“Deşertăciunea lumii contemporane şi fiul risipitor”
22 Feb 2012 by admin, Comments Off on “Deşertăciunea lumii contemporane şi fiul risipitor”
„Desertaciunea desertaciunilor, zice Eclesiastul, desertaciunea desertaciunilor, toate sint desertaciuni“ (Ecc. cap. 1,2). Trecerea atitor veacuri de istorie arata ca omenirea cu toata puterea ei de cunoastere si de cucerire a universului este neputincioasa in fata puterii lui Dumnezeu. Sint taine la care mintea omului nu poate ajunge, chiar daca are iluzia ca in aceste vremuri pe care sfintii parinti le numesc timpuri de apostazie si idolatrie, devine un cuceritor si stapinitor al atitor domenii de cunoastere stiintifica. Toata iscusinta mintii omenesti este neputincioasa in fata puterii lui Dumnezeu, iar ceea ce omul incearca sa zideasca de veacuri, Dumnezeu poate spulbera intr-o clipa. De aceea, invatatura crestina ne invata sa nu pretuim lumea si placerile ei, intr-asa masura incit sa prejudiciem duhul lui Dumnezeu, adica sufletul care pretuieste mai mult decit nestatornicia lucrurilor pamintesti, uriciunea placerilor, dorinta de inavutire si de stapinire. Singura cale care poate invinge aceste tentatii este dragostea de Dumnezeu. Omul contemporan a ajuns asemenea fiului risipitor care nu numai ca uita de Dumnezeu, dar prin hotarirea lui de a pleca intr-o tara indepartata cu partea lui de avere arata nestatornicia si neiubirea fata de casa parinteasca care, de fapt, simbolizeaza biserica si invatatura pravoslavnica. In goana lui dupa placeri si veselie, a cazut grabnic pe calea pierzarii si cheltuindu-si averea cu femeile desfrinate a ajuns la saracie. Dar Dumnezeu, ca sa-l trezeasca din aceasta grea amortire, a dat peste acea tara o foamete grava, incit ajunsese pentru a putea supravietui sa pasca precum porcii.
Pentru cei tineri este fireasca aceasta nazuinta spre placeri si veselie, deoarece ei nu cunosc asprimea vietii. De multe ori, vezi cum in goana lor dupa desfatari si dupa o viata indestulata si-au frint aripile, au cazut in pacat si apoi in deznadejde. In aceasta euforie de a trai usor viata, omul uita de el insusi, de datoria fata de ceilalti oameni si de parinti, dar mai grav el uita de Dumnezeu si cade sub stapinirea patimilor, adica a diavolului. Asemenea fiului risipitor care se reintoarce la Dumnezeu prin pocainta, Dumnezeu primeste pe cel ce se pocaieste si paraseste calea pacatului, caci se spune: „Larga e usa si lata este calea ce duce in pierzare“ (Mt.7,13).
Dumnezeu ne arata si alta cale: „Strimta este usa si ingusta calea care duce in Imparatia lui Dumnezeu“ (M. 7,14). Doar pentru cel ce strabate aceasta cale plina de incercari, de prigoane, de umilinta si smerenie se deschide imparatia cerurilor. Iar Hristos ne indeamna pe aceasta cale sa pornim cu toata credinta. „In lume necazuri veti avea, ci indrazniti, Eu am biruit lumea“ (In 16,33). Omul modern fuge de necazuri, nu mai accepta cearta lui Dumnezeu pentru savirsirea de pacate ca scop al curatirii lor. Se poate observa cu usurinta cum se fuge realmente astazi de cercetarea constiintei, aplecarea cu atentie asupra sinelui, a ceea ce facem zilnic pentru dragostea de Dumnezeu si a aproapelui. Dimpotriva, omul si-a intors fata catre ceea ce este exterior – lumea si desertaciunile ei. Tot ceea ce o preocupa, astazi, contemporaneitatea este atit de vremelnic in raport cu vesnicia, iar stirpiciunea sufletului vine tocmai din uitarea si ignorarea celor sfinte. Duhul care salasluieste in noi ca dat de Ziditor trebuie sa se insoteasca permanent cu dragostea arzatoare catre Dumnezeu.
Orice iubeste omul: trup, bani, podoabe, pamint, ajunge cu timpul a fi miezul fiintei sale si aceasta este in afara si impotriva dragostei de Dumnezeu. Dar cum putem sa-l iubim noi pe Dumnezeu si sa fugim de amagirile lumii cind nu primim nici o mustare, cind nu avem blindetea si dragostea pentru parinti, copii si toti cei care ne inconjoara. Omul preocupat de sinele exterior, de tot ceea ce este confortabil si placut vietii uita: „Invatati de la mine, caci sint blind si smerit cu inima“. Trebuie sa ne revenim „intru sine“ asa cum a facut-o si fiul risipitor, nu sa traim intr-o stare dobitoceasca, sortita patimilor, ci sa ne facem sufletele vase curate ale Duhului Sfint. Sa nu ne lasam tentati de desertaciunile acestei vieti, ci sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca cumpatare in tot ceea ce facem. Sa cautam asemenea Samariteanului milostiv „apa cea vie“ ca sa ne imbogatim sufleteste si duhovniceste intru poruncile lui Dumnezeu.
Pentru cei tineri este fireasca aceasta nazuinta spre placeri si veselie, deoarece ei nu cunosc asprimea vietii. De multe ori, vezi cum in goana lor dupa desfatari si dupa o viata indestulata si-au frint aripile, au cazut in pacat si apoi in deznadejde. In aceasta euforie de a trai usor viata, omul uita de el insusi, de datoria fata de ceilalti oameni si de parinti, dar mai grav el uita de Dumnezeu si cade sub stapinirea patimilor, adica a diavolului. Asemenea fiului risipitor care se reintoarce la Dumnezeu prin pocainta, Dumnezeu primeste pe cel ce se pocaieste si paraseste calea pacatului, caci se spune: „Larga e usa si lata este calea ce duce in pierzare“ (Mt.7,13).
Dumnezeu ne arata si alta cale: „Strimta este usa si ingusta calea care duce in Imparatia lui Dumnezeu“ (M. 7,14). Doar pentru cel ce strabate aceasta cale plina de incercari, de prigoane, de umilinta si smerenie se deschide imparatia cerurilor. Iar Hristos ne indeamna pe aceasta cale sa pornim cu toata credinta. „In lume necazuri veti avea, ci indrazniti, Eu am biruit lumea“ (In 16,33). Omul modern fuge de necazuri, nu mai accepta cearta lui Dumnezeu pentru savirsirea de pacate ca scop al curatirii lor. Se poate observa cu usurinta cum se fuge realmente astazi de cercetarea constiintei, aplecarea cu atentie asupra sinelui, a ceea ce facem zilnic pentru dragostea de Dumnezeu si a aproapelui. Dimpotriva, omul si-a intors fata catre ceea ce este exterior – lumea si desertaciunile ei. Tot ceea ce o preocupa, astazi, contemporaneitatea este atit de vremelnic in raport cu vesnicia, iar stirpiciunea sufletului vine tocmai din uitarea si ignorarea celor sfinte. Duhul care salasluieste in noi ca dat de Ziditor trebuie sa se insoteasca permanent cu dragostea arzatoare catre Dumnezeu.
Orice iubeste omul: trup, bani, podoabe, pamint, ajunge cu timpul a fi miezul fiintei sale si aceasta este in afara si impotriva dragostei de Dumnezeu. Dar cum putem sa-l iubim noi pe Dumnezeu si sa fugim de amagirile lumii cind nu primim nici o mustare, cind nu avem blindetea si dragostea pentru parinti, copii si toti cei care ne inconjoara. Omul preocupat de sinele exterior, de tot ceea ce este confortabil si placut vietii uita: „Invatati de la mine, caci sint blind si smerit cu inima“. Trebuie sa ne revenim „intru sine“ asa cum a facut-o si fiul risipitor, nu sa traim intr-o stare dobitoceasca, sortita patimilor, ci sa ne facem sufletele vase curate ale Duhului Sfint. Sa nu ne lasam tentati de desertaciunile acestei vieti, ci sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca cumpatare in tot ceea ce facem. Sa cautam asemenea Samariteanului milostiv „apa cea vie“ ca sa ne imbogatim sufleteste si duhovniceste intru poruncile lui Dumnezeu.
“De vorba cu Duhovnicul Iustin Parvu”
sursa: http://www.monitorulneamt.ro
7 Octombrie 2006
