Cuvânt și iubire

                                                       Gheorghe A. Stroia

Motto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane” Fustel de Coulanges

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatică a inadvertenţelor existenţiale ale prezentului, pentru mulţi dintre români, aflarea noutăţilor sau ascultarea poveştilor (mai ales a celor de succes) despre fraţii lor din diaspora, fie ea americană sau europeană, poate fi o activitate „productivă”, aducătoare de beneficii, prin curajul, voinţa şi încrederea pe care (intrinsec) le furnizează. Un vechi şi valoros crez suna astfel : „ … de ce să invoci o mie de motive pentru care nu ai reuşit, când îţi era suficient doar un singur motiv să reuşeşti?”. Pornind de la această protază, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se strămută, îşi propun să reuşească, surmontând orice greutate pe care o întâmpină. Oameni care, cu foarte multă dedicare şi un efort pe măsură, prin hărnicie şi „încăpăţânare”, îşi construiesc acolo – departe – o casă (ţara promisă), o familie, leagă prietenii durabile, dar nu uită nicio clipă aroma inconfundabilă a pământului natal, desprins din sacralitate (ţara de suflet).

Cu exemple de contemporani români talentaţi şi valoroşi, s-ar putea constitui o listă inepuizabilă de nume, iertată ne fie menţionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buică, George Filip, Ovidiu Creangă, Cristian Petru Bălan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionuţ Caragea, Viorel Roman, Viorel Vintilă. Un astfel de om este şi distinsul scriitor şi publicist român, stabilit în însorita Arizonă, OCTAVIAN CURPAŞ care, împletind preocupările sale literare, publicistice cu o înaltă ţinută morală, reuşeşte – în foarte scurt timp – să se impună ca una dintre personalităţile româneşti din diaspora ultimilor ani.

Prin noua sa carte, intitulată: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabilă, reuşeşte să scoată la lumină, ca dintr-o bibliotecă afectivă a timpului: oameni, documente, destine, valori. Ţesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorică, Octavian Curpaş rescrie printr-o subtilă investigaţie psiho-socială – istoria diasporei româneşti de la mijlocul secolului trecut. Deşi par destul de îndepărtate vremurile ce fac parte din inventarul cărţii sale (având în vedere tinereţea autorului), acesta reuşeşte să surprindă audienţa, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, să contureze personajele cu suficientă abilitate scriitoricească, să realizeze o lucrare plăcută, prezentând reuşite şi eşecuri, fast şi nefast, picurând peste toate acestea o veritabilă simţire românească, îmbogăţită, valorizată şi călită în focul dorului de ţară.

Întâmplările sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind încă în spaţiul american sau vest-european. Firul epic incumbă atribuirea fiecărui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viaţă, dar şi de spectator al acesteia (îmbogăţit printr-o nouă perspectivă asupra experienţelor trăite). O posibilitate unică pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap şi de a-şi construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrării sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta poveştile de viaţă şi de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificaţii speciale, prin întreţeseri – în jurul acestor pitoreşti personaje – a noi aure de lumină. Năzdrăvanul Dumitru Sinu este – în această carte – exemplul unui luptător, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenţă cu o răbdare de fier şi o rară consecvenţă, în atingerea ţelurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e şi hâtru, pe deasupra, ce reuşeşte să creeze din povestea sa de viaţă, o poveste pe care cititorul o va recunoaşte, asumându-şi-o cu încredere. Indiferent că se derulează aventurile existenţiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este voinţa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare trăire, esenţialul, plusvaloarea, morala.

Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizată de autorul însuşi: “63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN. Dacă ar fi să polemizăm pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona şi a-i evidenţia toate caracteristicile, implicaţiile, avantajele şi uneori, dezavantajele, aşa că las la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră alegerea prototipului uman care să întrunească toate cerinţele pentru a-l ridica la rangul de prieten. “

Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexă, autorul realizând un mozaic al evenimentelor trăite de acesta. Momentele esenţial-umane: naşterea, şcoala, prima dragoste, căsătoria, familia, prietenii, sunt cele care au lăsat urme adânci în conştiinţa eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viaţa, cu momente de bucurie ori de aspră dezamăgire, de fericire sau de tristeţe aparent iremediabilă. Mediind fiecare conversaţie avută cu eroul cărţii, Octavian Curpaş face scurte prezentări, introduceri, oferă explicaţii suplimentare, probând astfel o vastă cultură generală (atât a sa, cât şi cea a personajului său). Momentele se sudează, astfel, între ele, fără întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrării să conţină atât secvenţe unice, istorii separate, de sine stătătoare, dar şi piese de legătură cu acelaşi puzzle existenţial relatat (prin invizibilele reţele create între fiecare personaj şi personajul central al cărţii).

Convingerile eroului, care are la bază şcoala vieţii (aşa cum o numeşte el), se împletesc armonios cu scurtele divagaţii cu valenţe de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emoţional să conţină sarea şi piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iată ce opinează autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu şi soţia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cărţii, o dragoste care supravieţuieşte timpului, păstrând vie flacăra spiritului. O poveste extrem de frumoasă, între doi oameni care au ştiut să-şi unească destinele şi să păstreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”

Cât despre epuizarea poveştilor de viaţă ale personajelor cu care nea Mitică s-a intersectat de-a lungul vieţii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii şi cunoscuţii lui nea Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuţi în exil, încât dacă ai răbdare să le analizezi în amănunţime, este puţin probabil să nu descoperi în fiecare măcar un grăunte de învăţătură sau o picătură de cunoaştere. 460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci ţări, pe două continente! Cei care i-au fost apropiaţi, s-au bucurat şi se mai bucură încă de păstrarea amintirilor vii în memoria lui.”

Motivaţiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alergă spre împlinirea unui vis, indiferent că se numeşte visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul şi conjunctura istorică nefavorabilă i-au făcut să părăsească ţara şi să-şi caute norocul în altă parte. Severa şi nejustificata prigoană comunistă le-a determinat să ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reuşesc să-şi convertească visul în acceptare, recunoaştere, împlinire şi prestigiu. Începuturile fiecărei poveşti de viaţă sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate nouă, bazată pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, bătălia pentru câştigarea încrederii şi respectului, dusă cu foarte multă determinare, permite ca războiul să fie câştigat. Pentru cei mai mulţi emigranţi, adoptaţi de ţările în care au purces, finalizarea acestui acerb război înseamnă începutul adevăratelor reuşite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunităţi şi, mai ales, prin satisfacţia produsă de recunoaşterea eforturilor proprii. Lucru care, din păcate, în România zilelor noastre, se întâmplă mult prea rar sau aproape deloc. Iată una dintre motivaţiile exodului tinerilor şi oamenilor de valoare ai ţării, care pleacă pentru a lucra şi de a crea plusvaloare unei altei ţări (a „viselor” lor, adesea împlinite).

Cu toate acestea – şi aici este cazul lui nea Mitică, dar şi al lui Octavian Curpaş – ţara de suflet rămâne România, cu mai mult relele şi mai puţin bunele ei. O ţară pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care păstrează o dragoste profundă, cum o umilă rugăciune în prag de seară. O ţară în care dorm strămoşii, trăiesc părinţii şi la care visează să revină…cândva. Iată ce relatează despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a văzut lumina zilei personajul său, probând admiraţia şi dragostea pentru tărâmul străbun: „Localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodată, indiferent de sutele sau miile de mile depărtare la care vieţuiau, nu şi-au uitat locurile în care au fost plăsmuiţi. Când fac aceste afirmaţii le susţin cu putere prin exemple certe, cunoscând mulţi români care au ales calea străinătăţii, dar care nu şi-au renegat şi nu şi-au uitat vreodată obârşia.” Reamintindu-şi întâlnirile românilor din diaspora, bunăoară la Paris, Dumitru Sinu povesteşte, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”.

Galeria persoanjelor lui Octavian Curpaş este diversă, cuprinzând poveşti incredibile de viaţă ale trăitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isăcescu, Vasile Ţâra, Stoian Brăiloiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Ştefănescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de către Dumitru Sinu cu foarte mare acurateţe, este completat apoi de către autor, cu detalii esenţiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersecţiile întâmplărilor vieţii eroului cărţii şi alte popoare ori etnii, precum evreii sau ţiganii, insolitul personaj interesat fiind de tradiţiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenţa în decursul istoriei. Şi cu această ocazie, atât eroul cât şi autorul cărţii, probează o solidă cultură generală, dublată de o amplă activitate de documentare, investigare. Iată însemnătatea acordată acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor. Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!”.

Planurile existenţiale pe care autorul le urmăreşte în derularea firului său epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedită de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoţi, comercianţi, afacerişti), ceea ce conferă lucrării de faţă o valoare testimonială certă. Despre acea perioadă, când prigoana comunistă era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora românească. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele şi mărturiile, au fost intenţionat măsluite, tocmai pentru ca istoria să fie rescrisă în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazată pe adevărul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibilă. Astfel de personaje, precum nea Mitică, venite din acele vremuri, prin mărturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o altă manieră.

O astfel de iniţiativă onestă, făcută cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importantă, pe atât de lăudabilă. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emoţionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, o nouă viziune socio-psihiologică, din perspectivă istorică, asupra diasporei. O lucrare căruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra poveştilor de viaţă prezentate. O carte ce ar trebui să fie prezentă în orice bibliotecă ce se respectă, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regăsirea propriei identităţi. Un subtil îndemn la recăpătarea demnităţii naţionale a românilor, făcută în stilul – deja arhicunoscut – ce poartă amprenta lui Octavian Curpaş. Poate, ca să nu uităm niciodată că: „Acolo unde este inima ta, acolo e şi casa ta!”

Gheorghe A. Stroia

Adjud – ianuarie 2011