Cuvânt și iubire

Într-una din zilele în care m-am abătut pe la domnul Sinu pentru a gusta în linişte farmecul neîntrecutelor sale istorisiri despre oameni şi întâmplările lor adevărate, făcând o retrospectivă asupra celor mai apropiaţi prieteni pe care i-a avut, exclamă nostalgic: “Mi-e dor de toţi, dar în special de Radu Bumbaru! Era un om calm, care nu se enerva niciodată, un oltean din neam de boieri care trăiau mai mult în Franţa, decât în ţară. Citit, manierat, inginer de profesie, avea un şarm al său şi un suflet ales, care te făcea să te simţi minunat în preajma lui”. Îmi place să-i ascult povestirile, pentru că are darul de a te face să te întorci în timp şi să retrăieşti alături de el, fiecare moment pe care-l descrie. Despre Radu Bumbaru îmi pomenise şi la întâlnirile noastre anterioare, ori de câte ori îmi relata vreo întâmplare în care era implicat.

Poveste despre prietenie

Radu Bumbaru şi Dumitru Sinu s-au cunoscut la Paris dar n-au avut prea mare tangenţă unul cu celălalt. S-au întâlnit de câteva ori şi au avut de fiecare dată doar un banal schimb de saluturi. După ce a părăsit Franţa şi a ajuns în Canada, fiind primul plecat din grupul său de amici, Mitică Sinu le-a stârnit interesul pentru această ţară, spunându-le mereu: “Veniţi încoace, e frumos aici!”- şi unul câte unul, prietenii rămaşi la Paris l-au urmat. De-abia în Canada s-a cimentat prietenia lui cu Radu, pentru că drumurile lor s-au intersectat atât la Montreal cât şi la Vancouver. Nu s-au dat la o parte de la muncă şi nu s-au sfiit nici să taie lemne în pădurile lui Cornel Popa şi nici să se avânte în construirea de vapoare la Halifax! Le-au încercat pe toate, au muncit şi au trăit momente inedite pe parcursul unei prietenii de care acum Dumitru Sinu îşi aminteşte cu nostalgie. Mie mi-a relatat numai câteva instantanee cu Radu Bumbaru, pe care doar ascultându-le, mi-am dat seama că relaţia de prietenie dintre cei doi a fost deosebită.

“Popă n-ai vrut să te faci!”

“Eram cu Radu Bumbaru şi cu Nichita Tomescu la Montreal – începe nea Mitică povestirea – era acolo un restaurant românesc, ce se numea Silvia, la fel cu numele patroanei ce-l deţinea”.
Au intrat toţi trei în acel restaurant şi s-au aşezat la o masă. La masa alăturată, stând de unul singur, un personaj inedit rostea ca pe o poezie, câteva cuvinte cărora românaşii noştri nu le înţelegeau rostul: Popă n-ai vrut să te faci! / Popă n-ai vrut să te faci!
Nichita Tomescu, cel mai îndrăzneţ şi tupeist din fire, că doar era băiat de Bucureşti, îl întreabă zâmbind:  Păi de ce n-ai vrut, domnule, să te faci popă? Parcă trezit dintr-un vis, supăratul singuratic îi invită la masa lui spunănd ospătarului: Adu-le dom’le, nişte mititei şi trei sticle de vin! – şi începe să le povestească celor trei despre viaţa sa: Tata m-a dus la şcoala normală şi mi-a spus să mă fac popă! Eu în schimb am aflat că în Canada, dacă tai lemne, faci de zece ori mai mult decât orice popă!
Şi omul îşi revărsa amarul, indignat fiind de neîncrederea pe care părinţii lui i-o arătaseră: bineînţeles că nu se făcuse popă şi emigrase în Canada, iar acum, mama lui era în vizită, la el…  A trimis-o tata să vadă ce fac! Ei credeau că eu mă ocup de droguri aici şi nu puteau să înţeleagă că fac atâţia bani tăind lemne, pentru că le tot trimiteam bani… Aşa-i trebuia, dacă n-a vrut să se facă popă!
Cei trei picaseră tocmai bine, pentru că aşa se descărcase de povara acelor bănuieli absurde, dar care-l afectaseră. Le-a plătit masa şi nici n-a vrut să audă, când ei s-au oferit să-şi achite consumaţia. Măncaseră, ciocniseră câteva pahare de vin şi aflaseră că respectivul era un om aşezat, care avea propria sa afacere şi care trăsese din greu pentru a realiza ceva. Era firesc să fie supărat pe proprii lui părinţi că-l desconsiderau. Din când în când, neîmpăcat şi supărat foc, repeta: Auzi dom’le, tata a trimis-o pe mama la Montreal să vadă cu ce mă ocup!
Patroana restaurantului în care se petrecuse această întâmplare, plecase la un moment dat în Argentina să studieze puţin piaţa de-acolo. După un timp soţul ei a vândut restaurantul şi a plecat şi el, urmându-şi soţia şi de atunci nimeni nu mai ştia nimic de existenţa lor. Se spune că Silvia i-ar fi zis: Vino dom’le în Argentina, că aici e nuntă, pe când în Canada e înmormântare! – cred şi eu, la cât sunt de petrecăreţi sud-americanii!
Fiecare încerca să se descurce cum putea mai bine. Trăiau într-o lume liberă în care aveai posibilitatea să încerci orice afacere, important era ca banul să iasă!

O afacere îndrăzneaţă: constructori de vapoare!

Mulţi dintre românii care au emigrat au încercat să-şi clădească afaceri de tot felul. Unii au avut şansa să reuşească, alţii au câştigat doar experienţă, învăţând că nimic nu e uşor şi mai ales, că nimic nu este la voia întâmplării. Orice întreprinzi trebuie să fie din start bine fundamentat, trebuiesc evaluate atât posibilităţile cât şi implicaţiile pe care le are afacerea în sine, indiferent dacă aceasta este sau nu de anvergură; apoi este nevoie să fie estimate rezultatele şi doar în final, dacă în urma unei analize financiare atente rezultatul dă cu plus, cu profesionalism, cu prudenţă şi rigurozitate şi nu în ultimul rând, cu o anumită doză de curaj, te poţi încumeta să demarezi afacerea propriu zisă. Dacă este şi puţină şansă, atunci probabilitatea ca toate să meargă bine este mult mai mare.
Am dezbătut puţin cu nea Mitică acest subiect pentru că îmi povestise de o încercare a lui, împreună cu Radu Bumbaru, de a construi vapoare la Halifax, în Canada. Radu era inginer de profesie, un băiat inteligent, isteţ şi dornic de a realiza ceva palpabil în viaţă.
Împreună cu nea Mitică a avut curajul să se apuce să construiască un vapor. Nu a fost simplu, însă ambiţia şi inteligenţa tânărului inginer, susţinerea nemijlocită găsită în persoana prietenului său, Dumitru Sinu, munca asiduă şi dorinţa de a reuşi i-au ajutat pe cei doi să finalizeze proiectul. Radu Bumbaru însă, nu s-a mulţumit cu atât şi a contractat încă două sau trei astfel de proiecte, construind vapoare cu fonduri guvernamentale. Dar rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor, ceea ce l-a determinat să abandoneze acest gen de afacere.
“N-am făcut bani nici cu vapoarele, important este însă că am încercat!”- zice Mitică Sinu. Apoi, adunându-şi gândurile răsfirate de-a lungul timpului demult trecut, continuă să-mi povestească alte întâmplări care-i aminteau de Radu Bumbaru.

“În şase luni ajung primarul Montreal-ului!”

“Eram la Montreal cu Radu Bumbaru şi alţi prieteni – zice amicul meu – şi unul dintre românii noştri de-acolo, pe nume Dan Dinescu, care tocmai sosise din Franţa ne-a spus, foarte sigur pe sine: Dacă în şase luni nu ajung primarul Montreal-ului puteţi să-mi spuneţi cum vreţi! – avea vise măreţe omul, nu glumă!” Probabil i se părea că, dacă ajunsese în Canada, lucrurile vor decurge de la sine, doar să gândeşti ceva şi-i ca realizat! Dar nu era chiar aşa.
Între timp, Mitică şi Radu Bumbaru merg să lucreze la Vancouver, viaţa lor urmându-şi cursul firesc, şi uită şi de această afirmaţie infantiă şi de Dinescu.
Revenind după 12 ani la Montreal, Radu Bumbaru şi Mitică Sinu merg într-o zi la un dealer (reprezentanţă) de automobile, marca Peugeot, pentru ca Radu să-şi cumpere maşină. Persoana cu care au luat legătura a observat că nu sunt canadieni şi i-a întrebat de ce naţionalitate sunt. Aflând ca sunt români, le-a spus imediat: Staţi puţin aşa! Am aici un salesman român! – şi după câteva minute, omul a apărut însoţit de Dan Dinescu. Trecuseră 12 ani şi tot nu ajunsese primarul Montrealului, ci doar un banal vânzător de autoturisme. Nu a vrut să stea de vorbă cu cei doi, probabil îi era ruşine…
“Păi de ce să-i fie ruşine? – exclamă nea Mitică Sinu – Lucrezi unde poţi!” Apoi îmi spune cât de idealişti sunt unii oameni care cred că o dată plecaţi din România li se deschid toate porţile, că au la îndemână toate posibilităţile, fără să facă nici cel mai mic efort. Eroare! Da, ai la îndemână toate pârghiile care-ţi oferă şansa să îţi făureşti o altfel de viaţă, să te dezvolţi, să prosperi, să înveţi, dar calea este lungă şi bătătorită. Trebuie să munceşti pentru asta, trebuie să dai dovadă de inteligenţă, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând faţă de tine însuţi, apoi pentru muncă şi pentru cei din jur. Este o imagine falsă despre ascensiune pe care o au, nu numai idealiştii model Dan Dinescu, care au ajuns deja în străinătate, ci culmea, chiar şi cei care încă nu au plecat din ţară dar cred întru totul în aceste false deziderate.
“Să-ţi mai spun ceva! – întervine nea Mitică –. Când am fost în vizită în România l-am auzit pe un oarecare spunând: Numai să ajung eu în Statele Unite sau în Canada, să vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul! L-am temperat, uitându-mă la el cu condescendenţă: Las-o mai uşor cu milionul. În primul an, nici nu ştii unde te afli, deşi ai impresia că ştii!”
Radu Bumbaru nu era aşa. Chiar dacă era inginer, un om inteligent, vorbitor  excelent de engleză şi franceză, nu i-a fost niciodată nici ruşine, nici teamă de muncă. În Canada a tăiat şi lemne în pădure, a construit şi vapoare, dar a lucrat şi în primărie, la Vancouver, şi să nu uităm, se trăgea din neam boieresc, trăise un timp la Paris dar era realist, respectuos şi harnic. Nu s-a hrănit niciodată cu himere.

“Ce bine e să fii…în braţele cuiva!”

La Montreal, Radu Bumbaru cunoaşte o canadiancă de origine franceză, cu numele Louise – o fiinţă romantică, sensibilă şi cu un suflet frumos şi plin de căldură şi dragoste pentru el. Înalt, brunet, chipeş, deştept şi carismatic, cu alte cuvinte un bărbat frumos, însă fără tragere de inimă spre însurătoare, Radu Bumbaru nu se prea grăbeşte să-i ceară mâna tinerei îndrăgostite nebuneşte de el.
“De multe ori o întâlneam pe Louise şi-i vedeam strălucirea din ochi, care o trăda atunci când îi vorbeam de Radu – îşi aminteşte Dumitru Sinu –. Alteori, o auzeam cântând o frumoasă melodie franţuzească ce începea cam aşa: Ce bine e să fii în braţe / În braţele cuiva… Îl iubea enorm şi după o perioadă de aşteptare şi sedimentare a simţămintelor ce-i stăpâneau, fără îndoială, pe amândoi, s-au căsătorit”- zâmbi nea Mitică.
Louise Bumbaru trăieşte şi acuma şi locuieşte la Montreal. Mitică şi Nicole Sinu vorbesc cu ea mereu la telefon.
Trei copii frumoşi au avut Radu şi Louise Bumbaru: Dinu, Doru şi Ştefan, cărora, după cum e uşor de observat, le-au dat nume pur româneşti. Numai Ştefan este căsătorit, tot cu o canadiancă de origine franceză şi are trei copii. Băiatul cel mare, Dinu, pasionat de fotografie, a publicat o carte foarte interesantă, ce conţine fotografii cu diferite tipuri de ferestre din toată lumea; cartea lui se pare că s-a vândut foarte bine, a avut impact la publicul larg.
“Radu Bumbaru ne-a vizitat şi la Saint Gervais, în perioada în care ne reîntorsesem în Franţa – spune Mitică Sinu – şi după aceea a fost la noi şi Dinu, băiatul lor cel mare, şi le-a plăcut enorm peisajul de  acolo!”  Între cele două familii se legase o prietenie trainică, în care pe prim plan erau puse sinceritatea şi respectul şi-n care falsitatea nu şi-a făcut niciodată cuib.
De altfel, Radu avea un dar aparte prin care reuşea să-şi atragă prietenii, să menţină prieteniile şi să le facă durabile.
Visul unui irlandez: “Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!“
“Radu Bumbaru era un băiat simpatic. El râdea când eu mă enervam. Mă tot întreb cum de m-a acceptat în anturajul lui!”  Aveau o mulţime de prieteni în Canada, de diverse naţionalităţi, în compania cărora se simţeau întotdeauna minunat: unde era Radu Bumbaru, nu lipsea nici Dumitru Sinu!
“Măi, Radule, de ce oamenii aceştia s-au ataşat de noi? – întreba nea Mitică adesea. Răspunsul lui Bumbaru venea să confirme de fiecare dată faptul că era un sensibil: Măi, Mitică, atunci când îi iubeşti, oamenii simt! Aşa şi este! Radu Bumbaru şi Dumitru Sinu au iubit întotdeauna oamenii, au iubit frumosul din ei, au iubit viaţa cu toate bucuriile şi greutăţile ei şi n-au uitat să rămână prieteni şi să-şi păstreze omenia, iar cei care-i cunoşteau cu-adevărat, nu se putea să nu le caute compania.
Un irlandez, din anturajul lor spunea; Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!  “Fiindcă noi iubeam cu o dragoste aparte şi eram săritori, gata să ajutăm pe oricine avea nevoie, iubeam oamenii, din toată inima!”- adaugă nostalgic prietenul meu.
Radu era un om de un calm imperturbabil ştiind să-şi valorifice foarte bine atuurile pe care le avea. “Era cel mai tăcut om pe care l-am întâlnit – precizează nea Mitică – iar Nicolae, fiul meu, parcă ar fi al lui Radu, nu al meu, că prea e şi el tăcut. Omul acesta nu s-a certat în viaţa lui cu nimeni! ”
De astă dată, centrul de atenţie al dialogului nostru fusese amintirea unui prieten la care a ţinut enorm. A rememorat cu plăcere momente şi episoade de viaţă ce i-au rămas întipărite în minte. Astăzi, la cei 85 de ani ai săi, Mitică Sinu retrăise timp de câteva ore scene de viaţă pe care nu le-a putut uita şi care îl duseseră cu gândul cu mulţi ani în urmă, când nimeni şi nimic nu i-a putut opri pe el şi pe Radu Bumbaru să-şi urmeze visele. Adunându-şi gândurile răsfirate pe aripile prăfuite ale timpului îmi spune cu vocea stăpânită de o undă melancolică: “Ce frumoasă e cântarea aceea românească, Toate trec când vine vremea lor!”…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XIII. )