
Da, adevarul poate fi deranjant pentru mulţi.Navigând prin pagini de istorie, am constatat cu stupoare cum embleme romaneşti sunt terfelite fără nici un suport real.Nici veşnicia nu-i scapă pe unii de injurii şi neştiintă…
M-aş bucura daca s-ar face o disociere între “preoţi” şi “popi”, aşa cum de multe ori a explicat părintele Adrian Fageţeanu. Despre mişcarea “Rugul aprins”, se cunosc puţine şi nici nu se doreşte restabilirea adevarului.În biserici şi mănăstiri s-a dus o luptă adevarată împotriva comunismului.Mulţi au facut confuzii şi nu au înţeles sensul acestei mişcări religioase.Pornind de la ultimul Mitropolit al Bucovinei şi până la cei care mai sunt în viaţă, drumul adevărului a rămas încă luminat de flacăra “rugului aprins”.
Dar oare la noi chiar a fost comunism? Care dintre marxişti ne avertiza să ne ferim de “burghzia proletară”? Întrebări la care se pot da răspunsuri fără patos şi fără încrâncenări.La noi întotdeauna a fost “altfel”, mereu împotriva curentului.Nici tu socialism, nici tu comunism, nici tu democraţie adevarată.Fiecare face ce vrea şi cum vrea.Am rămas tot băţoşi şi la prima atenţionare, o luam la goană de frica seismului străin.Doar hazardul, ne ajută, cum afirma Dobrogeanu Gherea, şi pentru cei care au credinţă, în Cel de sus.
Şi se mai gaseşte un “neica nimeni” citând un mare înţelept, să ne dea lecţii de morală, de etică.Halal ţară ce nu-şi respectă valorile.
Cu toate frământările mele cred în unitatea Neamului Românesc.Aşa cum afirma în 1936 unchiul meu Vasile Plăvan, “istoria se repetă”, voi putea în curând să merg să caut locurile de veci ale străbunilor mei, în ţara mea, ROMÂNIA CEA MARE.
Mariana Gurza
