Emigrarea, zbor neînfricat într-o lume aflată mereu în schimbare
Exilul te determină să cauţi soluţii salvatoare, să te adaptezi la ţara de adopţie, să te integrezi într-o nouă cultură, cu alte obiceiuri, să deprinzi o nouă limbă, fără a o uita pe cea cu care te-ai născut. Octavian Curpaş s-a născut în luna august, 1972, în Oradea, România. Scriitor, publicist de vocaţie, jurnalist, scrie cu suflet şi cu dăruire pentru diaspora de peste ocean şi nu numai. Este redactor la publicaţiile „Gândacul de Colorado” şi „Phoenix Magazine” din SUA. Cartea sa Exilul românesc la mijlocul de secol XX – Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite a apărut la Editura Anthem, Arizona, SUA, 2011, şi vine să prezinte un fragment din lungul drum parcurs de emigranţii români ai anilor ’50 spre tărâmul făgăduinţei. Structurată în treizeci de capitole, care la rândul lor conţin mai multe povestioare, cartea te determină să devii părtaş la un soi de întâmplări cu mult tâlc, din trecut dar şi din prezent, relatate de octogenarul român Nea Mitică. Cele 282 de pagini ţin cititorul ancorat în lectura unui interviu amplu, unde intervievatul deţine controlul atât al întrebărilor, cât şi al răspunsurilor. Întâmplările fiecărui personaj prezentat cu măiestrie devine jurnalul unui destin, unde locul naşterii, familia, tradiţiile, limba vorbită, dorul sunt amintiri şi dureri sufleteşti de neuitat. Nea Mitică – Dumitru Sinu este un român din zona Sibiului, (un autodidact, spune autorul) care s-a stabilit în America după golgota cu sine, pentru a-şi îndeplini visul de a deveni american sadea.
Personaj puternic şi foarte complex, învârtindu-se printre oameni importanţi, Dumitru Sinu relatează despre întâmplări din tinereţe, când economia lumii se mişca uluitor de repede, iar dorinţa de emigrare pentru a trăi bunăstarea dincolo de graniţele ţării devenise foarte puternică în perioada de mai târziu, când mulţi au dorit să scape de chinul şi suferinţa zilelor monotone trăite într-o societate care nu le oferea mai nimic. A cunoscut o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei care nu pot fi uitaţi, chiar dacă, de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani…(De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia). Autorul, foarte bine documentat, descrie locuri, evenimente, întâmplări, obiceiuri, oameni transfugi, atât din zona Sibiului, cât şi din zona Clujului, dar mai ales din ţările pe care le-a tranzitat personajul principal în căutarea locului (ţării) unde avea să se integreze şi să spună că se simte: acasă. Aşa s-au petrecut lucrurile – îşi încheie Nea Mitică istorisirea – Greu sau uşor, până la urmă fiecare şi-a făcut un rost în ţara de adopţie(Ursu: „Deschid orice casă de bani!”).
Familia şi prietenii din ţară sunt ancoraţi în trecut, un trecut istoric, în care spiritul naţional amestecat cu dragostea faţă de locurile strămoşeşti devin hrana lor zilnică, uneori chiar sub formă de umor negru. Cititorul trăieşte permanent sentimentul că participă alături de povestitor la toate evenimentele şi la evoluţia vremurilor de acum o jumătate de veac, pe care acesta le-a traversat în tumultoasa sa viaţă.
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale(“Familia lui Nea Mitică” ).
De remarcat este prezenţa în text a unor evenimente istorice, a unor oameni de cultură ai României care au ales exilul pentru a-şi exprima ideile şi a-şi găsi libertatea, amestecându-se cu românii din diaspora română de peste tot.
Şansa de a cunoaşte atâtea minţi luminate, de a se bucura de prezenţa unor personalităţi culturale de marcă şi de a-şi lua tainul de hrană spirituală după bunul plac al sufletului nu surâde oricui, aşa că temerarul octogenar se consideră cu-adevărat norocos şi din acest punct de vedere(„Întoarcerea la Saint Gervais” ).
Astfel descoperim că unii dintre cei plecaţi sunt mai patrioţi decât cei rămaşi acasă. Aceştia din urmă ignoră valorile lăsate de străbuni, limba, istoria obiceiurile.
Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colţ de Românie, locuitorii Sebeşului de Sus n-au uitat nimic din moştenirea dobândită de-a lungul vremii, de la înaintaşii lor. Poate că şi datorită amplasării geografice şi izolării acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea şi conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumătăţi a secolului al XX-lea(„Sărbători şi tradiţii populare la Sebeşul de Sus” ).
Tema aleasă de autor nu a fost întâmplătoare. Tranzitarea de către emigranţi a mai multor ţări, ca Iugoslavia, Franţa, Canada şi în final America, dă senzaţia unui zbor nebun, cu pierderea identităţii de sine, dar regăsirea ei într-un final. De cele mai multe ori, condiţia de emigrant te determină să cauţi soluţii salvatoare, să treci peste toate obstacolele, să faci eforturi deosebite pentru a depăşi sentimentul de înstrăinare, de a te adapta noii ţări, a te integra într-o nouă cultură, cu alte obiceiuri, să deprinzi o nouă limbă fără a o uita pe cea cu care te-ai născut.
Revenirea în ţară îi face să se simtă străini şi această senzaţie persistă şi doare. Pe de altă parte drama neplecaţilor se întinde până acolo încât ignoră lipsa oricărui sentiment al patriei. Probabil vor trece mulţi ani până vom putea realiza că de fapt acesta este lucrul este cel mai de preţ pentru noi toţi.…Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată… („Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”).
Exilul nu este uşor! Ca să amintim elitele, Cioran, Eliade, Norman Manea sau Herta Müller sunt doar câţiva din cei care au ales exilul fără a renunţa să lupte pentru idealurile lor, şi reuşind departe de ţară. Prin intermediul lor, unii dintre noi am rezistat să ţinem în frâul spiritul patriotic, dragostea faţă de cultură şi de limbă.
Iată ce spune Norman Manea despre exil: „… este o profundă dislocare şi deposedare, un şoc teribil. În epoca noastră a devenit, însă, prin modernitatea centrifugă şi prin globalizare, un fenomen răspândit. Motivaţiile nu sunt neapărat politice, economice etnice sau legate de catastrofe naturale. Este în paralel o înstrăinare tipică unui Mersault modern”.
Reîntorcându-mă la Octavian Curpaş, îmi exprim sentimentul de admiraţie alături de câteva personalităţi care au primit cu entuziasm apariţia cărţii Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite.
Cezarina Adamescu, spune despre cartea lui Octavian Curpaş că lucrarea se constituie, într-un anume fel, într-un ghid al emigrantului, o carte de învăţătură, o lucrare de referinţă, cu soluţii practice pentru împrejurări deosebite, chiar cu reţete de succes probate de cei care au reuşit să răzbată şi să-şi făurească un nou destin. Simona M. Botezan, Washington D.C., scrie că […] este o carte remarcabilă. Am avut surpriza să descopăr un autor inteligent, cu un suflet imens şi amintirile unui bunic erudit, ale cărui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte si spirit. Vavila Popovici, Raleigh, Carolina, SUA, semnalează […] o deosebită poveste a unei vieţi în exil, zugrăvită cu măiestrie de autor, printr-un dialog continuu între jurnalistul care ştie să asculte şi să provoace dezvăluiri interesante ale celui cu care stă de vorbă, să le redea cu măiestria scriitorului plin de talent şi isteţime. Cartea lui Octavian Curpaş, încărcată de patos şi dăruire, emoţionează. Aceasta va rămâne în istoria literaturii universale ca un document în care întâlnim un anumit tipar al emigrantului de la mijlocul secolului al XX-lea, cu limba, tradiţiile, obiceiurile, istoria şi cultura ţării din care provine. Emigrarea, aspiraţiile măreţe şi afirmarea într-o lume surprinzătoare – aflată mereu în schimbare – poate fi un exemplu pentru noua generaţie
Violeta Craiu
Membră a USR
