Cuvânt și iubire

Odată ce te-ai decis să te stabileşti într-o altă ţară, trebuie să iei în calcul că orice adaptare la o nouă cultură este o provocare ce presupune ani de zile de muncă susţinută. Cu o astfel de provocare s-a întâlnit şi poetul şi eseistul român Lucian Hetco, editor şi redactor şef al revistei “Agero”. Acesta ajunge în 1990 în Germania, unde i se deschide un nou orizont. Fiind dintotdeauna, un om corect şi disciplinat, reuşeşte să adopte mai uşor decât alţi etnici români aflaţi aici, valori şi deziderate ce pun pe primul loc ordinea, perseverenţa şi calitatea. Ca dovadă stă şi faptul că de 20 de ani, Hetco este angajat al trustului german TELEKOM, unde în prezent, deţine funcţia de şef de proiecte în domeniul informatic, cu atribuţii manageriale. Lucian Hetco s-a născut în 1963, la Oradea, este căsătorit cu Renate şi are doi fii, Bruno (22) şi Patrick (12). În 1986, acesta şi-a luat licenţa la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara.

– Sunteţi un autor prolific. Aţi scris poezie (“Oglinda cu suflet”, “Dreptul la culpă”), dar şi eseuri, interviuri, articole de istorie, sociologie şi pe teme comunitare româneşti (“Sufletul românesc sau Zidul din capete”, “Românul planetar”). Care consideraţi că este cea mai bună carte a dvs.? Când, unde şi de ce a fost o premieră volumul “Blestemul lui Brâncuşi – Poeţi români în diasporă”?

– Am scris mai multe cărţi, într-adevăr. După părerea mea, cea mai bună carte ce îmi poartă semnătura este volumul de poeme, Dreptul la culpă (2004), urmată de o apariţie recentă la editura Carpatia Press, Românul planetar. Blestemul lui Brâncuşi este o antologie a poeţilor români din străinătate, ediţie pe care am îngrijit-o şi a cărei apariţie a facilitat-o prietenul Ion Drăguşanul, din Suceava, pentru care am o mare admiraţie, ca autor, om de caracter şi jurnalist de excepţie. Premiera a fost la Suceava, în 2004, la Festivalul „Labiş”, unde am cunoscut-o şi pe sora poetului, cu care am vizitat Casa Memorială Labiş. Iată aşadar, o amintire cu o deosebită vibraţie spirituală şi emoţională.

– Numiţi-ne câteva dintre publicaţiile din ţară şi din străinătate în  care aţi apărut cu eseuri, interviuri şi studii comunitare şi istorice si diverse articole pe teme economice, sociale, analize şi comentarii.

– Sincer să vă spun, am apărut în nenumărate publicaţii, este greu să vă ofer o listă întreagă. În principal, am apărut în revistele de cultură din ţară: la Hunedoara, Focşani, Bucureşti, Galaţi, Cluj, Brăila, Oradea, Suceava, Iaşi, Râmnicu-Vâlcea, Târgovişte, ş.a.m.d. Am fost inserat în toate marile antologii ale prezentului, editate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prezidată, până în octombrie anul trecut, de regretatul dr. Artur Silvestri, în diferite cărţi: Modele pentru urmaşi, Mărturii tulburătoare, etc.

– Pentru că tot am ajuns la publicaţii, vă rugăm să ne vorbiţi despre revista “Agero”, prima prezenţă românească pe Internet, din Germania. Când şi cum a apărut, care a fost rolul dvs. şi cine sunt cei cu care colaboraţi?

– Revista „Agero” este creaţia mea de-a lungul anilor şi a peste şase sute de corespondenţi valoroşi, printre care vă număraţi şi dvs. Revista „Agero” s-a născut acum nouă ani, prima în Germania, ca simplă pagină informaţională, care a selectat după criterii valorice, cele mai bune materiale. Colegii mei de breaslă, de odinioară, au dat bir cu fugiţii, aşa ca am continuat să mă ocup singur de revistă. Revista a demarat ca parte informaţională a cenaclului „Agero”, pe care l-am condus ani la rând, precum şi ca expresie calitativă, pe Internet, a comitetului de cultură, de pe vremuri, al Asociaţiei Deutsch-Rumänischer Verein, E.V. din Stuttgart, pe care tot eu l-am organizat şi condus. Cu timpul, revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională. Redacţia este actualmente completă şi este formată dintr-un colectiv internaţional de prestigiu, cum s-ar spune în Banat, “tot unul şi unul”: Ion Măldărescu, România , scriitor, Melania Cuc, romancier, România, Diana Popescu, jurnalist, poet, România, şi Cezarina Adamescu, jurnalistă şi poet, România.

– Ne puteţi spune cu aproximaţie, câţi cititori are revista “Agero”?

– Revista „Agero” are cel puţin zece mii de cititori pe zi, dar în zilele bune, trecem de 12 mii de accesări. Ca un fapt interesant, cifrele oscilează, în funcţie de zile, weekend-uri, concediu, timp liber. Cu zece mii de accesări zilnice, suntem la nivelul unui cotidian românesc de anvergură, ceea ce ne-am şi dorit, de altfel. Ne putem permite să afişăm articole din stocul nostru de materiale, câte 25 pe săptămână, deci o mie pe an, însoţite de cea mai bună fotografie posibilă.

– Cum îşi dau întâlnire românii de pretutindeni în paginile acestei publicaţii?

– Redacţia „Agero” adună şi selectează cele mai bune materiale, pe teme istorice, de jurnalistică, filozofie, artă, cultură, eseistică, dar şi reportaje, simeze, comentarii, analize, poezie. Redacţia corectează şi vizează cele mai bune articole, pe care apoi, mi le prezintă. În calitate de redactor şef, eu aleg, în final, apariţiile şi coordonez toată activitatea redacţională a unui colectiv de excepţie.

– În 2006, v-a fost acordată festiv, de biblioteca „Gh Şincai “şi Societatea “Pro GOJDU” la Universitatea din Oradea, Medalia „Emanuil Gojdu”, pentru susţinerea cauzei Gojdu şi a recuperării Patrimoniului Fundaţiei Gojdu pentru români. Ce rol a jucat revista “Agero” în acest context?

– Revista „Agero” prin persoana mea şi a redacţiei a promovat la momentul respectiv, orice informaţie şi orice articol prestigios despre moştenirea Gojdu. Nimic mai simplu, la o adică, fiind român şi fost elev al Colegiului Naţional Gojdu din Oradea, a fost pentru mine o datorie să mă ocup de aceasta problemă de drept şi de suflet în acelaşi timp, pe care am susţinut-o aşa cum era nevoie. Cred eu, s-ar fi putut face mai mult.

– Ce aţi dori să ne spuneţi despre Asociaţia germano-română „Deutsch-Rumänischer Verein e.v.” denumită „Agero”  din Stuttgart, despre cenaclurile literare şi serile de istorie de aici? Cât de implicat a fost şi este Lucian Hetco şi în ce constă contribuţia sa la înfiinţarea acestei societăţi?

– Asociaţia a preluat un nume (Agero), pe care l-am propus eu, în anul 2000. Personal, mă leagă de această asociaţie o serie de amintiri plăcute, mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii membri ai asociaţiei, aşa cum menţionaţi şi dvs. De pildă, serile de cultură, cenaclurile, alte manifestări sunt amintiri dragi. Dar, actualmente, am hotărât sa mă retrag din asociaţie din motive personale, pe care nu am să le comentez aici. Toate la vremea lor!

– Ce funcţii aţi deţinut în cadrul asociaţiei şi care este rolul dvs. în prezent?

– Ani de zile am fost ba vice-preşedinte, ba responsabil cu resortul de cultură, permanent cu cel de Internet. Funcţiile sunt ceva de afişat pe perete. Nu m-au interesat funcţiile, aşa că i-am lăsat pe unii să dea cu capul în zid, să-şi rezolve orgoliile ori problemele de victimizare, însă pe alţii i-am susţinut. O funcţie într-o asociaţie nu este nimic deosebit, este vorba doar de efortul comunitar, acolo este unitatea de măsură. Nu funcţia face şi drege lucrurile, ci oamenii pe care poţi să-i mobilizezi. Dar după cum vă spuneam mai sus, retrăgându-mă din asociaţie, am continuat activitatea de editor şi redactor şef pe domeniul http://www.agero-stuttgart.de care îmi aparţine ca pagina personală şi care este corespunzător înregistrat ca proprietatea mea. În consecinţă, activitatea mea pentru asociaţia Deutsch-Rumänischer Verein e.V. a luat sfârşit în acest an, cu toate consecinţele de rigoare. Şi cum nimeni nu e bătut în cuie pe un scaun sau  o poziţie, am predat ştafeta şi sunt curios cine o va prelua.

– Vorbiţi-ne despre Premiile şi Diploma de Excelenţă pe care le-aţi obţinut de-a lungul anilor. Ce realizări v-au fost recunoscute prin decernarea acestor distincţii?

– Diploma de excelenţă a Patrimoniului Românesc, dar şi  duzina de premii cu care am fost onorat de-a lungul anilor sunt pentru mine o expresie a recunoaşterii publice. Dar aici nu e vorba de tăbliţele de pe perete, fiindcă expresia de fond a muncii mele sunt miile de scrisori de recunoştinţă pentru promovarea culturii româneşti pe toate meridianele, gratuit şi cu idealism, pe care le-am primit de-a lungul anilor. Un premiu mai mare decât o scrisoare de mulţumire adresată mie sau redacţiei mele, nu există, vă asigur. Sigur că toate premiile şi diplomele de excelenţă cu care unii au încercat să mă răsfeţe, alţii să-şi exprime admiraţia ori invidia, după caz, pornesc de la faptul că sunt o persoana publică, o persoană care polarizează. Sunt obişnuit să mi se poarte sâmbetele, aşa cum sunt obişnuit să-i ignor pe toţi invidioşii ori nebăgaţii în seamă şi asta este o calitate, care se câştigă în ani. Aşa că le-am preluat cu mulţumire şi am înregistrat atenţia publică. Sunt mulţumit de ceea ce fac şi cum fac şi cred că am reuşit să creez un curent literar, demarând iniţiative diverse de-a lungul anilor. Restul să-l comenteze urmaşii, mie-mi este indiferent ce se spune despre mine şi pe ce ton.

– Aveţi de asemenea, un premiu „Ion Grămadă” la festivalul naţional de poezie “Nicolae Labiş”, de la Suceava, din 2004. Prin ce v-aţi făcut remarcat?

– Premiul Ion Grămadă, l-am obţinut pentru volumul de poeme Dreptul la Culpă, care a apărut la editura Eikon, la Cluj, in 2005, cu prefaţa domnului Cubleşan. Cartea a fost nemaipomenit de bine primită de către public, am văzut poemele mele pe Internet, preluate de te miri cine. Sper că au plăcut, aşa cum eu la rândul meu, am promovat poezia tuturor talentelor ce au bătut la uşa mea, cu dărnicie şi recunoştinţă pentru faptul de a mă fi considerat nu doar factor de sprijin, ci şi mentor de nădejde, fiind într-adevăr, o mare mulţumire să poţi face bine atâtor persoane, care au avut nevoie de energia şi de sfatul meu.

– Ce ne puteţi relata despre activitatea dvs. ca membru şi membru de onoare al numeroase societăţi culturale din România şi din străinătate? Vă rugăm să numiţi câteva dintre acestea.

– Activitatea mea ca membru în societăţile menţionate este legată în principal, de corespondenţa pe care o am cu cele mai importante personalităţi culturale şi politice ale vremii. Ca redactor şef al unei publicaţii de anvergură, ce vine din ţara ordinii şi a disciplinei, am sute de contacte cu zeci de redacţii şi personalităţi culturale ori politice ale momentului. Cele mai dragi mie au fost şi sunt pe mai departe cele cu reputatul regizor si prieten, dl. Corneliu Leu, redactorul şef şi editorul publicaţiei „Albina românească”, dar şi cu regretatul dr. Artur Silvestri, fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), cu revistele de cultură din străinătate, cu poetul şi filozoful Eugen Evu, filozoful Sorin Borza, muzicologul Oleg Garaz, regretatul Andrei Vartic (Basarabia), Ion Măldărescu, poeta Angela Baciu, istoricul dr. Viorel Roman, etnologul Julia Maria Cristea (Viena), poetul Dimitrie Grama (Danemarca), Ion Drăguşanul şi încă mulţi alţii, dar şi cu publicaţii româneşti prietene, ca „Romanian Vip”, „Observator”, precum şi cu reviste de renume din ţară, ca de pildă, „Provincia Corvina”, „Familia”, „ARP”, etc.

– Între 2004-2006 aţi fost Preşedintele LARG (Liga Asociaţiilor Româno-Germane din Germania). Când s-a înfiinţat această ligă şi ce rol a avut Lucian Hetco?

– Liga LARG s-a înfiinţat în 2002, la Stuttgart. Am prezidat liga între 2004-2006, aşa cum aţi menţionat. Am optat doar pentru un singur mandat, spre a mă putea dedica special revistei „Agero”, pe care o conduc de mai bine de nouă ani. În acest răstimp, am organizat o serie de manifestări, printre care manifestarea de anvergură de la Ambasada României, din decembrie 2004,  cu scopul evident, de a demara acţiuni culturale şi pro-România, care din păcate, au eşuat. Am încercat, fără să reuşesc, să reaşez liga după modele de succes, ca de pildă cel al organizaţiilor evreieşti din Germania, adică pe o linie bisericească şi una civilă. Am încercat să nu politizez activitatea ligii, dar nu am avut fonduri, iar statutul nostru nu permite activităţi politice. Relaţiile mele cu departamentul românilor de pretutindeni au fost de slabă calitate, promisiunile guvernanţilor români s-au dovedit a fi doar paie pe foc. N-a ieşit nimic, liga nu este o societate de viitor, noi, românii, ne vom pierde în Germania, în masa germană, aceasta este evident. Românii, fie ei chiar teologi,  sunt din păcate, greu de unit ori de condus, fiindcă există multă invidie şi balcanism de cel mai prost gust, chiar în cele mai aşa-zise elevate cercuri. Lucrurile sunt aşa cum sunt şi trebuie să acceptăm realitatea. După mandatul meu, Liga a continuat să existe, alţi şefi, alte modele…

– Cum este să fii preşedinte?

– Este ceva normal, dacă accepţi răspunderea, munca, dar şi critica din exterior ori din interior. Oferi însă, ca persoană publică, o suprafaţă de atac. Dacă poţi şi rezişti la toate atacurile, ca individ, biologic ori social sau  cum ar zice neamţul, dacă ai “răsuflarea lungă, (langer Atem) şi te poţi impune ori certa, după situaţie, cu mai toţi cei care au păreri contrare, atunci este o poziţie de invidiat. Dacă nu poţi să faci ceea ce am descris mai sus, atunci e mai bine sa o laşi baltă. În rest, e o funcţie din palmares care ar avea loc pe tăbliţa din hol, dar pe care n-am afişat-o niciodată.

– Ce aţi dori să ne prezentaţi din perioada când aţi fost preşedintele ligii?

– Mai nimic deosebit, de ce să mă laud, funcţia aceasta nu mi-a adus decât bătaie de cap. În afara unui eveniment pe care l-am descris mai sus, nu m-a bucurat deloc, a fost o decepţie. Îmi pare bine că unii mai au noroc ori curaj să se înhame la aşa un travaliu, să vedem ce ne va aduce viitorul.

– Ce ne puteţi relata despre publicaţia pe Internet, LARG?

– Am predat editura publicaţiei LARG de o vreme şi nu regret aceasta. Este mai bine aşa, fiindcă mă pot dedica revistei „Agero”, în totalitate. În principiu, nu este nimic semnificativ de relatat despre LARG, de aceea cred că ar fi bine să-l întrebaţi despre succese ori eşecuri pe plan politic şi social, pe actualul lider al comunităţii. Sincer, de o vreme, manifestările Ligii nu au făcut parte din orizontul preocupărilor mele, fiindcă pentru mine sunt un capitol încheiat. Ligii îi doresc pe mai departe, succesul cu care a rămas până acum datoare celor peste cinci sute de mii de români nativi şi altui milion de etnici germani din România, pe care nu a reuşit nicidecum, să-I coopteze în activităţile sale. Nici n-are cum, mijloacele materiale sunt modeste, iar cele morale demult epuizate. Personal, nu mai cred în ligă şi cred că nu sunt singurul.

– Ce planuri de viitor aveţi?

– În primul rând, să rămân sănătos şi alor mei să le meargă bine. Planuri de viitor concrete, raportate la activitatea mea culturală nu am, toate vor rămâne aşa cum sunt, voi acorda premii culturale şi voi face jurnalism de calitate pe mai departe, ceea ce consider eu că mă motivează şi are un scop ori un rezultat vizibil, mai ales pentru cei care mă însoţesc în acest demers cultural şi mi-au rămas loiali.

– Cum vă petreceţi timpul liber?

– În primul rând, cu fotbalul; fiindcă sunt suporter al echipei germane VfB Stuttgart, urmăresc toate meciurile sale, sunt deseori pe stadion. Altfel, joc tenis de masă, fac fitness la sală, ca orice intelectual care îmbătrâneşte şi simte că-l lasă puterile (fizice). Apoi, citesc ”în draci”, dacă vreţi aşa, mai tot ce-mi cade în mână şi are de-a face cu religia, evoluţionismul, neurobiologia, poezia, filozofia şi sociologia. Citesc mai toate materialele ce vin pe adresa redacţiei „Agero”, pe cele vizate pentru calitate şi publicare, plus pe cele scrise mai puţin profesional. Vă daţi seama că am dezvoltat în ani o rezistenţă naturală la lucrul făcut prost. Aleg deci, rapid şi eficace. Timpul meu este scurt, eficienţa trebuie menţinută la maximum, şi aceasta este o artă, care se învaţă pe parcurs.

– Ce mesaj aţi dori sa le transmiteţi cititorilor noştri?

– Să fie autentici şi să aibă curaj social. Să promoveze cinstea şi corectitudinea, nu ca bigoţii după slujba de duminică, pentru un ceas, ci să o aplice în viaţa de toate zilele. Să aplice morala noastră naturală, ce este parte a intelectului nostru şi rod al unei evoluţii de milioane de ani. Să îi respecte pe cei din jurul lor şi să nu uite niciodată, că suntem cu toţii muritori. Orice faptă bună este un indiciu că lumea aceasta poate fi ori poate fi făcută mai bună decât ceea ce ni se oferă la momentul actual. Să fim români, oriunde am fi, pentru noi, pentru limba noastră, pentru ţara noastră, să apărăm numele nostru şi să ieşim din mediocritatea în care ne bălăcim de decenii, să fim în sfârşit, recunoscuţi pe plan european, ca o naţiune cu o economie bine pusă la punct  şi mai puţin prin imigraţie, orgolii, ţigănie ori munca de jos. Locurile de muncă trebuie îngrijite şi păstrate acasă şi nu la străini, altfel se duce naţia de râpă! Se pare că unii dintre liderii politici au început să priceapă că în 20 de ani, nu vor mai fi bani de pensii. Apelul meu este:  creaţi noi locuri de muncă în ţară, să ne vină mamele şi taţii acasă, să nu creştem copii cu probleme psihice, ci copii mulţumiţi… Domnilor guvernanţi, deşteptarea! Bine-ar fi să se întâmple ceva, dar sincer, nu mai cred în capacităţile bucureştene, căci de fiecare dată când miticii o dau în bară, vine un ardelean să le pună geşeftul la punct. Of!

By Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

2009