Cuvânt și iubire

Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor. Dumitru Sinu, nea Mitică – aşa cum m-am obişnuit să-i spun şi cum de altfel îi spun toţi cei apropiaţi –, nestăvilit povestitor al unor întâmplări din vremuri demult trecute, a ştiut să-şi drămuiască fiecare bucăţică de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni şi locuri, orânduite după bunul său plac într-un document special pe care nu cred că greşesc dacă-l numesc carta aducerilor aminte, guvernată, de o lege mai rar întâlnită în ziua de azi: prietenia. Stoian Brăiloiu, nea Brăilă pentru amicii şi cunoscuţii săi, omul de care l-a legat o prietenie frumoasă şi durabilă, a făcut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români după instaurarea regimului comunist în ţara noastră. Astăzi şi-l aminteşte plin de recunoştinţă şi-mi vorbeşte cu emoţie despre un personaj complex, interesant şi cu un suflet de aur, după cum mărturiseşte Mitică Sinu.

LEGIONAR FĂRĂ LEGE ȘI DRUMUL CĂTRE LIBERTATE

Stoian Brăiloiu a făcut parte din generaţia care a părăsit România postbelică încă din vremea generalului Ion Antonescu. Mitică Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe vremea când îşi pregătea cu minuţiozitate emigrarea; ştia că legionarii îl pot ajuta să treacă dincolo şi până la urmă ei au fost cei care i-au aranjat plecarea. „Antonescu îi trimitea afară – îmi spune nea Mitică referindu-se la legionari – dar Hitler i-a prins şi i-a închis… erau vremuri tulburi. Şi nea Brăilă a ajuns în Germania, a fost închis şi după aceea expulzat şi trimis acasă”.
Dar nu s-a liniştit, a plecat spre Iugoslavia titoistă împreună cu ortacii săi, dintre care nea Mitică îşi aduce aminte de un anume Aurel Călin… La sârbi s-au revăzut. „Era electrician în minele de la Banovici” – îşi aminteşte Dumitru Sinu. Nu mai contase nicio lege pentru el. Asemeni celor mulţi care treceau ilegal graniţele României, viaţa sa era guvernată de o sigură lege: aceea a libertăţii depline pentru care lupta, depăşind obstacolele unui drum sinuos şi deloc uşor – nea Brăilă era legionarul fără lege!
Era un răzvrătit fără margini, nemulţumit până şi de cei din rândurile cărora făcea parte, legionarii: nici ei nu au făcut nimic pentru România – îi spusese cătrănit lui Dumitru Sinu. Era un om inteligent şi drept, cu suflet mare, plin de bunătate. În ţară, Stoian Brăiloiu fusese învăţător. Cum câmpurile de muncă iugoslave erau amplasate în diferite regiuni, mai mult sau mai puţin aproape de graniţele iugoslave cu ţările care deschideau drumul refugiaţilor către libertate, fiecare risca după cum credea de cuviinţă, alegându-şi calea de trecere dincolo de barierele roşii. Stoian Brăiloiu se pare că a urmat un traseu inedit, trecând în Italia, apoi în Grecia. Dar ţinta lui era de fapt alta şi după o vreme, în sfârşit, ajunge în Franţa. Aici se reîntâlneşte cu nea Mitică. Printr-un concurs de împrejurări, ajunge mai apoi în Corsica şi viaţa sa îmbracă alte forme, sub auspiciile iubirii…

CORSICA ȘI-O DRAGOSTE SUBLIMĂ

„Avea un prieten nea Brăilă, tocmai în Corsica – îşi aminteşte nea Mitică – la care merge în vizită, nebănuind ce îi rezervase destinul: aici îşi cunoaşte sufletul pereche, se căsătoreşte şi rămâne mai mulţi ani în mijlocul unor oameni care l-au respectat şi l-au iubit mult. Un loc cu o istorie zbuciumată, iată, îi oferea lui Stoian Brăiloiu o viaţă liniştită şi un cămin fericit”.
Corsica este una dintre cele 26 de regiuni ale Franţei, dar care beneficiază de o administrare specială. Este situată între Franţa şi Italia, având ţărmurile scăldate de apele Mării Mediterane. În antichitate, etruscii au înfiinţat câteva localităţi pe insula care era cunoscută de către comercianţii fenicieni sub numele de Kyrnos. O dată cu înfiinţarea coloniei greceşti Massalia, mai apar câteva localităţi, sub dominaţia greacă. Nu scapă de talpa Imperiului Roman care o cucereşte prin anul 259 î.Hr. Vizigoţii şi lombarzii o controlează apoi în evul mediu şi ulterior intră sub stăpânirea papalităţii şi a statului genovez. Sub formă de răscumpărare a unor datorii, Corsica devine parte integrantă a Franţei, fiind alipită acesteia în anul 1768. Ca urmare a Revoluţiei Franceze, în 1790, teritoriul Corsicii a fost organizat într-un departament unic, denumit Corse. După mai multe etape de reorganizare, în final, din 1976 Corsica se prezintă sub forma a două departamente: Corse-du-Sud şi Haute-Corse. Referindu-mă la istoria Corsicii nu pot să nu vă împărtăşesc o curiozitate, al cărei adevăr se pare că nu este pe deplin elucidat încă: se spune că însuşi împăratul Napoleon Bonaparte ar fi fost corsican… Poveştile despre mama lui care ar fi petrecut câteva luni pe insulă în toamna anului 1768, în absenţa soţului său, bănuindu-se că în compania contelui de Marbeuf – guvernator al Corsicii în momentul cumpărării şi cuceririi insulei de către Franţa –, par a fi totuşi adevăruri istorice incontestabile, pentru că la 15 august 1769, la Ajaccio se naşte Napoleon Bonaparte. Apoi, se ştie că viitorul mare împărat merge în Bretagne la vârsta de 11 ani pentru a petrece o „vacanţă” la castelul familiei, de la Callac-en-Tredion şi, poate, de ce nu, la Penarvern, castelul contelui de Marbeuf, de lângă Sainte-Seve… Napoleon şi contele de Marbeuf corespondează apoi pe vremea când viitorul împărat al francezilor urma cursurile şcolii militare de la Brienne… Sunt multe coincidenţe care conduc la ipoteza unei filiaţii diferite decât cea înscrisă în istorie şi o dată în plus, fila din registrul de botezuri al parohiei de la Sainte-Seve, unde se presupune că ar fi fost înregistrat botezul lui Napoleon, aferentă anului 1769 a fost ruptă în mod deliberat de către poliţia imperială. Nu ştiu dacă se pot numi doar presupuneri, atâta timp cât sunt dovezi care le atestă veridicitatea…
Cu peste 1.000 km de coastă şi 200 de plaje, cu un relief cu precădere muntos în interior, Corsica are specificitatea ei turistică şi devine un punct de atracţie pentru această parte de lume.
Cert este faptul că nu-i de mirare că locurile acestea măcinate de istorie au fost mereu în sufletul lui Stoian Brăiloiu! Oamenii, locurile, familia ce-şi câştigase prin unirea destinului său cu al soţiei i-au marcat existenţa şi asta vom vedea din relatările lui nea Mitică. Se simte bine aici, are de-acum o familie dar viaţa îi deschide noi perspective…

„DU-TE LA NEA BRĂILA, PRECIS O SĂ-ȚI DEA CEVA BANI !”

După o şedere de mai mulţi ani în Corsica, Stoian Brăiloiu revine la Paris, împreună cu o soţie frumoasă şi iubitoare, adusă dintr-un loc plin de istorie şi de exotism. Deschide o făbricuţă de mase plastice lângă Paris şi angajează şapte români şi şapte corsicani – imparţialitate şi egalitate, după cum erau originile celor doi soţi Brăiloiu. Era înzestrat cu harul de a face bine, de a ajuta şi a deschide drumuri pentru cei din jur. Îşi câştigase un renume în comunitatea românească din Paris, pentru că indiferent cine-i cerea ajutorul, Stoian Brăiloiu îi întindea mâna. La masa lui aflai întotdeauna prieteni pe care-i trata aşa cum se cuvine. „Mereu ne invita la el la masă – îmi spune Mitică Sinu – iar la biserica ortodoxă din Paris, dacă cineva cerea sprijinul, i se spunea fără ezitare: Du-te la nea Brăilă şi precis o să-ţi dea ceva bani!”. Era un suflet ales şi un om de o generozitate deosebită.
Deşi cu dragoste de oameni şi de Dumnezeu, iubind tot ceea ce era curat, frumos şi bun, Stoian Brăiloiu nu a avut copii…
„Am avut un soi de prietenie specială cu acest om, cu toate că era cu zece ani mai în vârstă decât mine, dar am avut întotdeauna ce învăţa de la el. Îmi amintesc că l-am vizitat de câteva ori şi în Corsica, voia să mă însoare şi pe mine-acolo, dar fătuca  pe care mi-o găsise… era minoră” – îmi zice nea Mitică zâmbind.
Între timp, Dumitru Sinu pleacă în Canada, dar păstrează legătura cu Stoian Brăiloiu. La un moment dat revine în Franţa şi, împreună cu nea Brăilă, mai fac un bine!

ALBEN ȘI FLORA:  DOI MIRI, DOI “NAȘI” ȘI DOUĂ CONTINENTE

Din povestirile lui nea Mitică mi-am dat seama că Stoian Brăiloiu avea o afinitate aparte spre a aranja prietenii şi mi-a relatat o întâmplare drăguţă, cu happy end: „Eram în Canada şi aveam un prieten canadian, de origine franceză, cam timid de felul lui, pe nume Alben şi care voia să se însoare. L-am luat cu mine în Franţa şi l-am căutat pe nea Brăilă” – zice Dumitru Sinu.
Ce se întâmplase, de fapt? Când l-a sunat nea Mitică şi i-a spus că e în Franţa, aflând scopul vizitei lor, Stoian Brăiloiu n-a stat deloc pe gânduri, găsise deja rezolvarea, zicându-le: Cunosc în Corsica o fată foarte cumsecade, o cheamă Flora! – şi au plecat toţi trei să vadă fata.  Alben a văzut-o, s-au plăcut şi s-au luat îndată. „Pe mine încercase să mă aranjeze şi nu-i ieşise! Dar iată că lui Alben îi găsise repede sortita!” – zâmbeşte nea Mitică, povestindu-mi apoi cum au făcut o nuntă frumoasă, la care nea Stoian Brăiloiu şi soţia lui au fost naşi. Flora era dintr-o familie bună, tatăl ei fiind deţinătorul unei companii de transport.
Apoi Mitică Sinu, împreună cu Alben şi Flora, s-au întors în Canada. La Vancouver au mai făcut o nuntă, la care a fost şi naşul lor de suflet, Dumitru Sinu, împreună cu prietenii săi, Titi Filip, Radu Bumbaru şi Cornel Popa. Era în perioada în care munceau la Vancouver.

Alben şi Flora trăiesc şi astăzi în Canada şi au doi copii: un băiat şi o fată. În fiecare an, Alben şi soţia lui mergeau în Corsica, la familia Florei. Avusese mână bună nea Brăilă!
Dar vremurile erau tulburi, veşnica neîncredere dintre Occident şi lagărul comunist crea situaţii în care, inevitabil, ori de câte ori apăreau semne de întrebare, acestea planau deasupra emigranţilor veniţi din Est…
Prin momente de acest gen au trecut şi nea Mitică şi Stoian Brăiloiu.

POVESTE DIN CORSICA – BĂNUIT PE NEDREPT

Dumitru Sinu îşi aminteşte de un episod care a schimbat traiectoria vieţii lui Stoian Brăiloiu şi pentru-a câta oară?! Fugise din România în Germania, apoi se reîntorsese în ţară; trecuse graniţa în Iugoslavia, de-acolo ajunsese în Grecia, via Italia. Se stabilise în Franţa, se însurase în Corsica, revenise în Franţa de unde, iată, datorită unei conjuncturi care purta adânci urme politice, din nou era nevoit să plece…
În Franţa acelor vremuri era preşedinte generalul Charles de Gaulle. Se anunţase vizita oficială a conducătorului rus Nikita Hruşciov, un lucru inedit pentru politica acelei perioade postbelice, frământate de atâtea schimbări. Generalul de Gaulle, precaut, iniţiază o campanie de prevenţie împotriva unor evenimente nedorite, mai ales în rândurile emigranţilor proveniţi din ţările comuniste. Francezilor le era frică să nu apară probleme din partea acestora, temându-se pentru viaţa lui Hruşciov şi au întocmit liste de suspecţi pe care i-au interogat zile întregi.
„Eram în vizită în Franţa, venisem din America – îşi aduce aminte Dumitru Sinu – când m-am trezit chemat la poliţie şi la 9,00 dimineaţa şi la ora 16,00, pe parcursul câtorva zile, pentru a-mi putea controla fiecare mişcare: li se păruse suspectă venirea mea la Paris exact în preajma vizitei lui Hruşciov, dar nu aveau motive să se teamă, eram inofensiv, îmi câştigasem libertatea şi nu voiam să mi-o pierd din nou”.
Cu nea Brăilă s-a întâmplat însă altceva: fiind pe acea listă a suspecţilor, din precauţie l-au trimis în Corsica, ştiindu-i, bineînţeles, istoria… Dar el se desprinsese de toate acele vremuri în care clocotea sângele în el şi-i transmitea impulsuri de revoltă.
A fost primit cum nu se poate mai bine de cei pe care-i cunoscuse din timpul primei sale şederi pe insulă. Era un om iubit de toată lumea. Devenise şi mai important pentru băştinaşi o dată cu suspiciunea ce plana asupra sa din partea administraţiei franceze: Au venit cu toţii să mă vadă, cu mâncare şi cu băutură: unul venea, altul pleca… – îi povestise Stoian Brăiloiu lui Mitică Sinu.
Dar, după ce revine din Corsica, mai stă câţiva ani în Franţa şi apoi pleacă, de-această dată spre America de Sud, în Argentina: avea acolo un unchi care era profesor universitar.
Comunicarea şi prietenia lui cu Dumitru Sinu continuă, însă de văzut nu se vor mai vedea niciodată… După un an de la ajungerea sa în Argentina, Stoian Brăiloiu va pleca pentru totdeauna dintre cei vii, lăsând în urmă amintirile şi urmele alese ale sufletului său de aur…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.VIII. )