Cuvânt și iubire

Trăind o viaţă trepidantă, neobişnuită – aş putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereuşite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învăţat în permanenţă din experienţa lui şi a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea să-şi adune în preajmă o mulţime de oameni valoroşi. Unul dintre aceştia este Costică Vâlceanu, căruia îi pastrează vie amintirea şi despre care-mi vorbeşte la superlativ. Un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape, Costică Vâlceanu îl întâlneşte pe nea Mitică în Canada, la Montreal.

Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi

Mitică Sinu nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un  ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit! Şi bine-a grăit, cu înţelepciunea-i neaoşă, românească, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învăţămintelele căruia şi-acum, la vârsta senectuţii, îşi mai aduce aminte! Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi nea Mitică a trebuit să-şi selecteze cu mare atenţie prietenii, pentru că societatea în care trăia (de fapt, perfect valabil şi pentru ziua de astăzi) predispunea la tot felul de surprize neplăcute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretenţiile şi înclinaţia spre oamenii cu scânteie, în prezenţa cărora se simţea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino să-ţi prezint un om cult! Şi i-a făcut cunoştinţă cu Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.

„Păi ce eram noi fără greci?”

„Era într-adevăr un om citit – îmi povesteşte nea Mitică şi pe faţa lui se vedea clar admiraţia pentru cel despre care-mi povestea -. Îţi vorbea ore în şir despre un singur om. Cunoştea istorie, filozofie şi literatură din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îţi povestea despre alte naţii, şi era întrebat ce poate spune despre greci, sărea în picioare şi striga: Păi ce eram noi fără greci? Începea apoi să vorbească despre greci cu o pasiune ieşită din comun…” Nea Mitică îmi povestea despre un om, care toată viaţa lui studiase tot ce ţinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costică Vâlceanu vorbea cu o uşurinţă de nedescris despre toţi corifeii spiritualităţii greceşti, despre învăţaţii care au amprentat puternic cultura şi ştiinţa întregii lumi: „Îi ştia pe toţi – zâmbea nea Mitică povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-şi statutul de strălucit erudit”.
Ascultându-l, ajunsesem să mă întreb şi eu, precum eroul povestirii sale: Păi ce eram noi fără greci?!

Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?

Spre deosebire de majoritatea refugiaţilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costică Vâlceanu se diferenţia net, nu numai prin imensul bagaj de cunoştinţe pe care-l deţinea, ci şi printr-un lucru care, contextual, părea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte să vină în Canada fusese în Spania şi în Franţa. Se dusese să lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemaţi susţinătorii din întreaga lume, ca să apere comunismul. „Ioan I. Moța, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail şi Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fără să clipească -. Cum poţi să stai liniştit când vezi că se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocaţilor luptători împotriva flagelului comunist.”

„Cum ai devenit dumneata comunist”

Într-una din zile, soţia lui nea Mitică, simpatica şi distinsa doamnă Nicole, încercând să găsească o explicaţie a aplecării lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toată sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fără ezitări, fără complexe de niciun fel, el i-a răspuns calm: M-am săturat să o văd pe mama lucrând la boieroi. Mama săpa pământul boierilor… Când am ajuns însă la liceu, deja dădeam ore în particular la copiii acestora, şi de atunci, mama nu a mai săpat niciodată decât grădina noastră.
Ajungând în Canada, Costică Vâlceanu a continuat să dea meditaţii, printre elevii săi numărându-se şi copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în branşă pentru profesionalismul său, în Montreal.

„Nea Costică, îmi ceri prea mult!”

Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfăşura prima adunare generală a Asociaţiei Române din Canada (ARC), creată în scopuri cu precădere culturale şi de conservare a identităţii etnice a românilor emigranţi din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociaţii se număra şi Nichita Tomescu, alături de nume de marcă ale diasporei româneşti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitică), Nick Florescu, Ion Ţăranu şi alţii. Tomescu, făcea şi el parte din staff-ul diasporei române din Montreal. Relatându-mi episodul acesta, nea Mitică şi-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costică: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasă pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costică, de ce îmi ceri aşa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste şi, probabil, şi datorită erudiţiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, deşi era o valoare, prin excelenţă, dar sub nici o formă, nici el nu-şi vindea ieftin vastele-i cunoştinţe!  La fel se întâmpla şi în cazul lui Tomescu, îşi oferea serviciile, dar trebuiau plătite aşa cum el considera, nu făcea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.

Scriitor de cancelarie

„Ocupaţia de bază a lui Costică Vâlceanu, principala lui sursă din care îşi câştiga existenţa la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costică scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitică un lucru interesant: cele mai reuşite articole semnate de omul cu funcţia cea mai înaltă din administraţia provinciei canadiene, le scria Costică Vâlceanu. Vorbea şi scria într-o franceză impecabilă, era un desăvârşit mânuitor al condeiului şi alături de inteligenţa-i strălucitoare, talentul în ale scrisului l-a făcut celebru în toate cercurile intelectualităţii canadiene.

„Cum să te las acum să mergi singur  acasă?”

Mitică şi Nicole Sinu erau printre puţinii prieteni adevăraţi ai lui Costică Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discuţie şi se simţea bine la ei în familie; de fiecare dată se juca împreună cu fiica celor doi, Sandra,  pentru că iubea foarte mult copiii. Nici nu simţeau cum se scurgeau orele atunci când erau împreună; povesteau vrute şi nevrute şi depănau amintiri la nesfârşit. Nea Mitică îl însoţea pe Vâlceanu, în drum spre casă şi continuau să povestească… Amândoi adorau plimbările pe jos, iar discuţiile care se desfăşurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevărată delectare. Când ajungeau în faţa casei lui Costică, acesta îi spunea: Cum să te las, acum, să mergi singur acasă? Hai că vin şi te conduc! Şi aşa se conduceau unul pe altul, până terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
În lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei, nu mulţi erau cei care agreau şi savurau erudiţia şi prezenţa de spirit a lui nea Costică Vâlceanu. Cu toate că fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XI. )