Despre condiţia stră-mutărilor: Impresii la o carte a dimensiunii româneşti a existenţei sau parabola berzei oarbe…
După câţiva ani de când am citit, e drept, răzleţ, mai ales în revistele internet ale diasporei române din Germania şi America, scrierile lui Octavian Curpaş, scrierile de tip cronicăresc sau reportericesc, ştiri sau comentarii la unele cărţi româneşti din diaspore, dar şi de întâmpinare, de obicei laudative, încurajatoare, la unii autori din ţară, mi-am făcut o impresie ce poate fi subiectivă, nu despre omul de peste ocean, cum s-ar zice, românul emigrat în valuri (istorice), în Ţara cea Nouă a Făgăduinţei, numită încă Visul american. Autorul nostru este negreşit un paradoxal umanist, asupra de crezul creştin, probabil neoprotestant american, pare-se evanghelist, un optimistic, cum spun americanii, inimos, cu un remarcabil apetit de „povestaş- moralist”, aproape de tip rural „bătrânesc”, de tip clasicist al prozei didactice – în tradiţia de dinainte de „realismul socialist”, dar mai ales din „ obsedantul deceniu…1980 – 1989…
Modele cu adevărat benefice, fără a ne gândi la imitaţie, ci doar la discursul „cronicii de familie” – dar unul strămutat sub alte ceruri şi în alte destine, Calea Pribegiei, sau a exodului ce aminteşte halucinant de ale evreilor de demult… consider că îi sunt Ion Lăncrănjan (Suferinţele urmaşilor), un scriitor român şi un roman de neuitat. Personaje ca SINU sau MITICĂ ale lui Octavian Curpaş, sunt leit TIPOLOGICE cu ale lui Lăncrănjan, sau amintesc de Nicolae Breban (Animale bolnave), dar şi siajul stilistic socio- psihologist, al marelui prozator Augustin Buzura (cu ultimele sale romane sub cenzura sintezist- comunistă, Feţele tăcerii, Absenţii etc).
În cartea ce mi-a propus-o spre lectură Octavian Curpaş, desprind căteva trăsături ce par a ni-l fixa convingător (şi) ca prozator: propensiunea pentru tema odiseică (i-am spus neo-exodică) şi ca atare, atitudinea misionaristă religioasă, foarte activă azi în diasporele româneşti, mai ales trans-oceanice. Stilul alert reporting, evocator prin personaje din cunoaşterea directă, sau re-povestitoare şi redistribuite de autor după afinităţile proprii, empatice, simpatice şi avide de „vraja povestirii”: Care este deci, „grupul ţintă” al unui astfel de roman? Evident, cel al milioanelor de români de pe toate meridianele, dar eventual şi al „nepoţilor” din România de azi, de mâine, care, eventual, încă nu au plecat şi ei… pe urmele acelui simpatic erou, nea Mitică, sau unui Sinu, de ce nu a autorului însuşi, spre Visul American…
Este acesta un fel de Canaan ce se repetă, paradgimatic, prin veacuri? Este aşadar o stigma, altfel spus o ciocnire, interferenţă de paradgime bilaterale, ale unui destin din care evadezi, însă cu scopul eroic, de tip argonautic, cum spune Curpaş ? Cred că da !
Argonauţii căutau lâna de aur, cei ai vremii noastre – aurul libertăţii visului american – pentru alţii, Coşmarul american – unde „ lâna de aur” este de fapt Dolarul şi beneficiile lui pentru pribegitorul (nu am spus jidovul rătăcitor din epoca secolelor, prăbuşită odată cu comunismul polonez, apoi sovietic, şi simbolicului Zid al Berlinului).
Citind cartea dumnoavoastră, prietene, la asta mă re-duce gândul, ca unuia ce a rămas acasă, fără a nu-i admira sau compătimi pe cei ce au trecut Dunărea, alţii lagărele, sau au plecat cu sutele de mii, răbdând încă spre a primi vizele de cetăţeni ai Lumii Libere; la aceste raportări mă duce gândul, impresionat, desigur, foarte, de evocatoarele story ale personajele dumneavoastră, ce cu talent le perindaţi în pagini. Cred că astfel de cărţi ne sunt necesare, mai ales celor nou veniţi – mai mult decât eventualele vile zidite „acasă”, prin actele de sacrificiu ale eroilor emigranţi, care sunt creionaţi uneori picant- umoristic, în romanul odiseic.
Valoarea cărţii, astfel, este nu doar a unui documentarist-jurnalist şi cronicar benevoitor al cărţilor altora, ci una de „testamentarism” al unei morale autentic creştineşti, dincolo de eternele „ schisme” ce macină religios lumea noastră de spaime apocaliptice, de fapt ale conceptului Revelation, care înseamnă DEZVĂLUIRE…
Consider că merită să editaţi cartea, ca o nobilă ofrandă a spiritului românesc de tip vechi, ruralist, eroic şi răzbătător, nu neapărat descurcăreţ-şmecheresc! – prin felul românesc de a fi… planetar… Aş zice al unui arhetip…pe calea unei Mutaţii.
Stăruie o întrebare : la atari itinerarii şi destine, AZI, oare, CE şi CÂT este românesc în fiinţa românească, despre care am învăţat noi înşine, prin vârstele proprii, şi cât ecletic ? Vă rog să cetiţi „Dimensiunea românească a existenţei”, a marelui Micea Vulcănescu, pare-se reeditată după revoluţie, de editura Fundaţiei Culturale Române… ca să îmi înţelegeţi corect neliniştea. Deoarece, pare-se, după „orizonturile roşii” evocate de Pacepa, acum se agită a război, în acest spaţiu chinuit din veacuri, orizonturi tulburi, iar ceea ce scriem ar putea reprimi şi valenţe ale unei participări benefice naţiunii noastre, ca învăţătură: optez pentru un astfel de misionarism. Octavian Curpaş este un practician cu scrisul al acestei gesticulaţii contra ateismului, unul demn de preţuit.
Îmi permit să închei aceste fulgurante impresii de lector, cerute cu sinceritate, pledând aşadar, sinceritate, cu două ziceri ale unui personaj cu care pare-se, vă simţiţi afin-electiv (nota bene):
1. „Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”
2. «Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată”…
Post coment: Text cheie pentru comentariul meu, din care reiese că „ Visul american” a devenit, prin forţa lucrurilor, un transplant (sic,n), de Vis românesc…
„După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…
Per conclude: Parabola berzei oarbe este teribilă! Barza e pasăre sfântă la români, ca şi rândunica…. Sensul – cheie este al „emigrării” spre „ţările calde”, după azimut (dacă vreţi „luceafăr de dimineaţă, sub un cer nou, pe un pământ nou”, din promisiunea biblică a evreilor).
EUGEN EVU
(membru onorific a trei academii, titular USR, etc.)
15 December 2011
