Focul păcatului și apa curată a virtuții
Cuminţenia pământului-C.Brâncuşi
Motto:
„Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneala.” Constantin Brâncuşi
Citim în ziarele acestei săptămâni: „Cel mai căutat infractor al momentului”. „Magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsă a unui deputat acuzat de mai multe înşelăciuni imobiliare…” Iată o nouă temă de reflecție care m-a determinat să aștern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morală, existența ei nefiind posibilă fără libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputați Sfinți Părinți ai Bisericii – Origene (185-254). Se poate vorbi de mai multe virtuţi, despre virtuţi religioase şi virtuţi morale. Virtuţile religioase sunt considerate a fi suprafireşti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orientează viaţa spre fapte bune. Aceste virtuți sunt: dragostea, credinţa şi speranţa. Opusul lor: ura, lipsa de credinţă şi disperarea. Dragostea este puterea, energia trăirii spirituale manifestată prin sentiment, rațiune și voință față de sine, de lume și față de Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credința este un dar de la Dumnezeu, prin care primim și păstrăm ca adevăruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi și muri, viu va fi”; speranța este așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor, „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:26-27).
Virtuţile morale sunt deprinderi dobândite în practica vieţii. Ele exprimă esenţa şi perfecţiunea morală; controlează toate actele, faptele şi atitudinile noastre, modelează şi structurează întreaga noastră viaţă. Ele sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria. Aceste virtuți se mai numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și pe ele se reazemă viața cinstită. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slăbiciunea.
Înțelepciunea este cea care ajută echilibrului vieții noastre, înfăptuirii de lucruri cinstite, prin prudență, prevedere; dreptatea presupune raportarea activităţilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) și a normelor de drept juridic (stabilite de conducătorii țărilor); cumpătarea presupune stăpânirea poftelor, măsură în toate actele şi faptele vieţii (în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe, avuţie şi în tot comportamentul); tăria este virtutea morală care întăreşte sufletul şi cugetul în urmărirea binelui; ne face capabili să depăşim toate greutăţile vieţii.
Sf. Macarie cel Mare spunea că toate virtuțile sunt legate între ele, formând un lanț duhovnicesc, una atârnând de cealaltă. Ființa tuturor virtuților este însuși Iisus Hristos și El trebuie să fie etalonul comportamentului nostru.
În alt eseu afirmam că cinstea nu este o vocație (atracție înnăscută), dar este o opţiune dobândită prin educație sau autoeducație și prin voință. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru că în ea se adună și se sintetizează multe alte virtuți, este o calitate morală care include: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea, sentimentul demnității, corectitudinii și servește drept călăuză în conduita omului. Opusul cinstei este corupția. Un om cinstit luptă în viață pentru biruința binelui, pentru fericire. Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă și prosperă, atunci când se află în ea o majoritate de oameni cinstiți. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea” scria William Shakespeare.
Corupția, acest mare păcat omenesc, este definită ca fiind: decădere, depravare, desfrânare, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricăciune, viciu, deșănțare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) spunea că focul păcatului se stinge doar prin apa curată a virtuții. Se pare că în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.
Politicienii definesc corupția ca fiind „abuz de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.
Majoritatea oamenilor privesc corupția ca fiind determinată de legi prost făcute şi încălcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui să vegheze la aplicarea lor; clientelism şi clici în competiţie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, neținând seamă de moralitatea necesară unui om care intră în afaceri și trag probabil după ei în mocirlă și pe alți oameni, profitând de lăcomia sau de naivitatea lor. Mă tot întreb, când și cum au dobândit acești oameni o atât de bogată cultură infracțională? Cum de s-au putut perfecționa într-un timp atât de scurt? Băieți deștepți, nu glumă! Bine sesiza cineva că astăzi „bisericile și mănăstirile sunt aproape goale, în timp ce sălile tribunalelor, pușcăriile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar mă întreb unde or încăpea atâția nemernici? Dar au grijă judecătorii să le dea condamnări cu suspendări! Plătesc, fiindcă au de unde și stau bine-mersi acasă. Cam asta înseamnă, nu? Câte ore de muncă ar putea presta toți acești inculpați în schimbul acestor procese tergiversate, plimbări prin tribunale? Câtă energie pierd toți acești tineri în discoteci și bordeluri, în loc să practice diverse sporturi, să viziteze muzee, să caute săli de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau să creeze ceva folositor prin munca lor?
Filozofii vremurilor au fost preocupați de integritatea morală a oamenilor, pentru binele societății în care trăiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa că oamenii nu sunt virtuoși de la natură, virtutea nu e chibzuință, adică judecata cumpănită, logică, ea nu se poate învăța, ci e dată oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi călăuzește însă spre virtute este părerea adevărată.
Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de două feluri: o virtute a rațiunii și o virtute morală; prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de experiență și de timp, virtutea morală însă, se capătă prin obișnuință. Astfel trage concluzia că nici una din virtuțile etice nu este dată de natură, căci nimic din ce aparține naturii nu poate fi schimbat prin obișnuință. Avem doar o dispoziție naturală să le primim în noi. Această dispoziție nu poate deveni realitate decât prin obișnuință: „construind, devii un constructor, cântând la chitară devii un chitarist, tot așa prin acțiunea dreaptă devenim drepți, prin observarea măsurii devenim măsurați, prin acțiuni de curaj – curajoși.”
Virtutea morală a caracterului este însă un habitus, adică o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă. „Ea nu se învață!”, este răspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toată filozofia greacă, anume de a ști dacă virtutea se poate învăța, căpăta prin știință. „Cunoaște-te pe tine însuți” spusese Socrate, fiindcă răul este făcut când nu cunoști binele; nu este o cunoștință căpătată, cât o deprindere, un stil al acțiunilor noastre obținut prin exercițiu.
Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie să te depărtezi de rău, de ispite. Cineva sfătuia: „Acolo ține-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtuților, cinstea s-ar putea cuprinde în cele două: justiție și prudență, iar necinstea: profit bazat pe înșelăciune. Rațiunea omului îi servește pentru a distinge și a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viața trebuie condusă de rațiune, întrucât rațiunea aparține numai omului și cu ajutorul ei viața poate fi fericită pentru el.
Teologul, filozoful creștin, Fericitul Augustin (354-430) considera că sufletul care este de esență spirituală și nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, această contemplare formând înțelepciunea, dar el poate contempla în el și adevărurile morale, aceasta însemnând că și adevărurile morale au o origine transcendentă; de origine divină fiind, ele sunt eterne, exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relațiile dintre oameni. Răul nu poate ființa definitiv, el fiind numai „o lipsă”, „o neîmplinire”, așa cum mai târziu avea să spună și Einstein.
Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent și ne avertizează în scrierile lui: „Nu aripi trebuie să se pună spiritului omenesc, ci plumb, căci cu prea mare ușurință se avântă în cele mai înalte abstracțiuni, pierzând orice contact cu experiența.”
René Descartes, filozof și matematician francez (1596-1650), susținea că nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele; este de ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea, voința și virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta, fiindcă virtutea când nu este luminată îndeajuns de intelect, poate fi falsă, poate să ne ducă pe drumul răului, ori tocmai rațiunea împiedică falsitatea rațiunii, considerând totodată că Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevăruri pentru cunoașterea mai ușoară a virtuții, pentru reglementarea dorințelor și pasiunilor noastre. Fac o paranteză amintind o îndrumare prețioasă a lui Seneca: „Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta”.
Pe de altă parte, matematicianul, fizicianul și filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune să nu căutam siguranță și certitudine în rațiunea noastră; ea va fi totdeauna înșelată de inconstanța aparențelor. Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară: pasiunile ne împing în afară, obiectele din afară ne tentează și ne cheamă și astfel filozofii ar propovădui în zadar „Intrați în voi înșivă!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastră este divertismentul și el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, căci el ne împiedică să ne gândim la noi și ne duce spre pierzanie. A avut oscilații între raționalism și scepticism (era și foarte tânăr pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vieții alegând credința. Din punctul lui de vedere, gândirea determină măreția omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie care gândește.” Concluzia lui este să evităm excesele – atât excluderea rațiunii cât și neadmiterea ei. Despre inimă, Pascal spunea că „Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Tot el amintea că în lumea noastră „Iisus a venit cu strălucirea ordinei sale.”
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar că virtutea – înțelegându-se acel ansamblu de calități umane printre care și cinstea – poate fi dobândită, ea nu e născută, acest fapt ar reieși chiar din noțiunea ei fără a fi nevoie să ne raportăm la cunoștințe antropologice din experiență, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinări contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul rațiunii practice pure, întrucât aceasta în cunoștința superiorității sale, din libertate câștigă predominanța asupra înclinărilor.”
Kant, cel căruia două lucruri îi umpleau mintea cu o veșnic înnoită și sporită admirație și venerație: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine” al cărei scop, spunea, nu se oprește la hotarele acestei vieți, ci se întinde spre infinit (Critica rațiunii practice).
Vavila Popovici – Raleigh, NC
