„ÎNȚELEPTUL DIN AMERICA“
Alexandru Nemoianu – opera în analize și exegeze
Documentar inițiat, îngrijit și prefațat de Artur Silvestri
Volumul cuprinde analize, studii și comentarii despre cãrțile lui Alexandru Nemoianu, apãrute în diferite reviste românești sau, cele mai multe, alcãtuite special pentru aceastã culegere cu caracter de sintezã preliminarã.
UN SENS AL NÃDEJDII
Soarta operei lui Alexandru Nemoianu este tot atât de stranie ca și opera însãși. În acest caz, un complex de împrejurãri potrivnice oprește privirea calmã și cuprinzãtoare și amânã în chip greu de înțeles atât valorificarea operei cât și percepția ei dacã nu chiar împiedicã pânã și citirea însãși. Contribuie la aceasta, între altele, dificultãțile în a fi clasificatã ca gen și formulã. Scriitorul e socotit, prin simplificare stereotipã, când istoric, când prozator iar producțiile lui, fiind neobișnuite, nu par sã atragã aprioric sau intimideazã. Dar nici tematica nu pare mai apropiatã spiritului comun.
„Istoria românilor-americani“ (materie cu aspect specios și, în aparențã, obiect de erudiție seacã și arhivisticã), memorialisticã „țãrãnismului“ afirmat violent în „Borloveni“ sau aceea i-revendicativã și elegiacã din „Puccini 4“ sunt tot ce poate fi mai rebarbativ în viziunea intelectualului de atitudine creolã și a belferimii lucrând dupã tipar. Și cum scriitorul viețuiește într-o recluziune anahoreticã în ținuturi îndepãrtate și nu cultivã prietesugul zgomotos și spiritul gregar, manifestându-se în manierã gravã, reflexivã și ticãitã, incapabil nu a practica ci chiar a pricepe tocmeala, învoielile și scara de valori rezultatã din troc, rãspândirea prin lecturã e restrânsã deși opera existã cantitativ și, privita atent, ar trebui sã impunã. Și exegeza nu putea fi decât firavã pânã la un punct, conținând o vreme mai mult recenzii întâmplãtoare și puține.
Aceastã situație nici nu uimește în climatul de grotesc, pestriș și de ierarhii de valori clãdite anapoda ce domnește la noi unde în tradiție ancilarã se sãrutã pânã și papucii boierimii depravate de prin divane în vreme ce cãrturarului reținut și gânditorului eretic — socotiți a nu avea greutate în
imediatul chiverniselilor de neam-prost — le rãmân disprețul și omisiunile voite sau nepãsãtoare. Concluzia ce s-ar fi obținut pânã deunãzi, indicând cã existã opera dar lipsește penetrația nici nu ar fi avut importanțã cãci nu atât adulația contemporanilor dã valoarea ci stãruința ecoului în timp și puterea „scriselor“ de a înrâuri (fie și prin adagiu anonim și apoftegma devenitã „folklor“) creând interogații periodice; acestea dacã nu ar ilustra cazul dramatic când, ignoratã în vremea ei, opera ar îngãdui abia probabile restituiri și nãdejdi în descoperirea târzie. Cum însã la noi, unde metoda „ingropãrii de viu“ a celui inconform face furori și ridicarea scãrii de valori se face cu exclusivism încã de azi (dacã nu chiar de ieri prin selecția aprioristicã) încrederea în dreptatea posteritãții trebuie sã fie mai redusã decât ne-ar întãri-o vremurile neconvulsive cum nu sunt cele ce le trãim. Rezultã cã ipoteza justițiarã în forma ei metafizicã trebuie mai degrabã stimulatã prin ajutor contemporan și contribuție fãrã iluzii însã cu simțãmântul viu al mãsurilor echilibrate.
Cartea aceasta acoperã în fapt goluri anterioare deși fusese plãnuitã ca omagiu de vârstã rotundã într-un fel, totuși, diferit de obișnuitele „melanges“ (incluzând evocãri de personalitate, „fortuna“ și studii în subiecte de tot felul. În locul lor s-au adunat câteva zeci de comentarii, eseuri și, puține doar, cronici și recenzii care, deși cântãresc — ca majoritate — sufficient cât sã impunã, abia dacã deschid un dosar al receptãrii în felul unor pagini preliminare.
Cãci depãșind prejudecãțile, cititorul începe a descoperi cu uimire cã acolo unde pare a întâlni examinare de istoric este, de fapt, un gen rar de literaturã sapiențialã cultivând fãrã model explicit apologul, „cuvântul de
Învãțãturã“ și „povațã“ precum în alte vremuri când nu literatura ci cercetarea ziditoare constituia formula predilectã și cu efect și cã autorul tinde nu spre dizertație de catedrã ci —prin adagiu și apoftegmã — la „exemplar“ și înțelepțire.
Proza însãși nici mãcar nu-i ficțiune propriu-zisã ci povești libere extrase
din viațã sau, mai bine zis, fulgurații de un fel memorialistic de o ingenuitate uimitoare și unde adeseori aripa angelicã a poeziei bate rar, ritmic și impresionant precum în prea puține din creațiile de seamã care nici nu au gen, specie și asemãnãri. Literatura însãși, de fapt „creația“ (cãci aceste întocmiri sunt literatura dar situatã în altã vârstã, poate coetanee cu însemnãrile medievale de scriptoriu) e un fel de șir prelung și rapsodic de „eseuri“ adicã de „încercãri“ în sensul originar unde, dacã ar trebui sã se cuprindã întreaga lor semnificaþie, chiar înþelesul mistic ar fi prezenþa de cãpãtâi.
Dar și tematicã se dovedește a fi altfel decât pare. Ceea ce, în cercetãrile
despre „românul american“, dã sentimentul studiului de erudiție pe subiect impus (fiind, în fond, dovezi de spirit cãrturãresc înzestrat și meticulos) se reveleazã deopotrivã ca reflecții asupra „modelului existențial românesc“, în fond un originism consubstanțial ce se poartã cu sine inerent peste incidentalul geografic și contextul îngãduitor sau ostil. „țãrãnismul“ însuși al Borlovenilor se adaugã acestui mister de conformație prin ecou de unitãți organice și, de oriunde am lua-o, se rãsfrânge în impresionantele dovezi de materie medularã cãlinescianã întruchipate de „spiritul getic“, de sadovenism și de regresiunea cãtre arhaic. Filosofia însãși este aici ieșitã din realitãțile necontingente și nu-i de mirare cã în satul primordial, codificat de ritualuri, hotare, obiceiuri și cutume enigmatice, sentimentul vieții în spiritual comunal, de „loc de origine“ dezvoltat prin ținuturi, plasi și „țãri“, triumfã ca legitimitate. Acesta este, la drept vorbind, și argumentul memorialisticii „bucureștene“ din Puccini 4 și împrejurimi care nedumerește printr-un bucureștenism de cartiere tradiționale, de „mahalale“ strãvechi și de lume așezatã în mãsurile vieții la țarã inevitabilã într-o federație de sate precum Bucureștii originari.
Perspectiva este pretutindeni „ereticã“ având, de fapt, o inactualitate ce se întâlnește cu greu la noi unde stereotipul impus constã în semidoctismul
petulant, „urâtul“ steril și o maladie a urii fațã de sine ce stricã pânã și destule suflete tari. Însã aducând reacþiune și argument, aceasta trezește, impresioneazã pe cãi nelãmurite și stimuleazã. Fiindcã, în ultimã analizã, aceastã carte cuprinde un șir de revelații și desfãșoarã un sens al nãdejdii care, la rândul ei, este regãsitã cu uluire ca și cum spiritul colectiv se trezește dintr-un lung somn dogmatic în luminile pure, calme și aurorale.
ARTUR SILVESTRI
25 Aprilie 2008, în Vinerea Mare
O REALITATE DE CARE AVEM NEVOIE
Alexandru Nemoianu, admirabilul nostru contemporan din America, „rãmas — acolo unde e — un adevãrat reazem al spiritului tradiției românești“, vegheazã și trãiește clipa știind cã „nimeni nu este singur“; cu noi fiind Dumnezeu. De peste ape, îndemnul cald „sã nu ne fie fricã“, sã ne pãstrãm credința moștenitã, ca niște adevãrați „tradiționaliști“, cu inima sus cãtre Dumnezeu, încrezãtori în noi și în taina locului, vine șoptit prin paginile cãrților Domniei Sale.
Cãrțile Domnului Alexandru Nemoianu „dezvoltã în mod natural opera de gânditor creștin, fiind un punct de vedere nou și articulate asupra modelului existențial românesc“. Este OMUL care crede în ADEVÃR, știind cã doar El ne face liberi. „Adevãrul este o Persoanã și mai exact, Una care cuprinde, într-un întreg de o ființã, Adevãrul, Calea și Viața.“
Și mie îmi place expresia D-lui Artur Silvestri „Enigma prin Neamuri“. „Ceva nevãzut, de demult, ce unește și întregește indiferent de timp și spațiu. Venind din vãile Almãjului, unde „oamenii lui sunt doina, începutã cine știe când și care se continua mereu aceași în fond și mereu tânãrã și fermecãtoare în formã, în forma nouã în care se îmbracã“, îl regãsim adesea pribegind prin locurile dragi, cu ochi de prunc, cu ochi de adult, cu sufletul încãrcat de același miraj. Probabil în tainicul lumii îndepãrtate, asemenea unui cãlugãr vizionar, prin rugãciunile sale, retras din rãutatea lumii, ne-a facut o radiografie completã a vremurilor ce le trãim.
Într-o societate bulversatã de multã „politichie“ și confuzie, m-am aplecat în aceste zile asupra cãrților Domniei Sale, și m-am oprit asupra unor „Fragmente din vremea persecuțiilor“, o carte de eseuri și „însemnãri rãzlețe“ și adnotãri scrise de autor în anii 2005 și 2006. Dacã nu aș cunoaște drumul Domniei sale, citindu-l, aș fi fost convinsã cã mã aflu în fața unei cãrți scrise în chilia unui blând monah ce încearcã sã descifreze ecuația lui Dumnezeu. Și cred cã pentru dânsul nu existã necunoscute. Biblia i-a fost abecedarul, istoria, și celelalte științe. Harul divin se primește prin credințã și multã rugãciune. Dumnezeu l-a mângâiat la vreme pentru vremuri… Pentru Alexandru Nemoianu „lumea aceasta, în care trãim, este o stare cãzutã, contaminatã de rãu, sub pãcat. Ea este stãpânitã de puterile rãului și acestea nu pot oferi decât o iluzie, o minciunã / o fraudã, singurul rod ce îl poate zãmisli „tatãl minciunii“.
Suntem în prag de alegeri. Poate ar fi bine sã meditãm la spusele „Înțeleptului din America“. Fiecare din noi având un „rol unic“: „Diversitatea uluitoare a evenimentelor istorice, „schimbãrile“ de care vorbeam, sunt toate ocazie, posibilitate, pentru fiecare persoanã de a alege între bine și rãu și, astfel, putința de mântuire. Formele sub care suntem chemați la participare sunt mereu noi și fãrã precedent și de aceea alãturarea la bine sau la rãu tot mereu va fi fãrã echivoc.“
Dl. Alexandru Nemoianu ne avertizeazã cã, „împlinirea personalitãții umane, mântuirea ei, nu vine în și prin Istorie ci la capãtul ei. Dar cele spuse la nici un caz nu înseamnã cã în existenþa sa pãmânteascã omului i se cere sã fie pasiv, detașat, „neangajat“. E dovada adâncii înțelegeri pravoslavnice a rostului individului cãci așa aratã Sfântul Teofan Zãvoratul „Nimic nu vine fãrã trudã. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna alãturi de noi și gata sã se iveascã, dar el se dãruie doar acelora care cautã și trudesc și încã mai vârtos acelora care cãutând își istovesc tot talentul ce le-a fost dat și abia atunci, cu toatã inima își înalțã glasul strigând: «Doamne ajutã-mã!»
Alexandrul Nemoianu – „un truditor“ al neamului! Sfințenia „locului“ o trãiește tainic. Știe cã dãruind, va dobândi! Un OM puternic,avându-l pe Dumnezeu alãturi.
Alexandru Nemoianu – un scriitor complex. O profunzime șlefuitã, alãturi de oameni, naturã, necuvântãtoare, într-un „Rai în care ne-a vrut Dumnezeu“. Un fin observator al Lumii, ce știe ce înseamnã „jertfa“, arãtându-ne drumul spre ADEVÃR, SPRE MÂNTUIRE.
Nu am citit niciodatã ceva atât de compact în câteva fraze. O trecere fireascã de la adevãr și religie, loc și lume. Domnia sa meritã sã fie încurajat! Mai are multe de spus! Rãmân chiar la convingerea cã ar trebui sã-i scoatem separat, într-o carte, frazele înțelepte pline de tâlc și adevãr, adevãrate povețe.
Citindu-l, m-am cutremurat cum a gândit în anii trecuți și ce se întâmplã astãzi; modul Domniei Sale de a vedea lumea este impresionant.
Așa o vãd și eu… o nebunie în plus. Globalizarea, religia, problemele social-economice sunt prinse perfect. Așa și este. Un curaj uimitor! Nici nu ai spune cã ar fi arheolog sau istoric… mai degrabã sociolog… și cred cã ar fi fost un Parinte bun… Un vrednic ucenic al Parintelui Justin Pârvu …
Alexandru Nemoianu „e o realitate izbitoare“. O realitate de care avem nevoie.
Cu Dumnezeu înainte, Domnule Alexandru Nemoianu!
Mariana Gurza
( Fragmment din volumul: „ÎNȚELEPTUL DIN AMERICA“ -Alexandru Nemoianu – opera în analize și exegeze.Documentar inițiat, îngrijit și prefațat de Artur Silvestri, INTERMUNDUS, 2008)
