Cuvânt și iubire

Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu

Artur Silvestri venise parcă din altă dimen­siune. Se întâmplase în anul 2006 când am primit pentru prima dată buletinele ARP. Această întâlnire pe căi nevăzute mi-a dat ocazia să pă­trund în România Tainică. O Românie Tăcută şi totuşi vie, aşa cum o simţeam în sinea mea fără putere de a mă putea exprima. Alături de emi­nen­tul OM Artur Silvestri am găsit calea şi locul de a putea striga lumii gândul meu. „Priveam în aceeaşi direcţie“, pregătindu-ne „să fim gata să primim moştenirea lor: mărturisirea credinţei în Hristos“. Am învăţat că „nu sunt singură“, am învăţat că nu am de ce mă teme, atâta timp cât credinţa îmi va fi cea care îmi va arăta drumul, aşa cum îmi scria Artur Silvestri la începutul corespondenţei, în anul 2006: „Mulţi se deprimă când capătă sentimentul izolării şi mulţi se întăresc la auzul veştii că «Nu suntem singuri». Aceasta era, deci, o metodă (care, de fapt, a adus mulţi oameni de la mari depărtări mai aproape unii faţă de alţii) care, însă, nu poate fi per­fectă dacă se întâlneşte şi cu gândurile rele sau atitudinea de făcător de rău.“

Nu l-am cunoscut personal. Prin intermediul undelor calculatorul meu prinsese viaţă. Revistele se năşteau sub ochii mei. „Revistele noastre“, cum îi plăcea să audă de la noi, colaboratorii. Ţinea cont de părerea fiecăruia. A promovat nume necunos­cute, dând şansa tuturor care doreau să se exprime. Verificam împreună în noapte reuşita muncii sale. Doream să fiu elevă sârguincioasă care nu are voie să dezamagească.

Îl vedeam în noapte ca pe un călugăr venit din altă lume. A plecat spre cărţi vechi, spre chipuri domneşti ce au făcut istorie. O minte luminată ce încerca să vadă dincolo de noi, viaţa. Era ca o rugă­ciune în noapte pentru noi cei care trudeam în „gră­­dina“ sa. O voce puternică, un suflet cald, o mo­destie neînţeleasă decât la schiturile din munţi.

Parcă începusem din nou să învăţ să merg, să văd, să citesc. Se crease o armonie a clipei care este unică. Eram mereu elevă în faţa dascălului gata să beau din apa fântânii plină de înţelepciune. Dra­gostea de neam, de ţară şi de loc mi le puteam ex­prima. Am putut să mă întorc în timp, pentru a vedea drumul moşilor mei marcaţi de trecerea tim­pului. Mereu găseam elemente comune. Ceva din­colo de om, dincolo de spaţiu şi timp.

Pentru mine această perioadă a fost mereu o şcoală a vieţii în care zi de zi învăţam câte ceva. Mesajele din noapte, schimburile de idei, sfaturile şi cuvintele de îmbărbătare mi-au redat încrederea în mine. Mereu eram nemulţumită de mine. Scrii­torul Artur Silvestri mă percepuse altfel.

Abia acum, răsfoind file de corespondenţă, şi citind mai atent, sunt copleşită de personalitatea remarcabilului cărturar. Eram mereu conectată la toate evenimentele: „Războiul icoanelor“, „Moşte­nirea Gojdu“, „plecarea Patriahului Teoctist“ etc.

Nu am fost îndrumată numai în scris. Am cu­noscut locuri magice pe care le visa în nopţile târzii cu ochii deschişi. Mi-a adus mai aproape Ceahlăul, Valea Bistricioarei cu nucul din grădină sub frun­zele căruia se auzeau şoapte tainice. Acolo, în acel loc, inima bună a omului Artur Silvestri se sim­ţea în viaţa sătenilor. Îi ajuta cred la masa de dumi­nică pe care o primeau cei săraci prin grija părintelui Irina.

L-am cunoscut pe bunul părinte Iustin Pârvu, în vara anului 2007. Artur Silvestri mă îndemnase să ajung în faţa „celui mai mare duhovnic al nea­mului“, folosind acele vorbe „Nu suntem singuri! Nu vă temeţi“, având permisiunea de a merge din partea lui. Când m-am prezentat în faţa duhov­ni­cului şi a auzit numele lui Artur Silvestri, am văzut în ochii părintelui blândeţe şi o mică tresărire. Pri­mind binecuvantarea mi-a înmânat tăcut o carte.

Îmi amintesc că animată de vizita mea în acele locuri sacre i-am relatat imaginile şi sentimentele care mă copleşiseră. Îl adusesm în acea lume dragă lui şi totuşi atât de sensibilă. Provocasem o tristeţe fără să vreau. Am înţeles şi i-am cerut iertare, aşa cum uneori o mai făcusem.

Poate fără să vreau uneori l-am supărat cu te­me care mă iritau şi pe mine. Acest Mare Om şi drag mie, avea parte de „români anonimi“ ce în­cer­cau să intimideze prin rău, neştiind că deasupra operei şi a personalităţii marelui om protecţia di­vină este mai puternică.

Îmi devenise foarte apropiat. Făcea parte din familie împreună cu Doamna Mariana Brăescu Silvestri. Problemele personale erau discutate şi pri­meam încurajări de fiecare dată. Dacă îmi făceam griji pentru feciorul meu şi dânsul îmi scria înţe­legător despre grija pentru feciorul plecat departe.

În ultima perioadă vacanţele noastre erau cre­io­nate şi din dorinţa de a cunoaşte locuri pe care mentorul meu uneori mi le descria. Împreună cu so­ţul meu nu ezitam să poposim la Sâmbăta, Să­pânţa, Prislop şi alte locuri pline de istorie. Mă făcea să cred că sunt un reporter al revistelor me­reu în locuri binecuvântate.

În ultima mea vacanţă, anul trecut, îi promi­sem că voi merge la Mănăstirea Bistriţa, dânsul dorind să scrie despre Arhim. Ciprian Zaharia, care se prăpădise în decembrie 2007. Iată ce îmi scria atunci:

„I-am fost aproape în anii de plumb când se chi­nuia să restaureze mănăstirea şi a reuşit; a re­făcut, mai apoi, mulţimi de schituri şi de mănăstiri pe toata Valea Bistriţei, purtându-se ca un episcop şi, la drept vorbind, ca un voievod. Despre Mănăstire, am scris o carte în 1988, o monografie de aproape 1000 de pa­gini până azi inedită, dar o să trebuiască s-o public cât de curând; într-un fel este chiar de­dicată lui.“

Am regăsit locul aşa cum îmi fusese descris. Oriunde mergeam în vacanţă, era cunoscut în lă­caşurile de cult prin daniile şi românismul său.

În vara anului 2008 ajunsesem la o mănăstire în Moldova. Stareţul mănăstirii urma să plece la Bucureşti pentru a se opera la ochi. Nu cunoştea pe nimeni, se temea că nu-i ajung banii. Atunci a fost unul din puţinele momente când l-am apelat te­lefonic pe Artur Silvestri. I-am cerut ajutor. Am rămas uimită când s-a oferit să suporte costul ope­raţiei şi să aibă grijă de bătrânul părinte. Nu a fost însă nevoie. Dar mărinimia omului Artur Silvestri m-a urmărit mult timp.

Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu. Va rămâne unic în sulfetul meu, me­reu prezent în rugăciunea mea. Am fost mereu în­ţe­leasă şi sfătuită.

În ultima perioadă l-am perceput trist şi preo­cupat. „Plecarea lui“ o percep acum ca ceva firesc, după voia Tatălui Ceresc, într-o lume mai bună, într-o împărăţie a îngerilor. A fost pentru mine un „înger“, va rămâne la fel. Voi încerca să-i urmez sfaturile, pentru ca, de-acolo, de sus, să nu-i pară rău că şi-a irosit timpul. Opera sa vastă, personali­tatea sa grandioasă nu va fi dată uitării. A „zidit“ ceva în noi, a înveşmântat „cetatea“ în straie ale biruinţei.

„Lumina de noiembrie“ o presimţea… Acea „pace“ ce urma să vie. Iată ce îmi scria în noiem­brie 2006, urmărit de „lumina de noiembrie“.

„Astăzi, mai către după-amiază, târziu, s-a în­tâmplat să ajung pe Dealul Mitropoliei, având un scurt răstimp liber şi doar pentru mine. Când am ajuns în vârf, lângă clopotniţă, mi-am dat seama că începuse să se însereze uşor, aşa cum se petrece ziua pe nesimţite în această perioadă din an. Era pretu­tindeni nu linişte ci pace, de fapt o alcătuire a tim­pului unde părea să nu mai răzbată nimic din incidentalul repede trecător ci numai o strângere de esenţă purificată de atât de multe ori încât nici nu i se mai simte realitatea. Pretutindeni sentimentul de nou ori de altceva se înstăpânise şi cuprin­dea orice făptură ce se apropia într-un fel învăluit ca şi cum aerul s-ar mişca fără să se mişte.

Puţinele suflete ce se aflau acolo, la acea oră, înaintau tăcute ca şi cum ar fi existat în altă vreme şi în altă realitate. Dar la drept vorbind, aşa şi erau. Mai jos, în vale, oraşul zilei nedefinite nu făcea să pătrundă până aici nici măcar cel mai mărunt semn că ar exista iar zgomotele ocupaţiilor obişnuite erau cu totul stinse, ca şi cum s-ar fi oprit în faţa unui Cort impenetrabil. Întinsa esplanadă a Mitropoliei părea pustie însă biserica s-a dovedit a fi neîncă­pă­toare. O mulţime de români de peste tot se adu­nase înlăuntru, ascultând liturghia; toţi şedeau în genunchi, orânduiţi după tradiţie, femei despărţite de bărbaţi, o lume de nădejdi adunate la un loc şi concentrate într-o singură direcţie. Scena de vecer­nie, cu chipuri trudite însă purificate aici de un gând senin, misterios şi cunoscut de toţi; ora de sat îndepărtat, într-o biserică mică unde rugăciunile se spun şoptit, în cuvinte simple şi în propoziţii neîn­văţate ci simţite atunci. O pace stranie, un extract calm, fără vârstă, de loc de peste tot, redus aici la a cincea esenţă.

Ceva mai târziu am ieşit în pridvor, cu lumâ­nările în mână, stăruind o vreme cu gândul la vii şi la adormiţi. Şi mai la urmă, am plâns iarăşi gân­dindu-mă la cel ce mă sfătuieşte în fiecare clipă, de acolo de unde doarme pentru veşnicie, sub nucul din grădina casei noastre de pe Ceahlău. Seara co­borâse uşor, în culorile ei fumurii, indefinite. Şi, deodată, fără să îmi dau seama de unde venise, o mişcare enigmatică de aer imaterial răspândise frun­­zele uscate doar câteva momente şi mi se păru că pulsează ca şi cum în preajmă ar fi fost o bătaie de aripi nevăzute.“(23 noiembrie 2006, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Dr. Artur Silvestri)

ARTUR SILVESTRI va rămâne mereu men­torul de dincolo de timpuri. Un înger prezent în lumea noastră tăcută.

Am învăţat că „nu sunt singură“, am învăţat că nu am de ce mă teme, atâta timp cât credinţa îmi va fi cea care îmi va arăta drumul, aşa cum îmi scria Artur Silvestri la începutul corespondenţei în anul 2006.

MARIANA GURZA

2oo8