Cuvânt și iubire

În fiecare an, slăvitul praznic al Învierii Domnului reactualizează pentru întreg neamul omenesc lucrarea cea izbăvitoare şi vindecătoare pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus-o prin Patima, Moartea şi Învierea Sa. Privită din perspectiva înţelesurilor ei duhovniceşti, sărbătoarea Sfintelor Paşti este sărbătoarea transcendenţei, care ne aşază în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. După Înviere, nu mai suntem în puterea păcatului şi a morţii pentru că, ne spune Sfântul Ioan Damaschin: “Moartea, atât de înfricoşătoare înainte, este învinsă; ea, socotită altădată groaznică şi odioasă, acum este preferată vieţii. Acestea sunt izbânzile venirii lui Hristos! Acestea sunt semnele puterii Lui! Căci n-a mântuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, despărţind marea, ci, mai mult, a vindecat întreaga omenire de stricăciunea morţii şi de sub robia crudului tiran, a păcatului”1.

Învierea Domnului se descoperă astfel ca fundament

al credinţei şi spiritualităţii creştine, căci “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14)”, spune Sfântul Apostol Pavel.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre vorbesc adesea despre Învierea lui Hristos ca despre o taină a vindecării noastre. Prin trecerea lui Hristos din moarte la viaţă, trecere în care suntem cuprinşi şi noi, cei ce aparţinem neamului omenesc, păcatul şi boala sunt depăşite şi învinse. Pentru un creştin, întristarea păcatului este alăturată cu milostivirea lui Dumnezeu, Cel ce a răstignit pe cruce păcatele noastre. Cu alte cuvinte, “să ne întristăm şi totodată să nădăjduim – să ne întristăm, fiindcă prin păcatele noastre Îl mâniem pe Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu, şi să nădăjduim, fiindcă avem Doctor Atotputernic pentru păcatele noastre, pe Domnul Iisus Hristos, Ce Şi-a vărsat sângele pentru noi”2.

Biserica ne învaţă că omul a căzut în păcat şi în moarte din pricina neascultării. Mai întâi, a fost moartea spirituală şi pe urmă cea trupească; sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea cu El şi s-a întunecat, transmiţând şi trupului acest întuneric sau această moarte3. De aici întreaga tragedie a umanităţii şi izvorul bolilor celor de multe feluri.

Fără o legătură vie şi permanentă cu Dumnezeu, omenirea a ajuns într-o stare cumplită de boală sufletească şi trupească. Pentru a nu-i lăsa fără nici o mângâiere, Dumnezeu a trimis poporului său profeţi spre a însănătoşi viaţa morală a oamenilor4. Cei care au ascultat de glasul profeţilor lui Dumnezeu au trăit cu speranţa vie a răscumpărării din păcat şi din boală. Pentru că, deşi era cuprinsă de păcat, lumea trăia cu făgăduinţa unui Mântuitor (Facere 3, 15).

Această mântuire sau taină a vindecării neamului omenesc a venit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară Maria, Fiu Care prin Moarte, Înviere şi Înălţarea la cer a devenit Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Pentru că nu am fost doar răscumpăraţi, ci şi mântuiţi. Verbul a salva, folosit în mod frecvent în Noul Testament, înseamnă nu numai “a elibera” sau “a scăpa dintr-o primejdie”, ci şi “a vindeca”, iar cuvântul mântuire desemnează nu numai eliberarea, ci şi vindecarea. Chiar numele lui Iisus înseamnă “Dumnezeu mântuieşte” (cf. Mt. 1, 21; Fapte 4, 12), adică, altfel spus, “vindecă”. Iisus însuşi Se arată pe Sine ca doctor.5

Mântuirea adusă de Hristos este vindecarea omului, pentru că omenirea era cu adevărat bolnavă. Părinţii şi întreaga Tradiţie, socotind starea adamică primordială ca starea de sănătate a omenirii, au văzut, în păcătoşenia omenirii căzute în urma păcatului strămoşesc, o stare de boală, de multe feluri şi chipuri, care a cuprins întreaga fiinţă a omului. Mulţi Sfinţi Părinţi subliniază de asemenea faptul că Mântuitorul, întrupându-Se, a restaurat firea omului şi i-a redat astfel sănătatea primordială pe care a avut-o Adam în Rai.

Urmând acestor învăţături, vedem că opera mântuitoare a lui Hristos se descoperă ca “o lucrare de tămăduire a întregii omeniri asumată în Persoana Sa şi de restaurare a ei în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început. Şi mai mult încă, Hristos duce firea omenească astfel restaurată la desăvârşirea îndumnezeirii”6.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Singur Iisus Hristos, ca Dumnezeu Care S-a făcut om, rămânând în acelaşi timp Dumnezeu, era doctorul potrivit, şi de aceea, pentru că numai El putea să-l vindece pe om, Dumnezeu Tatăl, din nesfârşita Sa milă şi iubire faţă de neamul omenesc şi ca răspuns la plânsetele şi rugăciunile profeţilor şi ale mulţimii de sfinţi, L-a trimis pe pământ.7

Mântuirea înfăptuită de Hristos este concepută de Tradiţie ca o vindecare a firii umane bolnave şi ca o restaurare a sănătăţii primordiale. De aceea este logic ca nevoinţa ascetică, prin care omul îşi împropriază harul mântuitor, să fie socotită de asemenea un proces de tămăduire a omului, întoarcerea lui la sănătatea cea după fire.

Vedem că Hristos ne cheamă să învingem moartea prin participarea la Învierea Sa. Ne cheamă să ne vindecăm de moarte, unindu-ne cu Dumnezeu. De altfel, acesta este şi scopul religiei noastre creştine ortodoxe: unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea omului. Ţinând seama de acest scop transcendent, toate preocupările noastre imediate, orientate spre această lume sunt depăşite. Hristos ne propune prin Înviere nu numai o simplă vindecare, ci o vindecare veşnică. Aceasta e taina vindecării noastre depline, o vindecare ce depăşeşte hotarele acestei lumi.

Cu toate că nimic nu se poate compara în însemnătate cu taina vindecării şi a veşniciei pe care ne-a adus-o Hristos în mod spiritual, noi, creştinii, avem datoria să ne îngrijim de sănătatea noastră trupească, iar evitarea suferinţei şi amânarea morţii sunt considerate lucruri bune. Mai mult, îngrijirea sănătăţii poate fi încadrată ca mod de vieţuire creştină8. Însă toate preocupările noastre legate de sănătate şi starea de bine trebuie să fie orientate spre Împărăţia cerurilor ca prioritate ontologică: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

De aceea la multe din rugăciunile Bisericii, la sfintele slujbe, sunt pomeniţi Sfinţii tămăduitori şi doctori fără de arginţi. Aceşti sfinţi ne sunt exemple creştine de îngrijire medicală şi duhovnicească şi sunt consideraţi în aghiografia Bisericii ca oameni ai lui Dumnezeu care au unit practica medicală cu duhovnicia şi care au folosit rolul lor de medici pentru a-i aduce pe cei bolnavi la credinţă, săvârşind adeseori vindecări miraculoase.9

Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2012 este cinstit în întreaga Patriarhie Română ca Anul Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor. Acum, la sărbătoarea Paştilor, când prăznuim Învierea lui Hristos cea aducătoare de viaţă, Îl privim pe Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit, mort şi înviat ca pe Tămăduitorul firii omeneşti căzute în boala păcatului şi, în mod personal, Îl chemăm în ajutor pentru vindecarea suferinţelor noastre sau ale aproapelui. “El poate toate să le vindece: şi bolile sufletului şi bolile trupului; …căci nici o boală nu rezistă la leacurile lui, care au o valoare absolută, nu ca leacurile omeneşti, care dau rezultate numai în parte şi sunt nesigure şi provizorii şi care, mai ales, nu pot tămădui omul în întregul lui, trupeşte şi sufleteşte.”10

De aceea trebuie să ne îndreptăm atenţia şi făptuirea către cei aflaţi în suferinţă, mai ales acum, la praznicul trecerii noastre din moarte la viaţă. Să nu uităm că Hristos este învierea tuturor oamenilor şi a celor care au sănătate şi posibilităţi mai multe de a se bucura de ea, dar şi a celor bolnavi, întristaţi şi părăsiţi. Aproapele nostru cel în suferinţă trebuie cercetat şi mângâiat pentru ca bucuria sărbătorii să fie deplină şi pentru el. Tocmai de aceea Episcopia Caransebeşului a avut în vremea Postului Mare un program de slujire a Tainei Sfântului Maslu în toate spitalele şi instituţiile sociale din cuprinsul ei. Credem că harul lui Dumnezeu mijlocit oamenilor prin slujbele şi rugăciunile făcute a adus alinare suferinţelor celor de multe feluri, ca în pace şi resemnare toţi să ne bucurăm de Învierea lui Hristos – taina vindecării noastre, şi împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur să mărturisim şi noi cu toată fiinţa: “A înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte”11. Amin!

† Lucian

Episcopul Caransebeşului

Note:

1 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 181.

2 Cuviosul Ambrozie de la Optina – apud. dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea la copii şi adolescenţi, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, ediţia a II-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 141-142.

3 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – ştiinţa Sfinţilor Părinţi, traducere în limba română de Irina Luminiţa Niculescu, Editura Învierea a Arhiepiscopiei Timişoarei, Timişoara, 1998, p. 129.

4 Pr. prof. dr. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, pp. 391-392.

5 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, în româneşte de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 8.

6 Ibidem, p. 9.

7 Ibidem, p. 235.

8 H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creştine – perspectiva creştină, traducere Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005, pp. 453-454.

9 Ibidem, p. 468.

10 Jean-Claude Larchet, op. cit., pp. 249-252.

11 Din Cuvântul de învăţătură al celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos.

http://www.ziarullumina.ro/