Joia din Săptămâna Patimilor
Primele trei zile din cadrul Saptamanii Sfintelor Patimi Biserica le numeste mari si sfinte, si au in interiorul derularii liturgice a Saptamanii sfinte, un scop bine definit. Ele situeaza sarbatorile in perspectiva sfarsitului, ne reamintesc sensul eshatologic al Pastelui. In mod frecvent Saptamana sfanta este considerata ca o „frumoasa traditie”, o „datina”, o data importanta a calendarului. Este evenimentul anual asteptat si iubit, Sarbatoarea „respectata” inca din copilarie, in timpul careia incanta frumusetea slujbelor, fastul randuielilor si in care crestinul se agita pentru a pregati masa pascala, care nu este de mai mica importanta. Apoi, odata implinite toate acestea, ne reluam viata normala. Dar avem noi cunostinta ca „viata normala” nu mai este posibila de cand lumea a respins pe Mantuitorul sau, de cand „Iisus era trist si abatut…”, de cand sufletul Sau a fost „trist pana la moarte…” si fiindca El a murit pe Cruce ?
Era binele oamenilor „normali” care strigau: „Rastigneste-L!”, al oamenilor „normali” care au scuipat asupra Lui si L-au tintuit pe Cruce. Daca ei L-au urat si omorat, este pentru ca El a venit sa ravaseasca si sa tulbure viata lor normala.
Era o lume perfect „normala” care prefera intunericul si moartea, luminii si vietii… Prin moartea lui Iisus, lumea „normala”, viata „normala”, au fost definitiv condamnate. Sau mai exact, ele si-au descoperit natura lor adevarata si „anormala”, incapacitatea lor de a primi lumina, puterea teribila pe care raul o exercita asupra lor. „Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31). Pastile lui Iisus inseamna sfarsitul Sau in „aceasta lume” si, de atunci, ea (lumea) este „la al sau sfarsit”. Acest sfarsit poate sa se intample peste sute de secole, insa aceasta nu strica cu nimic natura timpului in care noi traim, care este „cel din urma timp”. „Chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7,31).
Pastile inseamna „trecere” pentru evrei; sarbatoarea Pastelui era comemorarea anuala a intregii lor istorii ca eliberare si a eliberarii ca trecere din robia egipteana in libertate, de la exil la pamantul fagaduit. Pastile era de asemenea, prefigurarea ultimei treceri, cea de la moarte la viata, din aceasta lume veche in lumea noua, in perioada noua a imparatiei lui Dumnezeu. El a facut posibila pentru noi aceasta trecere. Traind „in aceasta lume”, noi putem deja „sa nu fim ai acestei lumi”, asadar liberi de robia mortii si de pacat si partasi „lumii viitoare”. Insa ne trebuie pentru aceea sa realizam propria noastra trecere, sa condamnam pe vechiul Adam in noi insine, sa imbracam pe Hristos in moartea Botezului si sa avem propria noastra viata ascunsa in Dumnezeu cu Hristos, in „lumea viitoare…”
Pastile nu mai sunt deci o comemorare, frumoasa si solemna, a unui eveniment trecut. Sarbatoarea este insusi evenimentul exprimat, daruit noua, eveniment eficient intotdeauna, care descopera ca lumea noastra, timpul nostru si viata noastra sunt la sfarsitul lor, si care anunta inceputul vietii noi. Rolul acestor prime trei zile ale saptamanii sfinte este, in mod sigur, acela de a ne pune in fata sensului ultim al Pastelui, de a ne pregati pentru a-l intelege in toata amplitudinea sa.
Aceasta orientare eshatologica, asadar ultima, decisiva si finala, este bine subliniata prin troparul comun a acestor trei zile:
„Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednica este iarasi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreunezi,ca sa nu te dai mortii si afara de imparatie sa te incui; ci te desteapta graind: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.
Miezul noptii este momentul in care ziua „cea veche” se termina pentru a lasa loc la o noua zi. Aceasta ora este de asemenea, pentru crestin simbolul timpului in care el traieste. Pe de o parte Biserica este inca in aceasta lume, impartasind slabiciunile ei si tragediile ei. Pe de alta parte, adevarata sa fiinta nu este din aceasta lume, caci ea este Mireasa lui Hristos si misiunea sa este de a anunta si a descoperi venirea lui Dumnezeu si ziua cea noua (ziua invierii). Viata sa este o trezvie permanenta si o asteptare, o priveghere orientata catre zorii acestei zile noi… Dar noi cunoastem in ce masura atasamentul nostru fata de „vechea zi”, fata de lume cu pacatele sale si cu patimile sale, ramane inca foarte staruitor. Cunoastem cat de profund noi apartinem inca „acestei lumi”. Am vazut lumina, cunoastem pe Hristos, am convenit a vorbi despre pacea si bucuria vietii noi in El, si, cu toate acestea, lumea ne tine inca in robie. Aceasta slabiciune, aceasta constanta tradare a lui Hristos si aceasta incapacitate de a darui intreaga noastra dragoste Unicului obiect al dragostei sunt nemaipomenit exprimate in luminanda acestor trei zile:
„Camara Ta Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste”.
Aceeasi tema este mai mult dezvoltata in lecturile Evangheliei din aceste zile. In primul rand textul integral al celor patru Evanghelii(pana la Ioan 13, 31), apoi textele citite la Ceasuri (intai, al treilea, al saselea, al noualea), care arata Crucea ca apogeu al intregii vieti a lui Hristos si a slujirii Sale, cheia pentru a le intelege cu adevarat.
Totul in Evanghelie conduce la acest ultim „Ceas al lui Iisus” si totul poate fi vazut in lumina sa.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/
