Cuvânt și iubire

 

Motto:

Stateau fata in fata. El, Mirele, si ea, rasfatata fiica a ionului. De pe Muntele Maslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeata, incordata, cu toate simturile ascutite. El, Mesia cel promis, venea la ultima intalnire insotit de vuietul multimii care-I calca pe urme, inca din Metania. Alaiul acesta ca de nunta se agatase cu cerbicie de persoana Mantuitorului inca de la episodul invierii lui Lazar, cel mort de patru zile. Ca si in alte dati, Iisus infrunta moartea altora, aratandu-i neputinta, rusinand-o. Asa avea sa se intample si cu propria Lui moarte… (Giovanni Papini – „Viata lui Iisus”)

Introducere
In fata Ierusalimului, in acea duminica de aprilie a anului 33 de la Nasterea Sa, Dumnezeu – Fiul, Domnul Iisus Hristos intrupat intr-un om inca tanar, in varsta de numai 33 de ani, privea ingandurat locul unde va gusta de bunavoie, pana la capat, urmarile si consecintele neascultarii adamice. Mireasa lui draga, Ierusalimul, ii va fi incapere de tortura, loc al umilintei, mormant. Ultimul act din istoria asteptarii mesianice va fi unul sangeros, cumplit, mirosind a tradare si moarte. Nici o bucurie nu va insoti nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfarsita compasiune, care – Si lasa Cerurile si Se ofera singur mortii – adica Se abandoneaza de bunavoie acelei experiente a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunostea! Solidar cu faptura afectata, alterata si slabanogita de pacat, indurand fara sa carteasca legea libertatii de El sadita in inima omului, acest Dumnezeu imprudent – credul, cum ar gandi unii, care, de altfel, L-au executat fara mila – S-a prezentat in fata umilintelor si a mortii, cu toata simplitatea unui cuceritor de inimi curate si smerite: calare pe manzul asinii!…

Tot atat de contrariati si de indignati vor fi fost si contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani inainte ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos sa se nasca, I-a vestit intrarea in cetatea Ierusalimului calare pe un… magar. Halal Mesia! – vor fi gandit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal Imparat! – vor fi gandit fariseii si carturarii de acum 2000 de ani; Halal Dumnezeu mai aveti si voi, crestinii! – vor gandi si acum desteptii lumii noastre. Si totusi proorocia s-a implinit intocmai, magistral talcuita de Sf. Ioan Gura de Aur, patru veacuri mai tarziu. Acesta ne incredinteaza ca manzul asinii pe spinarea caruia Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizeaza altceva decat Biserica cea noua a crestinilor, iar asana, mama acestui manz, reprezinta vechea credinta iudaica si mozaica, care paseste in istorie pe urmele odraslei sale… Mai mult, Iisus Hristos nu calareste direct pe spinarea manzului, ci I s-au intins hainele apostolilor, devenite adevarata interfata intre Biserica si Mantuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blandete (desi nu cunoscuse capastrul), inchipuind usurinta cu care neamurile vor primi blandul jug al Evangheliei iubirii.

Daca toata creatia a avut o traire aparte atunci, nu acelasi lucru se poate spune despre ethosul multimilor adunate sa praznuiasca Pastele Legii vechi chiar in epicentrul revelatiei dumnezeiesti: la Ierusalim. Ebr. Shalom, orasul pacii, nu putea fi intampinat de catre Domnul pacii decat pe cel mai inofensiv animal, inconjurat de copii. Ce pasnica ofensiva, ce blanda cucerire a celui mai impietrit si trufas oras al lumii! Impietrit in prejudecata si trufas peste masura, deoarece in el a rasunat de atatea ori glasul dumnezeiestilor descoperiri.

Multimea revarsata pe povarnisul Muntelui Maslinilor – afirma exegetii – nu era, in marea-i majoritate, din Ierusalim. Dupa Iisus Hristos se tineau scai orbii surprinsi de stralucirea luminii, slabanogii intremati, demonizatii eliberati de locuirea raului si toti cei ce au asistat inmarmuriti la invierea lui Lazar, in Metania. Asadar, dupa El se tineau locuitorii acelui sat dimpreuna cu miile de pelerini, veniti din toate colturile Iudeii, Galileei, Samarei si chiar de mai departe, spre a se inchina la Ierusalim, la Sarbatoarea Corturilor. Acesta era alaiul care s-a ivit, in dupa-amiaza acelei duminici, la intrarea de rasarit a marii cetati. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, calauzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit. Ba chiar „…toata cetatea s-a cutremurat, zicand: Cine este acesta?“, asa cum ne incredinteaza Evanghelia dupa Matei. Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, ca doar si in alte dati sau momente aparitia lui Iisus Hristos era insotita de minuni si semne ceresti? Textul evanghelic ne face sa credem ca, de fapt, fariseii si capeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Iar nu din cauza pildelor, vindecarilor sau tamaduirilor lui Iisus Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost intampinat. Sufragiul multimii, al necajitilor, oropsitilor, leprosilor, ologilor, saracilor, dezmostenitilor sortii, al celor strafulgerati de adevarul credintei – asta a cutremurat Ierusalimul in dupa-amiaza acelui neuitat aprilie!…

De retinut si remarcat faptul ca au priceput bine fariseii: istoria chiar este pe cale de a-si schimba cursul! Masura omului tinde sa se (im)plineasca, ca si Legea lor cea veche; Creatia se intoarce in baierele firii ei, dragostea incepe sa inunde pamantul intr-un altfel de potop – cel al Harului. Mangaietorul sta la portile inimii omului; peste mai mult de cincizeci de zile Se va pogori in forma limbilor de foc. Mai mult decat atat, iadul presimte si el, ca o vietate sireata si vicleana, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul neputintelor omenesti, al pacatului imposibil de ispasit, se va prabusi curand, dezlegat din ferecatura minciunii. Este razmerita, rascoala si zavistie mare in lumea duhurilor. Jos, pe pamant, oamenii parca au si ei o premonitie… Pacatul ancestral pare mai evident acum, din moment ce s-a ajuns pana aici. Adica pana la a vedea – cu groaza! – ca parga istoriei omului nu este altceva decat moartea lui Dumnezeu, ca implinirea spirituala a lumii, dupa catastrofa alungarii, izgonirii si prabusirii din Rai, sta in jertfa singuratica a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toti si ne va rascumpara pe toti…

Fara Invierea Lui cea de a treia zi, totul este fara rost, oricat de frumoase ar fi cuvintele si faptele lui Iisus Hristos. Tot astfel si in cazul nostru: oricate lucruri luminate am face, oricat de bine am vorbi ori am scrie, fara credinta si constiinta Invierii totul este zadarnic, totul este praf si cenusa. De aceea, in aceasta Duminica a Floriilor, sa nu pregetam a ne duce la Biserica – Ierusalimul nostru restaurat – ca sa intampinam intrarea Domnului nostru Iisus Hristos asa cum se cuvine; pentru ca Iisus Hristos – contemplandu-ne inimile – sa nu poata zice cu intristare si jale, ca odinioara, cand a plans la portile cetatii: „Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai“.

Despre invierea Dreptului Lazar si Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim

„Invatatorul este aici si te cheama” (In.11,28) „Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca pruncii, semnele biruintei purtand, Tie Biruitorului mortii strigam: Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat, Cel ce vii intru numele Domnului.”

Sunt cuvinte pe care le spunem in fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Intrarii Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, precum si in ziua precedenta, in Sambata lui Lazar. Rostind sau cantand aceste cuvinte, ne adresam Domnului Iisus Hristos, Biruitorului mortii, Care l-a inviat din morti pe Lazar preinchipuind si prin aceasta invierea noastra a tuturor, invierea cea de obste si ne exprimam bucuria de a-L intampina pe Domnul Iisus Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ doua mii de ani. Intrarea Mantuitorului Iisus Hristos in Ierusalim, pe care o sarbatorim in fiecare an in duminica dinaintea Sfintelor Pasti, este istorisita de toti cei patru sfinti evanghelisti, fiind strans legata de evenimentele ultime ale vietii trupesti a Domnului nostru Iisus Hristos, de ultimele Sale zile petrecute in Ierusalim, de patimile, rastignirea, moartea si Invierea Sa din morti. Sfantul Evanghelist Ioan insa, inainte de a prezenta Intrarea in Ierusalim, in capitolul 11 si la inceputul capitolului 12 ale evangheliei sale relateaza niste evenimente importante, petrecute intr-un sat din apropierea Ierusalimului, in Metania. Este vorba de invierea Dreptului Lazar si de ungerea Mantuitorului cu mir de catre Maria, sora lui Lazar.

Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflam ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos avea un prieten in Metania, prieten care a ajuns sa fie bolnav. Surorile lui Lazar, Marta si Maria, pe care Domnul Iisus Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorba ca Lazar, prietenul Lui este bolnav. Auzind stirea, Mantuitorul Iisus Hristos a afirmat ca aceasta boala nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu sa se preaslaveasca prin ea (cf. In.11,4) si doar dupa doua zile S-a indreptat spre Iudeea, provincie in care se afla satul Metania. In momentul plecarii El cunostea faptul ca Lazar a murit deja, eveniment pe care l-a facut cunoscut si ucenicilor Sai, iar cand au ajuns in Metania Lazar se afla deja pus in mormant de patru zile. Sosind in Metania, Domnul Iisus Hristos a fost mai intai intampinat de Marta, sora lui Lazar si a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta isi exprima tristetea si regretul pentru pierderea fratelui ei in lipsa Mantuitorului, Domnul Iisus Hristos i-a spus ca acesta va invia. Pentru ca ea credea ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos vorbeste despre invierea de obste, El i s-a prezentat fiind drept „invierea si viata”, spunandu-i ca cel ce crede in El chiar daca va muri, va trai, ca tot cel care traieste si crede in El nu va muri ci va avea viata in veac (cf. In.11,24-26).

Dialogul se incheie cu o marturisire de credinta a Martei, prin care aceasta isi exprima credinta in cele spuse de Iisus Hristos, afirmand ca ea a cunoscut ca El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume” (In.11,27). Dupa ce a spus acestea, Marta s-a dus sa o cheme pe Maria, sora ei, si i-a spus: „Invatatorul este aici si te cheama” (In.11,28). Aceasta s-a grabit sa vina, urmata fiind de iudeii care se aflau in casa lor pentru a le mangaia pentru moartea fratelui. Vazand-o plangand, inconjurata de iudeii care si ei plangeau, Iisus Hristos, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat intru Sine si a lacrimat. Acest gest i-a dus pe iudei la observarea si constatarea marii iubiri a lui Iisus Hristos fata de Lazar si la nedumerirea lor, exprimata prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului sa faca in asa fel ca si acesta sa nu moara?” (In.11,37). Suspinand inca o data, Mantuitorul Iisus Hristos s-a dus la mormant si l-a inviat pe Lazar, fapt in urma caruia multi dintre iudeii prezenti au crezut in El. Altii insa, s-au grabit sa-i instiinteze pe fariseii care, auzind, s-au hotarat atunci sa-L ucida.

La inceputul capitolului 12 Sfantul Evanghelist Ioan prezinta o alta venire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in casa lui Lazar, pe care il inviase, prilej cu care Maria, sora acestuia, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu mir de mare pret si le-a sters cu parul capului ei, ungere ce a fost interpretata de Mantuitorul ca fiind o reinchipuire a mortii si ingroparii Sale. Evanghelia ne relateaza iarasi ca multime mare de iudei, auzind ca Iisus Hristos a venit in casa lui Lazar, s-au grabit sa vina si ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci si pe Lazar pe care l-a inviat din morti. In ziua urmatoare Iisus Hristos a intrat in Ierusalimul care se pregatea pentru sarbatoarea Pastilor. Evenimentul este prezentat, cum am spus deja, de toti cei patru evanghelisti, din scrierile carora aflam ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos, calare pe un asin, a intrat in cetatea lui David, fiind intampinat de multimea care, purtand in maini si asternand in cale ramuri de fenic, striga: „Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel!” (In.12,13). Intrand in Ierusalim, Mantuitorul Iisus Hristos nu a provocat doar bucuria multimii, ci si invidia fariseilor, care se vorbeau intre ei: „Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (In.12,19). Peste doar cateva zile acestia aveau sa-L prinda pe Iisus Hristos, sa faca astfel incat El sa patimeasca si in cele din urma sa fie rastignit, neputand sa creada, din pricina rautatii lor ca El era Viata si ca, prin urmare, ei luptau chiar impotriva Vietii, impotriva izvorului vietii lor, impotriva lor insisi. Aceste lucruri petrecute acum aproximativ 2000 de ani noi le marturisim in fiecare an cand pomenim invierea Dreptului Lazar si cand sarbatorim Intrarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, devenind astfel si noi martori ai acestor evenimente.

Precum odinioara in Metania, Domnul nostru Iisus Hristos vine tot mereu si la noi. Vine prin cuvantul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare data cand se citeste Evanghelia despre invierea lui Lazar se spune mai ales pentru noi: „Invatatorul este aici si te cheama”. Faptul ca bat clopotele, ca in biserica se savarseste o sfanta slujba, ca se citeste Sfanta Evanghelie, inseamna ca Invatatorul este acolo, a venit in intampinarea noastra si ne cheama. Cand un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheama. Cand a fost chemata Maria, sora lui Lazar, ea „s-a sculat degraba” si a mers in intampinarea lui Iisus Hristos (cf. In.11,29). Acum, cand este randul nostru sa-L intampinam, raspundem noi oare chemarii Lui? Mergem noi acolo unde se gaseste Mantuitorul, unde ne asteapta, unde ne cheama El? Odinioara Domnul nostru Iisus Hristos intra in Ierusalim, fiind intampinat de multime mare de oameni si mai ales de copiii cei nevinovati, cu mare bucurie, iar de cei intunecati de rautate cu ura. Astazi El vrea sa intre in Ierusalimul sufletului nostru, sa fie Imparatul inimii noastre. IL primim noi oare cu bucurie, Ii acordam aceasta imparatie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, IL alungam si suntem gata sa-L ucidem? Inainte de a-l invia pe Lazar, stiind ca o sa Faca aceasta, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a intristat si chiar a plans. A plans pentru durerea prietenilor Sai, a plans compatimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne straduim sa fim prieteni ai Lui, incercam sa-L iubim si sa ne facem iubiti, respectati si indragiti de El? Oare, cand cei din jurul nostru sufera, ne doare si pe noi necazul lor, patimim si noi impreuna cu ei?

Intrand in Ierusalim, Domnul nostru Iisus Hristos a gasit acolo nu doar viata si reactia curata unor inimi de copii, care se bucurau sa-L intampine, ci mai ales uraciunea, invidia, rautatea, mandria, lacomia instalate in cel mai sfant si sacru loc din Ierusalim. Acum, cand vrea sa intre in sufletul nostru, cum IL primim? Cu inimi curate, cu necautate, cu bunatate si strigand ca pruncii odinioara: „Osana! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel!”? Sa traim astfel incat sa nu afle sufletul nostru plin de spinii patimilor, pe care sa fie nevoit a-i alunga cu biciul! Si… poate chiar este asa, dar in acest caz sa-L lasam sa-i alunge, sa-i scoata afara din noi, pentru ca nu cumva sa preferam tulburarea, agitatia, rautatea, crima in locul Imparatului pacii. Dupa ce l-a inviat pe Lazar, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Dezlegati-l si lasati-l sa mearga!” (In.11,44). Sfantul Ioan Scararul interpreteaza aceste cuvinte mai ales cu referire la noi spunand: „Dezlegati-l pe el si lasati-l sa mearga spre fericita nepatimire!”. Venind la noi, Domnul nostru Iisus Hristos ne dezleaga de orice fel de legaturi ale mortii, pentru a putea merge spre El, spre Viata, singura si adevarata viata. Sa nu preferam deci starea de legati, de inlantuiti ai propriilor noastre patimi, in locul libertatii, in locul vietii adevarate. Pentru a sarbatori cu adevarat Intrarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, sa iesim si noi in intampinarea Lui cu stalparile gandurilor si a faptelor bune, cu simtaminte curate, cu mirul de buna mireasma al unei vieti fara prihana, cu dorinta de a-l primi pe El ca Imparat al nostru. Cu alte cuvinte, asadar, Ierusalimul sufletului nostru trebuie sa-si merite numele de „pace sfanta” si sa fie cetatea bucuriei intampinarii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, locasul pacii, in care se afla tronul lui Dumnezeu, sa fie Ierusalimul Invierii. Sa aclamam si noi: „Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat, Cel ce vii intru numele Domnului” si sa ne bucuram de posibilitatea de a-L putea, nu doar intampina, ci chiar primi intreg pe Domnul nostru Iisus Hristos in viata si fiinta noastra.

Despre Duminica Floriilor in invatatura si viziunea Sfantului Grigorie Palama

1. Prin proorocul Isaia, Domnul a grait: “In vremea milostivirii Te voi asculta si in vremea mantuirii “Te voi ajuta” (Isaia 49, 8). Asadar este binevenit cuvantul acela apostolic care a grait evlaviei voastre: “La vremea potrivita te-am ascultat si in ziua mantuirii te-am ajutat… Sa lepadam asadar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii. Sa umblam cuviincios, ca ziua…” (II Corinteni 6, 2; Romani 13, 12), caci se apropie pomenirea Patimilor celor mantuitoare ale lui Iisus Hristos si marele Pasti, cel duhovnicesc si nou, rasplata a nepatimirii, poarta a veacului ce va sa vina. Si se vesteste aceasta prin Lazar, care se intoarce din strafundurile Iadului, sculandu-se el din morti dupa patru zile, doar prin cuvantul si porunca lui Dumnezeu, Cel ce are stapanire si putere asupra vietii si mortii. Si copiii canta imnuri inaintea Lui, iar poporul cel lipsit de rautate II canta, prin insuflarea Duhului Sfant, pe Cel ce izbaveste din moarte, pe cel ce inalta sufletele din iad, pe cel ce harazeste viata vesnica, sufletului si trupului deopotriva.

2. Asadar, daca cineva vrea sa indrageasca viata, spre a vedea zile bune, sa faca sa inceteze limba sa de la rau si pe buzele sale sa nu mai fie viclenie. Sa se departeze de la rau si sa faca binele. Deci cea fapta rea este lacomia pantecelui, si betia, si desfraul. Fapta rea este iubirea de arginti, lacomia, pofta de avere si nedreptatea. Fapta rea este slava desarta, cutezanta si semetia. Sa se departeze deci tot omul de la asemenea rele si sa le implineasca pe cele bune. Care sunt acestea? Infranarea, postul, intelepciunea, dreptatea, milostenia, indelunga rabdare, dragostea, smerenia – prin care IL dobandim in schimb, cu vrednicie, pe Mielul lui Dumnezeu cel jertfit pentru noi, luam de aici zalogul nestricaciunii si pastram in noi, cu deplina incredintare, mostenirea cea fagaduita noua in ceruri. Dar este oare binele greu de indeplinit si virtutile sunt oare mai anevoioase decat rautatile? Eu nu vad ca lucrurile ar sta astfel. Caci cel betiv sufera mai multe necazuri din betie si cel neinfranat mai mult indura decat cel infranat, si cel lipsit de stapanire decat cel intelept, si cel ce cauta cu ardoare sa se imbogateasca decat cel ce traieste cu cele ce ii sunt indeajuns, si cel ce cauta sa se inconjoare pe sine de slava (sufera mai multe) decat cel ce isi duce viata in umbra. insa, din pricina vietii noastre pline de desfatari, virtutile ne apar noua ca indestul de anevoioase. Dar sa ne silim pe noi insine, pentru ca spune Domnul: “Imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11, 12).

3. De aceea este nevoie pentru noi toti de ravna si de luare aminte, noi cei slabi sau cei lipsiti de slava, carmuitori sau stapaniti, bogati si saraci, ca sa inlaturam aceste patimi rele din sufletul nostru si sa incetatenim in el alaiul virtutilor. Fiindca si plugarul, si tabacarul, si zidarul ce face case, si croitorul, si tesatorul, si indeobste tot omul care isi procura cele de trebuinta vietii, prin ostenelile sale si prin lucrarea mainilor lui, daca inlatura si izgonesc din sufletul lor pofta si dorinta bogatiei, a slavei si a moliciunii, sunt cu adevarat fericiti. Caci acestia sunt saracii, carora le apartine Imparatia cerurilor, si de aceea pentru acest fel de oameni spune Domnul: “Fericiti cei saraci cu duhul…” (Matei 5, 3). Sunt saraci cu duhul aceia care, pentru smerenia, neiubirea de slava si neaplecarea spre placeri a duhului lor sau a sufletului lor, au saracia din afara de bunavoie, sau sufera cu barbatie saracia, chiar daca este fara voia lor. Insa cei bogati si cei ce vietuiesc in desfatari si placeri, si cei care se bucura de slava vremelnica, si in chip simplu aceia care doresc si capata asemenea lucruri, nimeresc si ajung in patimi indestul de grozave si vor cadea in cursele cele multe, mari si greu de suferit ale diavolului. Pentru ca cel ce s-a imbogatit nu inlatura din sine dorinta de a fi bogat, ci aceasta mai degraba sporeste si se intinde la mai multe decat la inceput. Tot astfel si iubitorul de placere, si cel ce indrageste puterea, si risipitorul, si cel neinfranat maresc mai curand si sporesc aceste patimi, ci nu le leapada. Tot asa stapanitorii si cei slabi (de oameni) capata si iau putere ca sa savarseasca mai multe nedreptati si pacate.

4. Din aceasta pricina este foarte greu ca un carmuitor sa fie mantuit si ca un bogat sa intre in Imparatie lui Dumnezeu. Caci spune Domnul: “Cum puteti voi sa credeti cand primiti slava unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?” (Ioan 5, 44). Dar sa nu se infricoseze cineva daca este avut, sau slavit, sau carmuitor. Pentru ca si acesta poate, daca vrea, sa caute slava cea de la Dumnezeu si sa se infraneze pe sine, astfel incat sa opreasca aplecarea sa spre rele si sa savarseasca fapte insemnate, lepadand relele cele mari, nu numai din sine, ci si din multi altii care nu vor. Caci poate nu numai sa implineasca dreptatea si sa fie intelept, dar poate impiedica in multe chipuri pe cei ce vor sa savarseasca nedreptatea si sa fie neinfranati. Si el poate nu numai sa se infatiseze pe sine ca asculta de Evanghelia lui Iisus Hristos si de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, sa supuna Bisericii lui Iisus Hristos si capeteniilor ei pe cei ce nu vor sa asculte de ea. Si aceasta nu numai prin puterea si slobozenia pe care a dobandit-o de la Dumnezeu, dar poate sa devina pilda pentru cei supusi lui si mai prejos de el in toate faptele bune. Caci devin asemanatori capeteniei lor cei supusi si condusi de aceasta.

5. Asadar este nevoie de osteneala si de silinta si de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toti deopotriva. Caci pentru aceia ce se afla in slavire, in bogatie si in carmuire, si pentru aceia ce se straduiesc cu cuvintele si cu dobandirea intelepciunii celei dupa masura lor – daca vor sa se mantuiasca – este nevoie de mai multa osteneala si silinta, intrucat ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins si mai putin ascultatori. Acest fapt este limpede si vadit din Evangheliile citite ieri si astazi. Caci poporul a crezut si s-a incredintat de minunea savarsita asupra lui Lazar, care arata, in chip lamurit, ca Dumnezeu a fost Acela Care a savarsit, insa aceia care erau pe atunci carmuitori, desigur fariseii si carturarii, erau atat de departe de a crede in El, incat spumegau de furie impotriva Lui si voiau sa-L dea mortii din pricina smintelii lor, pe El, Care Se vadea si Se dovedea ca este Domn si Stapan al vietii si al mortii, atat prin cele pe care le savarsea, cat si prin cele pe care le graia. Caci nu putea sa spuna careva ca Iisus Hristos, prin aceea ca Si-a ridicat ochii in sus si a zis atunci: “Parinte, Iti multumesc Tie ca M-ai ascultat pe Mine”, ar fi lasat loc de tagada ca este la fel si deopotriva cu Tatal Sau. Caci El a adaugat, graind catre Tatal Sau: “Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 42). Deci ca sa-L stie pe El ca este Dumnezeu, si ca El este din Tatal si intru nimic nu este deosebit de Acela, ci minunile le savarseste dupa vointa Tatalui Sau, de aceea El Si-a ridicat dinaintea tuturor ochii Sai catre Tatal, si a grait acele cuvinte catre Tatal cel Prea inalt si ceresc. Precum, la inceput, urmand sa fie plasmuit omul, mai inainte o hotarare (dumnezeiasca) l-a precedat, tot astfel si acum cu Lazar, omul urmand sa fie creat din nou, un sfat l-a precedat. Dar atunci si acolo, la inceput, Tatal a grait catre Fiul, cand urma sa fie plasmuit omul: “Sa facem un om…” (Facerea 1, 26), iar insusi Fiul L-a ascultat pe Tatal, si astfel omul a fost adus la existenta; iar aici si acum, Tatal Il asculta pe Fiul Care graieste, si astfel Lazar a fost inviat.

6. Priviti impreuna-cinstirea si impreuna-voirea, ce mari sunt ele! Pentru ca infatisarea era ca de rugaciune, din pricina multimii ce statea imprejur, dar cuvintele nu erau ale unei rugaciuni, ci ale unei stapaniri imparatesti: “Lazar, iesi afara!”, si indata cel mort de patru zile s-a infatisat viu dinaintea Lui. Dar oare s-a facut aceasta prin porunca Celui Viu sau prin rugaciunea Celui ce da viata? Caci El a strigat cu glas mare si aceasta a facut-o pentru cei ce se aflau si stateau in jurul Lui. Pentru ca ar fi putut savarsi aceasta inviere numai cu un glas scazut, ba putea doar prin vointa Sa sa-l invieze, asa precum putea sa faca aceasta si daca s-ar fi aflat departe de mormant sau daca piatra ar fi fost pecetluita deasupra. Insa El S-a dus la mormant si a grait celor ce se aflau in jurul lui. Si ei au ridicat piatra si au simtit mirosul neplacut (al putrezirii), iar El a strigat cu glas mare si l-a chemat pe Lazar, si in felul acesta l-a sculat (din morti). Aceasta s-a facut oarecum chiar in vazul lor (caci ei l-au vazut pe Lazar intins in mormant) si sub nasul lor (caci ei au simtit mirosul cel rau al hoitului, fiindca era de patru zile mort) si la indemnul lor (caci ei s-au folosit de mainile lor, mai intai ridicand piatra de pe mormant, apoi dezlegand legaturile de pe trupul celui mort si desfacand stergarul de pe fata lui). Cand glasul Domnului a umplut urechile si a ajuns la auzul tuturor, au inteles toti si au crezut ca El este Cel ce le cheama pe cele ce nu sunt sa fie, Cel ce le tine toate la porunca puterii Sale, Cel ce a facut toate, la inceput, doar prin cuvantul Sau, aducandu-le de la neexistenta la existenta.

7. Poporul lipsit de rautate a crezut in El prin toate acestea, Asa incat nu numai in tacere sa aiba credinta, ci devenind chiar crainici prin fapte si prin cuvinte ai dumnezeirii Sale. Dupa scularea din morti a lui Lazar, cea dupa patru zile, Domnul, gasind un asin care a fost pregatit mai dinainte, precum spune Evanghelistul Matei (21, 1-11), s-a asezat pe el, si a intrat in Ierusalim potrivit proorocirii lui Zaharia, care a spus mai demult: “Bucura-te foarte, fiica ionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, Imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinii” (Zaharia 9, 9). Proorocul a aratat prin aceste cuvinte ca imparatul acela proorocit este El singur Imparat al ionului. Caci spune Sfanta Scriptura: Imparatul Tau nu este inspaimantator pentru cei ce-L vad pe El, si nu este de temut sau faptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtatori de lance si scutieri, tragand dupa sine multime de pedestrasi si de calareti, traind in prosperitate si cerand dajdii si biruri, ca si slujiri si inrobiri de la cei de jos si mai de rand. Dar ce este mai de seama la El este smerenia Sa si saracia si simplitatea. Fiindca El intra calarind pe un asin, neaducand cu sine nici o pompa si fast nici slavire omeneasca. De aceea El singur este Imparatul drept si traitor intru dreptate, si El este bland, avand blandetea in chip deosebit, caci Domnul insusi graieste despre Sine si spune: “invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima…” (Matei 11, 29).

8. Imparatul care a sculat din morti pe Lazar a intrat atunci in Ierusalim calare pe asin, iar tot poporul, copii, barbari, batrani, intinzand pe jos vesmintele lor, au luat ramuri de fenic, care inchipuie izbanda si biruinta. Intrucat ei Il intampinau pe Cel ce era de viata facator si biruitor al mortii, cadeau inaintea Lui inchinandu-se si Il insoteau in alai, cantand impreuna cu totii, nu numai in afara, ci si inlauntrul ingraditurilor “Templului: “Osana Fiului lui David, Osana intru cei de sus”. Osana este un imn care se inalta catre Dumnezeu, iar talmacit inseamna “Mantuieste-ne pe noi”. Iar adaugirea “intru cei de sus” Il arata pe El slavit nu numai pe pamant si numai de catre oameni, ci si intru cele prea inalte, fiind laudat de catre ingerii ceresti.

9. Nu numai ca Il slaveau prin asemenea laude si graiau drept despre Dumnezeu, dar ei se impotriveau vointei rauvoitoare si ucigase de Dumnezeu a carturarilor si a fariseilor si se opuneau astfel socotelilor marsave ale acestora. Caci aceia graiau in chip nebunesc despre El: “Omul acesta face multe minuni. Daca-L lasam asa, toti vor crede in El si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul” (Ioan 11, 47). Dar poporul ce spunea? “Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David!” (Marcu 11, 10). Prin aceea ca ei spuneau: “Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului” aratau ca El este de la Dumnezeu si Tatal, si ca vine in numele Tatalui ,,Asa precum si Domnul spune despre Sine insusi: “Pentru ca Eu am venit in numele Tatalui Meu, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit” (Ioan 8, 42). Prin aceea ca ei spuneau: “Binecuvantata este imparatia parintelui nostru David, care va veni” ei arata ca aceasta este imparatia in care vor crede, dupa spusa proorocirii, si neamurile cele pagane, mai cu seama romanii. Caci acest imparat nu este numai nadejdea lui Israel, ci este si asteptarea neamurilor, dupa proorocirea lui Iacov: “Acela isi va lega de vita asinul Sau” (Facerea 49, 11), adica legand poporul cel supus Lui dintre iudei. Si “legand de coarda de vita de vie manzul asinii Sale” (ibidem). Dar coarda vitei de vie sunt ucenicii Domnului, catre care a grait Acesta: “Eu sunt vita, voi sunteti mladitele” (Ioan 15, 5). De fapt, de aceasta coarda a legat Domnul pe manzul asinii Lui, adica pe noul Israel cel nascut din neamurile pagane, care, dupa har, s-au facut fii ai lui Avraam. Daca acea imparatie este nadejdea neamurilor pagane, cum de spun ei ca noi, crezand in ea, ne vom teme de romani?

10. Astfel, cei ce erau prunci cu judecata, dar si cu rautatea, fiind insuflati de catre Duhul cel Sfant, au inaltat catre Domnul un imn desavarsit, aducand marturie ca El, ca un Dumnezeu, a dat viata lui Lazar cel mort de patru zile. Iar carturarii si fariseii, vazand aceste minuni atat de mari, si pe atatia copii strigand in Templu si spunand “Osana fiului lui David”, s-au maniat si au grait catre Domnul: “Nu auzi Tu oare ce spun acestia?”. Ci mai degraba se cuvenea ca Domnul Iisus Hristos sa le spuna acelora atunci: “Nu vedeti si nu auziti, nu intelegeti?”. De aceea si El, intorcandu-Se catre cei care Il dojeneau ca ingaduie cantarea de laude in chip cuvenit numai lui Dumnezeu, a spus: “Da, ii aud pe cei care au fost facuti intelepti de catre Mine, in chip nevazut, si cele pe care le rostesc ei despre Mine”, dar “daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Voi nu ati citit niciodata cuvantul acela proorocesc: “ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda” (Matei 21, 16)? Caci si aceasta tinea de o mare minune, si anume copiii nestiutori si neinvatati sa teologhiseasca in chip desavarsit cu privire la Dumnezeu, Cel ce S-a facut om pentru noi, inaltand imn ingeresc din gurile lor. Intrucat, asa precum ingerii la nasterea Domnului au psalmodiat: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace intre oameni buna invoire” (Luca 2, 14), tot astfel si acestia de acum la intrarea Lui (in Ierusalim), au cantat inaltand acelasi imn: “Osana Fiului lui David; osana intru cei de sus! (Matei 21,9).

11. Dar sa fim si noi, fratilor, ca pruncii fata de rau, tineri si batrani, carmuitori si carmuiti, ca sa dobandim putere de la Dumnezeu, sa inaltam trofeu si sa purtam insemnele victoriei, nu numai impotriva patimilor celor rele, ci si impotriva vrajmasilor celor vazuti si nevazuti, astfel incat sa dobandim ajutorul la vremea potrivita. Caci manzul cel nou, pe care l-a invrednicit Domnul sa-l calareasca pentru noi, chiar daca este unul singur a inchipuit supunerea neamurilor pagane fata de El, din care ne tragem noi toti ca neamuri, carmuitori si carmuiti deopotriva.

12. Asadar, dupa cum in Iisus Hristos nu este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, nici elin, nici iudeu, ci una suntem cu totii dupa cuvantul dumnezeiescului Apostol Pavel (Galateni3, 28), tot asa in El nu este carmuitor, nici carmuit, ci toti intru harul Lui suntem una prin credinta in El, si intr-un singur Trup al Bisericii Sale ne desavarsim, avandu-L pe El drept cap; si noi am luat un singur duh prin harul Duhului Prea Sfant, si am primit un singur Botez, si una singura este nadejdea noastra, si Unul este Dumnezeu pentru noi, Cel ce este peste toti, pentru toti si in toti. Sa ne iubim, deci, unii pe altii, si sa ne rabdam unii pe altii, si sa ne ingrijim unii pe altii, fiindca suntem madulare unii altora. Caci semnul uceniciei noastre la El, asa precum insusi Domnul nostru Iisus Hristos a spus, este dragostea. Si mostenirea parinteasca pe care ne-a lasat-o El noua, cand a plecat din lumea aceasta, este dragostea, iar ultima rugaciune pe care ne-a dat-o noua, cand S-a inaltat la Tatal Sau, intareste dragostea noastra intreolalta.

13. Sa ne grabim sa dobandim implinirea rugaciunii Sale catre Tatal si sa nu ne lepadam de mostenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El noua, ca sa nu fim lepadati si inlaturati de la vrednicia de fii, de la binecuvantarea Sa si de la rangul de ucenici ai Sai, si sa nu cadem cumva, pierzand nadejdea pe care o avem si fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc. Asa precum, inainte de patima Sa cea mantuitoare, nu numai poporul isi asternea vesmintele inaintea Domnului Care intra in Ierusalimul cel de jos, dar si cei ce erau cu adevarat capetenii ale neamurilor, adica Apostolii Domnului, tot astfel si noi, carmuitori si carmuiti, sa asternem vesmintele noastre innascute, adica trupul nostru si dorintele acestuia, inaintea Duhului nostru Iisus Hristos. Iar aceasta nu numai ca sa ne invrednicim sa vedem si sa ne inchinam patimii Sale celei aducatoare de mantuire si sfintei Sale invieri, ci sa ne bucuram si de impartasire deplina cu El. Caci Apostolul Pavel spune: “Daca am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai Invierii Lui” (Romani 6, 5).

14. Pe care fie ca noi toti sa o dobandim, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Caruia I Se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Explicarea, interpretarea si talcuirea icoanei Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim

Este zugravita ca icoana prasnicala, singura pusa pe tetrapopodul obisnuit pentru inchinarea credinciosilor, in ziua praznicului sau in catapeteasma, in sirul icoanelor praznicelor imparatesti. Pe peretii locasului de inchinare – in biserica – este zugravita in concava de nord a absidei naosului, in imediata vecinatate cu icoana Invierii (Voronet) sau in absida altarului – partea de sud (Dobrovat).

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – fundamentare scripturistica a evenimentului

Icoana este descrisa astfel, de toti Sfintii Evanghelisti: “Iar cand S-a apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe in Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicandu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti gasi o asana legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, ii veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut ca sa se plineasca ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: “Spuneti fiicei ionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asana, pe manz, fiul celei de sub jug. Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asana si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut pe ele. Si cei mai multi din multime isi asterneau hainele pe cale, iar altii taiau ramuri din copaci si le asterneau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana, Fiul lui David! S-au maniat si I-au zis: Auzi ce zic acestia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda?” (Matei 21, 1-12, 15-16).

Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca vorbesc numai de manzul asinii nu si de asana: “Mergeti.. indata veti afla un manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om. Dezlegati-l.” (Marcu 11, 2; Luca 19, 30). Strigatele de primire exclamate de multime au fost variate, asa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: “Osana, bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este Imparatia ce vine a Parintelui nostru David! Osana intru cei de sus!” (11, 9-10); Luca: “Binecuvantat este Imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus!”; Ioan: “Osana! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, imparatul lui Israel!” (12, 13). Sfantul Evanghelist Luca arata ca si “multimea ucenicilor bucurandu-se a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazusera” (19, 37), dintre care cea mai mare a fost invierea Dreptului Lazar, dupa cum mentioneaza Sfantul Evanghelist Ioan despre multimi : “De aceea L-a si intampinat multimea pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta – Invierea lui Lazar” (12, 17-18). Sfantul Evanghelist Luca mai da si amanuntul: “Dar unii farisei din multime au zis catre El: Invadatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, raspunzand, a zis: Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (19, 39-40).

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – evolutia compozitiei icoanei de-a lungul secolelor

Intreaga aceasta marturie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sincera a multimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le-au vazut cat si starea de invidie si rautate a fariseilor care-I reprosau Mantuitorului pentru strigatele ucenicilor si o data cu ele si cele ale multimilor sunt infatisate de vechii nostri iconari cu toata iscusinta ceruta de importanta faptului dumnezeiesc al Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, fapt prin care Mantuitorul se descopera si este marturisit de multimi ca fiind “Imparatul lui Israel”, ca “Dumnezeu” (Luca, 19, 37).

Vechimea si evolutia compozitiei icoanei ne este prezentata succint si cuprinzator de unul din marii nostri istorici ai artei crestine: “Sculpturi pe sarcofage vechi ne arata compozitia orientala a scenei. In fata lui Iisus Hristos, doi tineri invesmantati in tunici scurte, unul isi intinde mantaua pe drumul pe care inainteaza acesta, iar celalalt se suie intr-un copac. Iisus Hristos sta pe asin, cu amandoua picioarele de aceeasi parte.” In secolul VI, in manuscrise ilustrate, compozitia se imbogateste: Doi apostoli urmeaza pe Iisus Hristos, copiii Il intampina cu frunze de palmier; si arhitecturi ce infatiseaza Ierusalimul. Aceasta este si dispozitia scenei murale din Capadocia. In secolele X si XI insa, apar unele amanunte modificate. Vedem astfel, in biserica el-nazar, privitori zugraviti la ferestrele Ierusalimului, ori, in alte monumente, asezati intre crenelele zidului de inconjur al orasului. Pictorii Apusului, in Europa, s-au inspirat din aceeasi traditie. La San Marco din Venetia, copiii, tinerii sunt randuiti intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantina se desparte de Capadocia si de Apus, punand, in primul plan, evrei cu barbi si cu capul invaluit. Se vad copii mai putini si, uneori, unul singur; exemplu: Dafnie. Incepand din secolele XI sau XII ideea bizantina si-a facut loc in Orient si in Occident. Miniaturistii evangheliarelor ilustrate in secolele X si XI (care reproduc modele mai vechi) zugravesc, compozitia pe doua planuri, despartite printr-un drum marginit cu copaci.

In departare, Iisus Hristos coboara dealul, calauzit de un ucenic; tineri si barbari in varsta, imbracati in tunici scurte, Il asteapta in fata portilor Ierusalimului. Un copil isi intinde haina pe cale, in fata asinului, altii tin in maini ramuri de palmier. In fundul scenei, pe marginea drumului o femeie inalta creanga de palmier in mana dreapta. Aflam intr-o asemenea compozitie un peisaj pictat in perspectiva.

Cu vremea, compozitia pitoreasca se imbogateste. Interesante in aceasta privinta sunt mozaicurile din Capela Palatina si din Bazilica de la Betleem (sec. XI). In Serbia si Macedonia, si anume din secolul XIV pana in secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Pastreaza totusi, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul langa altul, isi intind mantalele in calea lui Iisus Hristos. Pictura in mozaic din Capela Palatina la Palermo (sec. XII) sta la originea compozitiilor pitoresti din Serbia isi pastreaza, la randul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este incadrata intr-un peisaj de dealuri, zugravite in stanga, un palmier apare langa zidul de incinta al Ierusalimului, pe dreapta, in pragul portilor orasului, vedem numerosi tineri si batrani, cu expresii deosebite. “Iisus Hristos vine din dreapta si coboara poteca, asezat pe asin alb. In stanga tine un volum inchis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, in picioare, in stanga Lui. Drumul este semanat cu verdeata. Copiii se dezbraca si astern mantiile in fata lui Iisus Hristos. Apostolii IL urmeaza”. La Mustra, scena din biserica Peribleptos (prima jumatate a secolului XIV) prezinta note noi : “Nu se vede orasul; langa asinul lui Iisus Hristos este pictat si asinul cel mic, de care vorbeste Evanghelia”. La Pantanassa (prima jumatate a sec. XV) “reapare orasul”.

Dionisie de Fourna, sintetizand traditia iconografica ajunsa pana in vremea sa si calauzindu-se de textul Evangheliilor praznicului indruma: “O cetate si in afara ei un munte si Iisus Hristos sezand pe un magarus si binecuvantand, iar dinapoi apostolii si dinainte pe munte, un copac, iar in copac cativa copii ce taie ramuri cu securile si le arunca jos iar un alt copil ce se urca si priveste in jos spre Iisus Hristos; mai in jos de magarus iarasi copii, unii purtand crengute, altii inghesuindu-se, altii asternandu-si jos vesmintele, altii aruncand ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar in afara portii multime de iudei, femei si barbari, purtand in brate ori pe umeri copii, ce tin la randul lor ramuri, iar altii Il privesc pe Iisus Hristos de pe ziduri si de pe portile laturalnice ale cetatii.” Zugravii nostri au urmat indeaproape indrumarile Erminei lui Dionisie din Fourna urmarind si o simplificare a compozitiei prin reducerea numarului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, asa cum vedem in frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voronet, Dobrovat s. a.) si chiar in icoanele praznicele din catapetesmele vechilor noastre biserici sau in icoanele praznicele care se aseaza pe iconostasul obisnuit pentru inchinare in ziua praznicului.

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – compozitia artistica si teologica a icoanei

In Acest loc si in acest moment se impun cateva observatii pentru a sublinia din adancimea si profunzimea continutului teologic al icoanei Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim. Astfel, chipul Mantuitorului nostru Iisus Hristos ocupa locul central al compozitiei; El sta pe asin – manzul asinii – nu calare obisnuit, cu un picior pe o parte si cu celalalt picior pe cealalta parte, ci cu amandoua picioarele de aceeasi parte. El este infatisat stand ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit intotdeauna, fata de cal, simbolul stapanirii acestei lumi. La acest inteles al sederii Mantuitorului pe asin ne conduc atat cuvintele Evangheliei, luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): “Bucura-te foarte fiica ionului, iata Imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinii.” (Zaharia 9, 9) , cat si textele liturgice ale slujbei praznicului. “Pe scaun in cer si pe manz pe pamant fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, lauda de la ingeri ai primit si cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvantat esti Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului). “Si in Sfanta Cetate ai intrat cu ucenicii Tai, Sezand pe manzul asinii, ca si cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovaduirea proorocilor.” (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului). Aceasta o simteau si cei ce L-au intampinat: “Vrand Tu, Doamne, sa intri in Sfanta Cetate, stalpari de copaci multimile purtau, laudandu-Te pe Tine Stapanul tuturor si vazandu-Te pe manz, Te priveau ca si cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana.”

Mantuitorul nostru Iisus Hristos, purtat de manzul asinii, se indreapta catre multimi, cu mana dreapta binecuvantand, iar in mana stanga tine volumenul inchis, simbolul Evangheliei; cu toate ca privirea se indreapta catre multimi totusi mesterul iconar nu infatiseaza fata Mantuitorului din profil, fata de noi care Il privim, ci, potrivit randuielii iconografice si datorita neintrecutului sau mestesug artistic el infatiseaza fata din trei parti incat cu privirea Sa ne cuprinde si pe noi cei care stam in fata icoanei. In unele icoane (Dobrovat) desi cu mana dreapta binecuvinteaza multimile, cu fata se indreapta inapoi, fie catre Apostoli, vrand a le spune ca din aceste multimi, care striga: “Osana”, se, vor ridica si glasuri, nu peste mult timp, care, in vremea patimilor vor striga: “Rastigneste-L, rastigneste-L!”, sau catre farisei, care cereau Mantuitorului sa opreasca strigatele, spunandu-le: “Daca vor tacea acestia pietrele vor striga.” In alte icoane (Voronet), Mantuitorul nostru Iisus Hristos este infatisat stand pe asin catre noi si intors catre multimi numai cu fata, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor intampla in timpul patimilor cand, asa cum s-a amintit mai sus, din randul multimilor vor striga: “Rastigneste-L!” “Sederea pe manz insemna, potrivit comentariului liturgic al praznicului, intoarcerea neamurilor neinfranati, de la necredinta la credinta” (Idiomelar, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminica seara din saptamana Patimilor) sau Rascumparatorul nostru cel drept a sezut pe manz ca sa piarda cutezanta cea dobitoceasca a vrajmasilor, care nu striga: “Toate lucrurile laudati-L pe Domnul si-L preainaltati in toti vecii” (Cantarea 8 din canonul Utreniei praznicului).

Asadar, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a venit in lume sa nimiceasca pacatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezantei, si sa aduca pe om la starea de integritate in care a fost creat, a carui menire este sa laude pe Facatorul sau, pe Dumnezeu. “Pe manz tanar, incalecand Imparatul Tau, Siloane, Iisus Hristos a venit sa strice inselaciunea idolilor cea necuvantatoare si sa opreasca pornirea cea neoprita a tuturor neamurilor, ca toti sa cante: “Toate lucrurile laudati-L pe Domnul” (Ibidem). Cu toate ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos intra in Ierusalim calare pe cel mai smerit animal, totusi multimile L-au primit ca pe un imparat, pe Imparatul lui Israel; aceasta, pentru ca insusi Duhul Sfant i-a luminat si indemnat sa inteleaga si sa marturiseasca pe Imparatul lui Israel: “Prea Sfantul Duh, Cel ce a invitat pe Apostoli sa graiasca cu alte limbi straine, Acelasi a indemnat si pe tinerii evreiesti cei fara de rautate sa strige: Osana, Celui dintru inaltime; Bine este cuvantat Cel ce vine, imparatul lui Israel” (Stihira, glas 1, de la Litia praznicului). Multimile au strigat, marturisindu-L pe Mantuitorul ca Imparatul lui Israel, deci nu la indemnul Apostolilor ci la indemnul Duhului Sfant, indemn care a putut lucra in inimile cele fara de rautate.

De aceea Apostolii sunt infatisati in icoana, mergand in urma Mantuitorului, nedumeriti de maretia faptului dumnezeiesc: “Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus Hristos, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca acestea I le-au facut Lui” (Ioan 12, 16), ba au strigat si ei, o data cu multimile care veneau in urma, cu ei: “Toata multimea ucenicilor bucurandu-se, a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazuse” (Luca 19, 37), “iar multimile care mergeau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana!” (Matei 21, 9). “Iconarii, cel mai adesea, infatiseaza mergand in urma Mantuitorului Iisus Hristos, numai ceata ucenicilor, toata sau numai doi, cum vedem nu numai in icoanele vechi ale inceputului vietii crestine, ci si in cele de mai tarziu, in secolul al XVII-lea, cum vedem intr-unul din vechile noastre manuscrise.” Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim nu este numai un fapt de cunoastere si de marturisire a Sa ca Imparat – Dumnezeu ci si un fapt de innoire a omului si o data cu el a intregii creaturi sau cunoasterea si marturisirea lui Dumnezeu este un act de innoire, iar prin starea de innoire, sau numai in aceasta stare de innoire duhovniceasca, putem sa cunoastem si sa-L marturisim pe Dumnezeu, laudandu-L.

Starea de innoire este biruinta virtutii asupra pacatului care inseamna moarte deci si reusita vietii asupra mortii, biruinta totala fiind invierea cea obsteasca. Starea de innoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifesta printr-o stare de bucurie care se marturiseste prin simboluri sau semne materiale, purtatoare de simboluri ale unei stari spirituale – duhovnicesti, in cazul de fata stalparile sau ramurile de fenic pline de seva primaverii pe care multimile le purtau in maini si strigau cu glas de bucurie: “Osana!” Comentariul liturgic este limpede: “Pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Innoirea are ca treapta premergatoare inlaturarea patimilor cu rugaciuni luminatoare si tinand ramuri de virtuti sa ne sarguim a intampina pe Iisus Hristos, pe care-L asteptam sa incalece pe manz “si gatindu-Se spre patimi, ca sa ne mantuiasca pe noi” (Tropar de la Pena 9 de la Utrenia de Marti in Saptamana Patimilor). “Curatindu-ne sufletele, sa laudam pe Iisus Hristos prin credinta, cu ramuri intelegatoare, ca si pruncii, strigand cu glas mare Stapanului: “Bine esti cuvantat!” (Sedelna, glas 4, dupa a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului). “Si muntii, adica neamurile cele potrivnice, cu inimile impietrite, de fata Ta s-au veselit, cantandu-ti Tie cantare de biruinta” (Tropar Peana 1, de la slujba Praznicului), iar El venind in Ierusalim, spre Patima cea de buna voie, poporul cel ce sedea intru intuneric si in umbra mortii, luand semnele biruintei, adica ramuri de copaci si stalpari de fenic, mai inainte inchipuind invierea, L-au intampinat.” (Rugaciunea binecuvantarii salciilor).

Innoirea duhovniceasca este parga invierii noastre cea de obste, simbolizata prin ramurile de copaci si stalparile de fenic si aratata mai inainte prin invierea lui Lazar: “Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazar din morti l-ai sculat. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorul mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Starea noastra de innoire adusa prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, impartasita si in faptul Intrarii in Ierusalim se pastreaza si creste prin faptele cele bune, prin virtuti, vorbind in general, care sunt ca si stalparile cu care multimile au intampinat pe Domnul Iisus Hristos. “Sa ne veselim aducand lui Iisus Hristos si noi acum, ca pruncii aceia, stalpari de virtuti; sa-I intindem haine de fapte dumnezeiesti si cu taina sa-L primim in suflete”; “Stalpari de fapte bune, sa aducem fratilor, lui Iisus Hristos Dumnezeu.” (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mica a praznicului). “Sa aducem stalpari de intelepciune.”; “Sa pregatim virtutile ca niste ramuri si ca niste stalpari, spre intampinarea Imparatului.” (Tropar, Pena 8, de la Tricantarea din Joia Saptamanii Floriilor).

Pentru a sublinia starea de innoire duhovniceasca impartasita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin dumnezeiescul fapt al Intrarii Sale in Ierusalim, iconarul teolog infatiseaza hainele asternute in calea Mantuitorului peste care El trebuia sa treaca in culoarea alba, simbolul curatiei sufletului (“Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi”, Psalmul 50), chiar si asinul este infatisat in alb, aratand prin aceasta ca si firea nerationala s-a impartasit de o stare de innoire, ca o parga, o data cu cea a omului (Romani 8, 21). Prezenta copiilor este permanenta in icoana praznicului, unul sau doi suiti in copac, fenic, pentru a taia ramurile necesare iar unul inaintea asinului, aranjand hainele si stalparile puse pe cale pentru a calca pe ele Mantuitorul Iisus Hristos, Care sta pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovatiei si al curatiei sufletesti care desi datorita varstei lor nu pot sa faca prea multe, insa aduc lauda lui Dumnezeu, mai mult decat cei inaintati cu varsta anilor dar garboviti de povara pacatelor, a impietririi inimilor. Prezenta si fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim (Psalmul 8, 3).

Acestia au intampinat cu strigate pe Mantuitorul la intrarea in Cetate, cu toate ca Evangheliile nu mentioneaza; se intelege de la sine ca de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi si, mai ales ei, copiii, prezenti ca in toate imprejurarile de acest fel, ei au strigat si dupa ce Mantuitorul a intrat in Ierusalim si apoi in templu; strigatele lor nevinovate, sincere au facut insa pe arhierei si carturari sa se manie si sa-I reproseze Mantuitorului (Matei 21, 15). Asinul care-L poarta pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos paseste mancand din ramurile de copaci, asternute de multimi. Zugravul-teolog a infatisat in acest fel asinul pentru a arata ca intrarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, triumfala, se face nu ca a oamenilor veacului, vrednici de o asemenea intrare, calari pe cai; Mantuitorul foloseste asinul, cel mai umil animal, si acesta, pasind in toata voia lui, biruit de fragezimea ramurilor de copaci si nu este nici macar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfala, solemna; nu era nevoie de aceasta pentru ca cei care au iesit in intampinarea Imparatului lui Israel nu erau manati de maretia din afara a faptului, care lipsea cu totul, ci multimile erau manate, sa intampine cu bucurie, de Duhul Sfant, Care stapanea in acel moment inimile lor, ale celor fara de rautate: “Multimea cea fara de rautate, firea cea ingereasca, prunceasca, cu dumnezeiasca cuviinta Te-a laudat pe Tine Imparatie al lui Israel si a ingerilor. Cu stalpari de fenic si cu ramuri, Iisus Hristoase Te-a laudat multimea si a strigat: “Bine esti cuvantat!” (Peana 7 slujba praznicului).

Compozitia icoanei, cortegiul faptului, se desfasoara nu cum ne-am fi asteptat, realist, pe orizontala ci pe verticala; chiar si acolo unde orizontala este mai intinsa, nu cu mult decat verticala, se desfasoara tot intr-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinta de inaltare; aceasta pentru a sugera ideea si invatatura teologica a faptului dumnezeiesc de coborare a lui Dumnezeu la om, la oameni, “ca toti sa fie una” si sa-i ridice din adancul pacatului la inaltimea Imparatiei celei ceresti. “Siloane, munte Sfant al lui Dumnezeu si Ierusalim, ridica-ti ochii tai imprejur si vezi pe fiii tai adunati intru tine; ca iata au venit de departe sa se inchine Imparatului Tau. Pace peste Israel si mantuire neamurilor” (Peana 5, Utrenia praznicului). “Multimea cea de Dumnezeu aleasa a sfintilor sihastri, impreuna cu poporul, adunati-va sa intampinati cu stalpari pe Iisus Hristos, strigand: “Bine esti cuvantat!” (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Saptamanii Floriilor). “Doi sfinti apostoli, care Te stiau pe Tine, Hristoase, ca esti Unul din Treime, au fost trimisi acum de Tine ca sa aduca manzul, fiul asinii, precum scrie; pe care smerindu-Te ai sezut. Indura-Te ca sa gasesti cu voia Ta sederea intru inaltime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ibidem)

Arhitectura cladirilor Cetatii Ierusalimului ca si muntele, se desfasoara pe verticala; muntele este infatisat cu piscuri abrupte, foarte inalt pentru a sugera ideea de inaltare spre cele inalte, de innoire si de bucurie a intregii lumi: “Sa vesteasca veselie mare pentru mila; dealuri si toti muntii si lemnele dumbravii sa salte.” (Pena 4 de la slujba Praznicului) Numarul multimilor care au intampinat pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos este redus la minimum cuprinzand totusi toate starile sociale si varstele: copii si varstnici, femei si barbati, fariseii si carturari, infatisand pe fiecare cu starea sa sufleteasca, cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim; este geniul artei icoanei si invatatura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuala cu aceeasi sobrietate pe care o vedem si in Sfanta Scriptura, mai ales in Sfanta Evanghelie.

In loc de concluzii si incheiere – Despre Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim sau Duminica Floriilor

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, petrecandu-se a doua zi, dupa Sabat, in ziua cea dintai a Saptamanii, Duminica, aceasta duminica este numita in cartile de slujba Duminica Stalparilor, pentru ca Mantuitorul a fost intampinat cu stalpari, ramuri de fenic si alti copaci existenti in Tara Sfanta. Poporul nostru dreptcredincios numeste de obicei aceasta duminica, fiind mentionata inca din vechime si in cartile de slujba, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodata in vorbirea obisnuita poporul nostru nu-i zice Duminica Stalparilor. Potrivit randuielii liturgice, in aceasta zi sunt aduse la biserica ramuri de salcie care la momentul potrivit sau cuvenit, sunt binecuvantate printr-o rugaciune speciala si apoi impartite credinciosilor, pe care le tin in mana in timpul slujbei si apoi le iau cu ei acasa, de binecuvantarea praznicului si le pastreaza, folosindu-le pentru nevoile duhovnicesti ale familiei si gospodariei lor (Simeon Florea Marian) Smicelele, ramurile de salcie aduse in Duminica Floriilor, sunt in stare de vegetatie inaintata, cu acei “matisori” care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este inflorita, semn sigur al venirii primaverii, cand intreaga fire amortita in timpul iernii incepe sa revina la viata, sa invieze. Deci aducand in Duminica Stalparilor ramuri de salcie inflorita, concluzionam ca de aici poporul nostru a dat Duminicii Stalparilor denumirea de Duminica Floriilor. Mai este si o alta explicatie, potrivit careia denumirea de sarbatoarea Floriilor, data Duminicii Stalparilor, Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, vine de la o sarbatoare a romanilor, Floralii, adica sarbatoarea inchinata florilor sau zeitei florilor, sarbatoare care avea loc, cum era si firesc, la inceput de primavara, cand incepeau sa infloreasca pomii si iarba campului. Imbisericirea unei asemenea sarbatori era un lucru obisnuit in viata stramosilor nostri, care au imbratisat crestinismul nu doar in timpul perioadei apostolice, cel mai devreme, dar si cu cea mai mare usurinta de asimilare, ca cei care aveau o credinta aproape monoteista, adica henoteista, dupa cum bine se stie.

Crestinismul nostru a increstinat “colindele” si mai ales sarbatorile pagane, inchinate soarelui, ingloband aceasta sarbatoare celei a “Soarelui dreptatii”, lui Iisus Hristos – Dumnezeu, indeosebi Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta sarbatoare pagana nu era in religia nerevelata altceva decat o, instrainare a inchinarii primilor oameni Facatorului cerului si al pamantului, Celui care a facut luminatori pe taria cerului in ziua a patra, inchinare prin care, ca urmare a pacatului, omul a cinstit faptura in locul Facatorului si Creatorului ei (Romani 2, 25). Cu toate ca florile salciei nu sunt atat de atragatoare sau prea parfumate fata de multe altele, totusi poporul nostru, care foloseste ramurile de salcie inflorita in Duminica Stalparilor a numit sarbatoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sarbatorii, pe oare o traieste si mai ales, mesajul teologic – bisericesc al sarbatorii: innoirea, invierea pe care nu poate sa o simbolizeze si s-o exprime in chipul cel mai plenar decat floarea. Firea omului pamantului nostru stramosesc, firea florei tarii noastre clocoteste in chip tainic si izbucneste in mod vadit de bucuria primaverii, atat a celei a firii nerationale cat si mai ales a firii rationale, a omului, fiul credincios al Bisericii mosilor si stramosilor nostri.

In aceasta zi de Florii numarul mare de credinciosi, si in zilele care urmeaza, se innoieste si se umple de nemarginita bucurie prin Sfanta Taina a Spovedaniei si apoi a Cuminecaturii, precum bucuria Intampinarii Domnului nostru Iisus Hristos, cand a intrat in Ierusalim, a fost prelungita si dupa Intrarea Sa in Sfanta Cetate, in Templu, prin glasul copiilor care strigau: “Osana”, in acest fel si bucuria Floriilor, a Intrarii Domnului Iisus Hristos in Ierusalim este prelungita deci, in zilele urmatoare, primind pe Domnul nostru Iisus Hristos – Euharistic in trupurile si sufletele noastre, curatite prin Sfanta Taina a Spovedaniei. Daca icoana Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim plasticizeaza, infatiseaza, in linii si culori, faptul dumnezeiesc, descris de cuvintele Evangheliei, intiparind deci mai limpede, chipul si mesajul praznicului, denumirea de Florii vine sa imbogateasca si sa sublinieze interesul adanc si profund duhovnicesc al faptului dumnezeiesc, la care facem partasa si firea lumii florale, a florei pamantului nostru stramosesc.

Suntem singurii care facem partasa sarbatorii flora sub chipul ei plenar: in starea ei de inflorire. In toate Bisericile crestine sarbatoarea Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, se numeste simplu Duminica Stalparilor. Intelegem si de aici mesajul icoanei, acela de a infatisa chipul lumii innoite; orice sarbatoare imparateasca – praznic imparatesc – este un fapt duhovnicesc de innoire, de restaurare, de intoarcere a chipului lumii la “frumusetea cea dintai”, prin harul lui Dumnezeu adus de Intruparea Sa. Cu alte cuvinte, starea noastra de innoire cu care vom fi imbracati la invierea obsteasca, este infatisat de textul liturgic din Saptamana Floriilor si sub chipul infloririi: “Ca in locul acestor rani trupesti de acum, strigau sfintii mucenici, imbracaminte luminata va inflori noua la inviere” (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Saptamana Floriilor), inflorirea fiind starea plenara a frumusetii si a bucuriei lumii. De aceea, termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen fata de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, dupa cum vedem, cu dreapta socoteala si cu adanc sau profund simt teologic si in denumirea praznicului Intrarii Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – Floriile…

http://www.crestinortodox.ro