Cuvânt și iubire

O carte incitantă, înnoitoare şi provocatoare (în înţelesul de invitaţie la reflecţie), este cea a istoricului de la Chişinău, Ion Ţurcanu, „În căutarea originii numelui Basarabia”, Chişinău, Ed. Labirint, 2010, 191p. Autorul nu mai are nevoie de o prezentare printre specialişti. Pentru marele public, voi spune însă că este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriografiei de dincolo de Prut, autor, printre altele, al unei sinteze de istorie a Românilor şi al unei monumentale bibliografii a istoriei Basarabiei, cu o excelentă introducere de filozofie a istoriei. Ion Ţurcanu este un specialist de mare clasă, şi cuvântul său se cuvine ascultat cu cea mai mare atenţie. În istoriografia română, numele Basarabiei este dedus (inclusiv de semnatarul rândurilor de faţă) din stăpânirea exercitată, în secolul al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea, la nordul Dunării de Jos, de Ţara Românească, întemeiată şi condusă de dinastia Basarabilor. În această viziune, termenul de Basarabia ar fi desemnat, iniţial, numai partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru. După anexarea întregului spaţiu pruto-nistrean de către Rusia, în 1812, noii stăpânitori au extins denumirea asupra întregii provincii, care a căpătat astfel numele de Basarabia. Ion Ţurcanu respinge categoric teoria potrivit căreia Basarabia şi-a luat numele de la stăpânirea Ţării Româneşti a Basarabilor la nord de gurile Dunării. În absenţa unor mărturii sigure şi precise asupra hotarelor statului românesc de la sud de Carpaţi (titulatura lui Mircea cel Bătrân nu „străluceşte” prin precizie!), coincidenţa de nume dintre dinastia fondatoare a Basarabilor şi numele de Basarabia a fost prea izbitoare şi prea tentantă pentru ca istoricii să nu stabilească imediat legătura: primii Basarabi au stăpânit arealul pruto-nistrean şi au lăsat ca moştenire/amintire numele lor acelei zone. Logic, interpretarea este acceptabilă, dar, repetăm, baza documentară rămâne fragilă. Spiritul critic al lui Ion Ţurcanu a remarcat slăbiciunile acestei interpretări şi, considerând-o nesatisfăcătoare, a căutat alta. Într-o formulare mai pedestră, se poate spune că istoricul basarabean a inversat termenii interpretării şi a văzut în Basarabii de la Câmpulung şi Argeş o „prelungire” a populaţiei cumano-române sau româno-cumane (raportul numeric este greu de stabilit), strămutată, sub loviturile mongolilor, din spaţiul pruto-nistrean spre părţile Oltului. Iată esenţa noii interpretări în cuvintele autorului însuşi: „Basarabia […] este un nume de origine cumană care, în perioada convieţuirii cumanilor cu autohtonii (românii – n.n.), în secolele XII-XIII, şi chiar până către mijlocul secolului al XIV-lea s-a afirmat anume în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, cu precădere între Prut şi Nistru. Sub presiunea mongolilor, o importantă masă de cumani amestecaţi cu români şi, probabil, cu slavi românizaţi, a migrat spre vest, din care foarte mulţi au staţionat la sud de Carpaţi, făcându-se cunoscuţi sub numele de basarabi sau basarabeni”[1].

Aşadar, nu Basarabia şi-a luat numele de la stăpânitorii ei temporari veniţi din sudul Carpaţilor, ci o populaţie de cumani şi români, trăitoare între Prut şi Nistru, s-a strămutat sub ameninţarea mongolilor, spre Olt unde s-a amestecat cu localnicii, cărora le-a adus şi numele de Basarab(ă), care înseamnă „tatăl dominator sau altfel, cel care subjugă, stăpâneşte […] Basarab a însemnat conducătorul unei comunităţi, al unui sau ţări, în sensul cum avea să fie înţeles acest termen din urmă în evul mediu românesc. Altfel spus era un nume dinastic, cum fusese la alte popoare Arpad, Comnen, Riuric etc.”[2]. Autorul precizează că Basarab „nu este un nume propriu, iar asta înseamnă că, din naştere, eventual de la botez, întemeietorul Ţării Româneşti avea alt nume în afara celui dinastic”[3]. Revenind la Basarabia este de amintit că Ion Ţurcanu nu limitează toponimul la partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru, ci consideră că întreaga zonă dintre cele două cursuri de apă s-a numit – de la început – Basarabia. Spre deosebire de un şir de istorici români, care cred că, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, au existat două/trei formaţiuni teritoriale – una din ele în nord, având nucleul pe valea Râului Moldova, în vecinătatea căreia se afla Ţara Şepeniţului – şi alta în sud, cu centrul la Cetatea Albă, formaţiuni a căror individualitate s-ar fi păstrat în diviziunea administrativă de mai târziu a Moldovei, în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, Ion Ţurcanu vede o împărţire nu pe orizontală (de la nord la sud, în Ţara de Sus şi Ţara de Jos), ci una verticală (de la est la vest, în Basarabia şi Moldova).

Demonstraţia istoricului de la Chişinău foloseşte un mare număr de izvoare narative şi cartografice, române şi, mai ales, străine. Una dintre cele mai importante informaţii îi aparţine lui Dimitrie Cantemir (de altminteri, cartea are şi o anexă, Dimitrie Cantemir despre Basarabia şi basarabeni). Nu sunt un specialist al evului mediu timpuriu în spaţiul carpato-dunărean, dar ipoteza lui Ion Ţurcanu mi se pare plauzibilă. Ea are avantajul că, spre deosebire de cea anterioară, dispune de mai multe date pentru a fi susţinută. Rolul cumanilor la începuturile societăţii medievale româneşti a fost pus în lumină şi de Iorga însuşi, care, în ultima sa mare sinteză de istorie a românilor a intitulat un capitol Simbiosa româno-cumană[4]. Problema a fost reluată de curând de Neagu Djuvara. Ipoteza lui Ion Ţurcanu va stârni – e de sperat – discuţii între specialişti şi, indiferent de soarta ei, va contribui cu certitudine la progresul cunoştinţelor noastre despre începuturile Moldovei şi Ţării Româneşti ca state medievale. Deocamdată, voi spune că, în ce mă priveşte (repet, ca nespecialist), ceea ce mi se pare vulnerabil în noua interpretare este „tăcerea” lui Grigore Ureche şi Miron Costin, care nu preiau informaţiile din cronicile polone în sprijinul viziunii lui Ion Ţurcanu, deşi, cum se ştie, Miron Costin a scris „De neamul moldovenilor”, unde a folosit multe izvoare străine. Explicaţia furnizată de autor este „disputa în contradictoriu dintre cărturarii moldoveni şi cei munteni asupra acestui subiect (existenţa Basarabiei ca individualitate teritorială – n.n.), în cadrul căreia moldovenii respingeau în principiu ideea că ar fi existat o Basarabie, ca şi informaţiile polone despre unitatea teritorial-politică (dar nu şi etnică) a spaţiului românesc dinainte de descălecare”[5]. Mărturisesc a nu fi convins de argument.

Relatarea lui Nicetas Choniates despre prinderea de către vlahi, în 1164, a lui Andronic Comnenul, fugar spre hotarele Galiţiei, nu constituie o dovadă a prezenţei românilor la nord de Dunăre întrucât traducerea corectă făcută de George Murnu a pasajului din cronicarul bizantin arată că viitorul împărat „a încetat să se mai teamă, ca şi cum (subl. n. F.C.) scăpase din mâinile urmăritorilor şi ajunsese la hotarele Galiţiei”[6]. Prinderea lui Andronic Comnenul s-a petrecut nu la nord, ci la sud de Dunăre, fugarul crezându-se în siguranţă, ca şi cum ar fi ajuns la hotarele Galiţiei. Evident, rectificarea nu afectează articulaţiile de bază ale demonstraţiei lui Ion Ţurcanu despre originea numelui de Basarabia. În afara problemei discutate aici, de semnalat informaţia dată de autor că, la 29 iunie 1946, F. Brovko, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenească, a înaintat un memoriu în care cerea constituirea unui republici unionale, care să cuprindă şi Moldova din dreapta Prutului, precum şi judeţele Maramureş şi Năsăud, considerate „leagănul poporului moldovenesc”[7]. Din fericire, acestei cereri nu i s-a dat curs. Reînnoiesc dorinţa ca stimulativa ipoteză a colegului de la Chişinău să prilejuiască o dezbatere fructuoasă în istoriografia română.
——————————————————————
[1] Ion Turcanu „În căutarea originii numelui Basarabia”, Chişinău, Ed. Labirint, 2010, p.155
[2] Ibidem, p. 137
[3] Ibidem, p. 138
[4] N. Iorga, Istoria românilor, vol. III, Ctitorii, Bucureşti, 1937, p. 52-57
[5] Ibidem, p. 157
[6] (Fontes historiae daco-romanae, vol. III, Scriitori bizantini, sec. XI-XIV, ed. Alexandru Elian şi Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Ed. Acad., 1975, p. 251, cu referinţele bibliografice).
[7] Ibidem, p.169

Sursa : Revista Art Emis

http://www.art-emis.ro