“VIAŢA TRECE, AMINTIRILE RĂMÂN…”
VICTIMELE DIN CUPCA ALE MARŞULUI DE LA FÂNTÂNA ALBĂ
Magdalena Morar, Bucovina pierdută*
VIAŢA TRECE, AMINTIRILE RĂMÂN…”- de MAGDALINA MORAR , ediţie îngrijită de Eleonora Schipor (ed.Storojineţ, 2006)
Inimoasa profesoară, scriitoare, Eleonora Schipor ne aduce în prim plan pe MAGDALINA MORAR, poetă populară, folcloristă, publicistă, plecată în lumea celor drepţi în toamna anului 1999.
Eleonora Schipor consideră că “urmele” condeiului înmuiat în cerneala tulbure a vetrei satului bucovinean, în vremuri la fel de tulburi, exprimate cu har şi talent, liric sau publicistic de către bardul popular din satul Cupca, merită să fie cunoscute.
Poeta Magdalina Morar prezintă jalea, amarul, umilinţa românilor deportaţi şi înstrăinaţi de glie şi fraţi. Au suferit, au plâns, au blestemat, dar s-au rugat continuu pentru salvarea fiecăruia şi a naţiei căreia îi aparţineau. Scrierile Magdalenei Morar sunt pagini de istorie veridică a românilor, documente de netăgăduit, argumente convingătoare din vremea pustiiri sfântului pământ bucovinean şi a sufletului locuitorilor săi. Stilul de a scrie al poetei este direct, sincer, profund.
Aducându-le în atenţia publicului, culegătoarea versurilor, speră că oamenii de cultură şi de bună credinţă, adulţii şi tinerii vor prelua mesajul versurilor şi prozelor acesteia pentru a le pune la temelia iubirii, respectului de neam şi de ţară întru păstrarea identităţii culturale, naţionale a românilor. Din dorinţa de a face cunoscută personalitatea şi scrierile Magdalinei Morar, scriitoarea Eleonora Schipor, ea însăşi autoare a mai multor cărţi, a întreprins o cecretare minuţioasă a publicaţiilor periodice în care a publicat poeta populară, adunând şi salvând de la pieire adevărate nestemate lirice. Prin truda şi strădania profesoarei, “numele Magdalinei Morar nu va fi dat uitării”. Să procedăm asemenea Eleonorei Schipor şi să scoatem la lumină alte şi alte nume ale românilor daţi uitării, deşi operele lor sunt valoroase şi autentice.
Mariana Gurza
După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.
Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.
Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.
Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.
Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:
– Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?
– Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!
Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:
– Duceţi-vă acasă, vedeţ-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi.
Mulţimea s-a înfiebântat. Şi oamenii strigau:
– Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…
Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:
– Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!
Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.
Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.
Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.
Un frate de-al mamei, Andronic Morar, s-a izbit la pământ şi glontele i-a trecut printr-o îndoitură a sumarului. De frică, a rătăcit vreo patru zile prin pădure. Marta Şorodoc, fată de 18 ani, avea un frate mai mare care îşi continua studiile în România. Avea biata cupceancă liceul neterminat şi vroia şi dânsa să treacă graniţa, ca să-şi poată termina învăţătura în limba maternă. Avea păr lung şi mătăsos şi după ce au împuşcat-o, grănicerii au tras-o de cozi şi au aruncat-o într-o groapă comună, în care se mai zbăteau şi oameni ce aveau să fie îngropaţi de vii. Arcadie al lui Toader Plevan din Cupca a fost rănit şi transportat la spitalul din Hliboca, dar acolo nu i-a fost acordat nici un ajutor medical. A fost aruncat de viu într-o groapă din cimitirul evreiesc, pe faţă i-au pus sumanul, iar deasupra au dat lut. Un hlibocean care a fost silit să facă acest lucru, avea să povestească mai târziu despre acest act de barbarism autorităţilor româneşti. Împuşcaţi şi zvârliţi într-o groapă comună au mai fost cupcenii Ion Gâza, Arcadie Palicârja, Ion Belmega. Ce frică şi ce amar au îndurat părinţii acestora! Greu i-au crescut, i-au ferit de primejdii şi nici nu le-au putut închide ochii, nici n-au avut voie să-i înmormânteze.
Vasile Dugan, tot de la noi din Cupca, a fost împuşcat în gât. Cu greu a ajuns acasă, dar a fost arestat. Fratele acestuia, Ion Dugan a stat ascuns dupa ce s-a întors de la graniţă.Cineva l-a pârât, a fost luat de acasă şi a murit în închisoare. Mihai Plevan, cojocar bun, când s-a pornit să treacă frontiera, a luat cu el foarfecele de cojocărie. În timpul percheziţiei i le-au găsit şi l-au învinuit că purta la el armă albă. A fost condamnat la 10 ani de închisoare şi la 3 ani fără drepturi. După ce şi-a ispăşit toate pedepsele (a stat într-o temniţă din Sverdlovsk), s-a întors acasă şi a murit în 1954 de o boală de plămâni.Atât l-au bătut, până i-ai desprins plămânii de coşul pieptului. Dumitru Tărâţă, pârât că a fost la graniţă şi că a făcut politică, a stat , la fel în închisoare. S-a întors la Cupca cu sănătatea zdrucinată şi a murit. Ion al lui Simion Opaiţ, fecior de 20 de ani, a fost prins la graniţă. A murit în detenţie. Doi feciori ai lui Simion Alerguş, Toader şi Lazăr, unul de 23 şi altul de 20 de ani, după ce şi-au ispăşit pedeapsa, au mai fost privaţi pe un termen de 5 ani de dreptul de a se întoarce la baştină. S-au stabilit cu traiul în Ternopol, unde s-au căsătorit şi unde au şi murit. Gheorghe Luţu, un fecior sărac, a fost, de asemenea arestat pentru participarea la evenimentele de la 1 aprilie 1941. Nimeni nu ştie unde a fost dus şi unde îi putrezesc oasele. De nicăieri nu s-a mai întors nici Petru Plevan, la fel fecior sărac, care a fost pârât de o fată care a fost la graniţă. Vasile Ovaciuc, un copilandru, abia s-a întors de la frontieră şi s-a dus la fântână să scoată apă şi să-şi astâmpere setea. N-a dovedit să-şi răcorească sufletul. L-au prins şi l-au aruncat după gratii, unde a murit.
De nicăieri n-a mai dat vreo veste nici Nistor Plevan, pârât că a fost la graniţă şi dus din sat în sat între arme. La fel şi cupceanul Toader Ţâbuleac, de 32 de ani, nu se ştie unde a murit, după ce a fost scos din sat pentru participare la tragicul eveniment de la Fântâna Albă.
După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.
Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.
În 1991, când s-au împlinit 50 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă şi când mii de români din nordul Bucovinei, în frunte cu intelectualii noştri de la Cernăuţi şi cu preoţi din protopopiatele Hlibocii şi Storojineţului, s-au adunat ca să cinstească memoria celor martirizaţi la 1 aprilie 1941, am citit o poezie dedicată acestui trist eveniment.
Magdalina Morar
Ţara Fagilor, 1998
RUGĂ CĂTRE CEL DE SUS
(dedicata comemorării a 50 de ani de la masacrul de la Varniţa-Fântâna Albă, 1 martie 1941)
Dumnezeule prea Sfinte,
Te-ndură smerit părinte,
Iartă păcatele de poţi,
Sufletele acestor morţi,
(De cincizeci de ani de zile
O crecut pe ei pădure),
Ce-au venit cu pieptul gol
În bătaia gloanţelor,
Să treacă la fraţii lor.
Şi-au lăsat mamă şi tată,
Şi copii plângând la poartă,
Ce şi astăzi îi aşteaptă.
Doamne, cum v-au îngropat,
Fără sicriu, fără colac,
Fără perină sub cap.
Doar cu hainele pe voi,
V-aruncară în noroi.
V-a-ngropat în gropi comune
Ca să nu vă dea de nume.
Nimeni ochii nu v-a-nchis,
Nimeni după voi n-a plâns.
Norii când s-au scuturat
Şi roua când a picat,
Codrii doina v-a doinit,
Păsările v-au bocit,
Bocetul de jale plin
Cu amar şi cu venin.
Iar în loc de preot sfânt
V-au cântat cucii în crâng,
Ciocârliile şi grauri
V-au cântat prohodurile.
Şi dormiră-ţi ani la rând
Fără cruce şi-un mormânt,
Nimeni nu v-a pus o floare
Şi la cap o lumânare.
Magdalina Morar
(Glasul Bucovinei, 1/1994, Ţara Fagilor, 1998)
CHINUL CELOR DEPORTAŢI
Treisprezece iunie, iunie
S-a-nceput necazu-n lume
S-au început durerile,
Şi cu deportările.
Au venit în miez de noapte
Soldaţi ruşi cu puşti la spate,
Cu “zacon” de la raion
Sculând oamenii din somn.
Dezbrăcaţi, flămânzi, desculţi,
Încărcându-i în căruţe.
Bărbaţi, femei, bolnavi pe moarte
Şi copii sugaci de lapte.
Cu sudălmi şi ci ocări,
Şi ducându-i pân-la gări,
Îi suiră ca pe oi,
În vagoanele de boi.
Şi la uşi au pus lăcată,
La fereşti sârmă-nghimpată,
Să nu iasă niciodată,
Vai ce plânset, vai ce jale…
Plângeau oamenii-n vagoane,
Dar plângeau şi cei rămaşi
Nu ştiau, poate că mâine
Rândul lor poate le vine.
Trenule, marcă rusească,
Dumnezeu te pedepsească,
Fiarele să-ţi ruginească,
Că ne duci din ţara noastră.
Rămâi, Bucovină, bine,
Că ne duc acum din tine.
Rămân satele pustii
Se duc acum ai tăi copii.
Şi se da peşte sărat
Tot cu lut amestecat.
Vai, săracii oamenii
Cum mureau ca gâzelle…
După săptămâni de zile,
Ajunşi în fundul Siberiei,
Iarăşi jale, iarăşi plans
Nu aveau unde dormi…
Fire-ai taiga blestemată,
Ai despărţit copii de tată,
Să se usuce lemnu-n tine,
C-au murit atâţea-n tine!
Alţii fură îngropaţi,
Alţii-n gârle aruncaţi,
Prin pâraie, prin fântâni,
Alţii-au fost mâncaţi de câini.
Săracele mame, cu ochii stinşi,
De atâta-amar de plâns,
Vâzând pe braţe cum le moare,
Copilul drag de sete şi de foame!
Că pe-acest pământ bătrân
Au fost iude şi mai sunt,
Ce-şi vând naţia şi plaiul
Ce-şi vând Patria şi graiul!
Pentru bani şi postul său
Îl vînd şi pe Dumnezeu!
Magdalina Morar
(Almanahul Societăţii pentru Cultură Românească “Mihai Eminescu” din Cernăuţi, 1998)
