Academician Gheorghe Păun – “Teamă de toamnă”
Un nou tip de metaforă matematică
Magistru spiritual, creator al sistemului de gîndire matematică, „P sistem”, Membru corespondent al Academiei Române, Membru al Academiei Europae, personalitate marcantă a secolului nostru, situat la o confluenţă de credinţe şi atitudini spirituale care ne solicită puternic admiraţia, Academician Gheorghe Păun îşi pune semnătura pe cartea de poezii, „Teamă de toamnă”, Editura Tiparg, 2008. La fel ca un Pitagora modern, cel care în 580-500 î. Hr. a cuprins frumosul ca pe unul din elementele fundamentale ale filosofiei sale (prin teoria numerelor şi prin cea a armoniei universale), poetul Gheorghe Păun armonizează poezia cu lumea reală, potrivit unei sensibile aritmetici sufleteşti. Raportul şi proporţia se întrupează în tehnica şi meşteşugul acestei aritmetici, merg împreună fecundîndu-se reciproc, componenta principală a celor două fiind muzica sferelor. Punerea lor în dialog autentic este fără îndoială punctul capital în înţelegerea şi semnificantul creaţiei domniei sale. Sufletul însuşi al poetului fiind armonie, o acordare bazată pe proporţia numerică. În lăuntrul său au loc reaşezări intime, realcătuiri, fierberi – fermentaţie vie a elementelor de viaţă, dar şi marasmul deznădejdii ca muritor: „Sunt ca un puzzle din fragmente mii,/ Ştanţate-n dinţi de harnice pendule./ Le colorează panicate insomnii,/ Mustind vibrat din miezuri de celule./ Un meşter vreau, cu plus de dioptrii,/ Să mă lipească iar într-o bucată./ Ştiu că nu-i rost să fug de entropii,/ Dar tot visez întregul de odată.”
Graţie viziunii ideative, poetul nu se află frămîntat de instincte şi de patimi, nu utilizează imagini desprinse din reţeaua contingenţelor cotidian-biologice, ci iluminări, pe care nu le vedem cu ochii trupeşti, dar despre care se poate bănui ca le vede însuşi Creatorul Suprem. Faţă de insensibilităţii poeziei contemporane, versurile din „Teamă de toamnă” dobîndesc un reflex de imutabilitate, fărîme din statica necreatului, măreaţă, elementară, universală, ne transpun în sufletul poetului, care îşi are cu smerită mîndrie portretul în fiecare din ele, cu sporul secret de conştiinţă şi de frumuseţe al acestuia. Pentru că este conştient de importanţa mesajului său. Ocazie şi pentru o reflecţie laterală: omul de ştiinţă Gheorghe Păun nu este în poezie aşa cum îl vedem noi muritorii, ci aşa cum îl vedea Dumnezeu însuşi: transpus în statica unei eternităţi romantice, căreia îi revine meritul de a fi lărgit considerabil conceptul de sensibilitate. Ceea ce impresionează este construcţia severă, viziunea lirică asupra realităţii, dinamismul unui spirit neliniştit, incitat de sinteze, de consideraţii originale: „Simt clipele curgând ca ruginite,/ Tăcerea doar în osii se descoase,/ Cresc din tavane strâmbe stalactite/ Şi calcarul din ele trece-n oase.”
Cîte o pietricică de ironie amară aruncată de poet în acest gheizer tulbură ţîşnirile, ele se fac răcoare, se fac fir de izvor şi de teamă de moartea fără remediu, care scormoneşte şi cercetează toate ascunzişurile din inima lirismului, unde se mistuie pe ea însăşi: „Litere negre au căzut din carte,/ Molii gălbui erup din cărămidă,/ Pendula a rămas cu limba într-o parte/ Şi-un cheag de sânge-ar vrea să mă ucidă.” Limbajul nu-i slujeşte poetului decît ca semn şi mijloc, iar ceea ce este poezie a spiritului se datorează contribuţiei versului serios, care îl face pe cititor să devină poet prin conotaţiile de muzicalitate, izvorîte din însăşi materia sonoră a limbajului: „În loden gri, mă pierd pe seară/ Pe străzile întortocheate,/ În colţul gurii c-o ţigară/ Stinsă de mult, curbat de spate/ De parcă-aş duce o povară –/Cocoaşa de singurătate.”
Intrarea în relaţie cu teama ca afect, înseamnă pregătire, pîndă, ea are caracterul unui dialog cu misterul existenţei, nelăsîndu-se subjugat de ea: „Încerc să număr stele şi am uitat să număr,/ Spre gheaţa lor zadarnic privirea îmi îndrept./ O pasăre de galben mi s-a lăsat pe umăr/ Şi o şopârlă verde s-a cuibărit la piept./ Am pleoapa bântuită de-o veche dioramă,/ Se sting tornade-n sânge şi sângele s-a stins,/ Se îngustează lumea alunecând spre vamă/ Şi-i linişte de parcă sub dealuri am fost prins.” Responsabilitatea versului se exercită într-o sferă infinită, este responsabilitate în faţa Infinitului, conturat de fiinţa sa creatoare de frumos, de fiinţa care aspiră la plenitudine: „Parc-am căzut cândva pe piramide/ Din piatră-n piatră ca o piatră-om,/ Pedeapsă pentru pleoapele lucide/ Şi pentru fierbinţeala din genom.”
Poeziile volumului înscriu o varietate de teme, definesc o mare mobilitate intelectuală, o rezonanţă plină de sensibilitate, sînt expresii lirice ale unei personalităţi preocupate de poezie ca de un alt instrument de promovare al unor formule coerente, altele decît cele ale logicii prin care face ştiinţă. Chiar şi prin aspectul grafic, cartea îmbracă haina frumosului (coperta după o pictură a maestrului Ion Aurel Gîrjoabă), iar fervoarea meditaţiei poetice atinge reale valori artistice, conturează ramuri care permit sevei să le trăiască, să le reînnoiască. Graţie acestor coordonate, energia pe care poetul o extrage din lăuntrul său devine manifestă. Spiritul poetului este înscris în cercul ideilor, vine să înfăţişeze o orientare evidentă, o linie de convergenţă între romantism şi cotidianul aplicat în conjugarea timpului.
Mi-l imaginez în faţa privirii iscoditoare, în mii şi mii de feluri, către lăuntrul său din lăuntrul universului mic, al celui mare, ca pe un creator care trăieşte existenţa în ceea ce ea are unic şi frumos. Un creator care îşi primeneşte mereu contractul cu existenţa (de această dată prin clauza ars poetica), obedient faţă de legea marii treceri, faţă de legea toamnei care vine peste fructul copt, menţinîn ceea ce există, reactualizînd, ceea ce a fost. Savantul matematician descoperă prin poezie un nou tip de metaforă matematică, realcătuieşte o geometria profunzimii ca dimensiune absolut necesară comunicării cu cititorul. Iată lecţia esenţială a poeziei sale, pe care nu o putem socoti ca fiind auxiliară, ea e un cristal bine şlefuit, este locul geometric al spiritului său ca fiinţă, este o înaltă muzică pe care a creat-o şi a întonat-o în rime cu teama unui muritor: „Din magmele primordiale/ Ajuns-a lava să îngheţe./ De jur în jur, numai cristale/Şi toate numai suprafeţe”. Acordurile şi armoniile acestei muzici lirice desfată cititorul cu inefabile tonuri universal-cosmice. Altfel spus, calculul precis este permutat în cadre geometrice emoţionante, care se oferă lecturii cu prestigiul unor esenţe poetice: „E greu să zbori sau să înoţi,/ E greu şi mersul vertical,/ Chiar dacă-l practicăm cu toţi,/ Dar cel mai greu e să îngropi un cal…”.
„Teama de toamnă” nu este un spectacol de suprafaţă, fără aderenţe, ea are legături cu fondul viguros şi imens al vieţii. Preferînd viziunile ritmice şi meditaţiile, poetul alcătuieşte într-un timp record, numai două luni, forme lirice autentice, un document intim în care este concentrată esenţa gîndirii în forma spontană, profundă şi sinceră, dar cu mare sugestivitate lirică. Poetul substituie zicerea enunţiativă, acel logos apofaneios al lui Aristotel, care afirmă sau neagă, creînd neliniştea unei temeri agonice.
Maria Diana Popescu
Revista Art-Emis
