Bucuria de a exista din nou
“Ultimul strigat (Editura Eubeea, Timisoara, 2006) e cel de-al saselea volum de versuri din bibliografia Marianei Gurza si el orchestreaza un strigat de bucurie epifanica, de reinviere si retraire prin credinta si prin cuvantul lui Dumnezeu care ne contagiaza neincetat de duhul sau atotregenerator. Hotarul dinspre viata si moarte devine astfel superfluu. Meditatia asupra conditiei umane vindeca de angoasa efemeritatii terestre a fiintei si-i inoculeaza o enorma doza de impacare metafizica, imblanzind in chip miraculos vesnicul au-delà. Discursul poetic de buna si autentica factura religioasa se constitue ca un imn adus bucuriei de a exista din nou dupa confruntarea cu situatia-limita, la cumpana fragila dintre a fi si-a nu mai fi, un imn adus sansei de a se fi adaptat din basmica apa vie si tamaduitoarea lumina divina. Iubirea e mereu cea mai buna modalitate de deconspirare si de fletrisare a mortii. (Zbucium mut, Iubitule, voi fi umbra ta), orcat de mult s-ar deghiza aceasta Doamna Neagra in mireasa mioritica. Impovarata de dor si de spaima trecerii neiertatoare a timpului care antreneaza cu el solitudinea, durea si tradarea, poeta spera neabatuta in regasirea taramului puritatii primare : “Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerita,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la inceput,/ cand am cunoscut lumina,/ si pacea si increderea/ in puterea Ta,/ Doamne al meu,/ acum ma rog Tie/ pentru dragostea mea/ de dragoste,/ pentru copiii mei,/ pentru o noua nastere”(In cautarea linistei). Regretul dupa viata lasata sa treaca netraita e unul firesc si complet motivat (Eternitate). Insa durerea e convertita cel mai adesea in nadejdea supravietuirii prin text (ravas, secventa biblica, poem, poveste, cantec etc.) ori a obiectivarii amintirii actelor care au amprentat existenta : generozitate, iertare, altruism, tandrete, iubire, moralitate, iscarea frumosului, armonizarea sufletului cu peisajele naturii inconjuratoare, arderea pe rugul creatiei, avivarea memoriei ancestrale sau doar personale, imbibarea fiintei de harul dumnezeiesc, impacarea cu sine, atingerea cotelor de sus ale ataraxiei, identificarea, fie si in vis, cu duhul astral s.a.m.d. Izvorata din suferinta, cartea Marianei Gurza e o pledoarie pentru trairea intru iubire a clipei celei repezi ce nu s-a dat, chit ca marea tristete metafizica nu va fi niciodata abolita sau escaladata pe deplin: “Mai am multe de daruit,/ cuvinte pentru poeme./ versuri pentru cantecele lumii,/ pasii pentru ritmul sufletului…/ Atunci, ce e-n inima mea? // Sunt eu cea dintotdeauna,/ cu putin adaos de soare,/ de lumina,/ si cu un ecou prelung/ al cuvintelor despre nemurire”(De sunt trista?) “
(ION ROSIORU-(LUCEAFARUL, Nr. 12 (783) Miercuri, 28 martie, 2007)
1.George Balica – Recita versuri din vol. Ultimul strigăt de MARIANA GURZA
