Cuvânt și iubire

Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.

La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918,  situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.

„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas  (în 1918)  numai foarte puţini intelectuali români  şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice” consemna Constantin Loghin în anul 1943.

Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât a-şi  consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii  acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta  doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.

Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi  restituirile cuvenite. Cred că este timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.

Unul dintre marii  bărbaţi români  care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşit de secol 19 şi  începutul  secolului 20 a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.

A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889,  în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.

Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor.

A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie  care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr,  dreptate, justiţie.

Figura lui Vasile Plăvan, ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind  în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut  revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă  şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.

Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele  scumpei patrii şi scurgeau  măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.

Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin,  militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.

Era convins că astfel vor slăbi şi pieri deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că  românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.

Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele  şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii.

Şi mai ştia că pentru dăinuirea unui neam  este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase.  În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii  a fost lupta sfântă, închinată sorţii  copiilor, nepoţilor  şi strănepoţilor.

Dedicându-şi  întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi  unirii,  a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra„ revenirii Bucovinei la vatra străbună.

Vasile Plăvan şi-a ales ca armă de luptă condeiul,  pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului „Glasul Bucovinei” (1926-1939),  la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator  la mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune.

În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat,  a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor,  despre cântecele şi doinele  care întreţineau flacăra vie a românismului.

A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma  agrară,  dar cel mai mult  a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi.

A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina,  înălţătoare  lăcaşuri ortodoxe româneşti.

A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag  povesteşte despre învăţătorul  Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi  de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei,   au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam.

A scris despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la  înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la  “îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei“ – V. Plăvan,  Boabe de lacrimi, 1936.

Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa  şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”,  scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii străine.

„În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei”am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – V. Plăvan,  Boabe de lacrimi, 1936

Având un condei iscusit şi ascuţit, prezentând  trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor”  străine care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării.  A suportat rigori şi umiliri,  a  înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului.  “Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“ – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939

Deşi a fost  un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.

Era “un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat” – Adrian Dinu Rachieru.

Avocatul Vasile Plăvan “a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie.  La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism” – Mariana Gurza, Destine umbrite,  2008.

Vocile celor care l-au  cunoscut  cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul  portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti”-  Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.

Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului  o moştenire de preţ: “Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939.

Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor “Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia “Regele Ferdinand! “cu spadă” pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4  Pionieri” – Glasul Bucovinei,  nr.5536 din 27 ianuarie 1939.

Simţind seva neamului din care se ridică, poeta Mariana Gurza, cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri refiefate de trăsături, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost  „un om cât o… Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului” –  Mariana Gurza, Destine umbrite,  2008.

Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul  de minciună, de  fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul  poporului, al  românilor de pretutindeni  şi al  României.

Să  nu-l uităm pe  VASILE PLĂVAN!
Să  nu ne uităm adevăraţii  bărbaţi ai neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de  suflet a neamului!

articol dupa Vasilica Grigoras

sursa: www.neamul-romanesc.com