“Constantin Noica – Istoricitate şi eternitate”
Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească
CONSTANTIN NOICA
„De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, a trebuit să aşteptăm soarta, o mie de ani ? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnică condiţiilor istorice, năvăliri barbare, vecini sălbateci? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială, ne-ar fi aruncat irezistibil în vârtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru“.
Rândurile acestea, scrise de un tânăr acum câţiva ani, pot nedreptăţi sau nu neamul românesc; aceasta nu ne interesează. Ele ne aşează însă dintr-o dată în inima tensiunii care domină, pe toate planurile lumea românească de astăzi.
Noi ştim că suntem ceea ce se numeşte „o cultură minoră“. Mai ştim că aceasta nu înseamnă cu necesitate inferioritate calitativă. Cultura noastră populară, deşi minoră, are realizări în felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari. Şi ştim că avem în această cultură populară o continuitate pe care nu o au cele mari. Despre strămoşii noştri geţi, plugari şi ciobani s-a putut spune (Pârvan Getica, 131) că în secolul al VI-lea a. Chr. nu aveau o cultură calitativ inferioară, ci doar formal deosebită de a grecilor; tot ce-i deosebea era că ei, geţii, erau săteni, nu orăşeni ca grecii. Dar tocmai aceasta ne nemulţumeşte azi: că am fost şi suntem, prin ce avem mai buni în noi, săteni. Noi nu vrem să fim eternii săteni ai istoriei. Tensiunea aceasta – agravată nu numai prin faptul că suntem conştienţi de ea, dar şi prin convingerea că „ a fi conştient“ poate reprezenta un semn de sterilitate – alcătuieşte drama generaţiei mele. Economiceşte şi politiceşte, culturaliceşte ori spiritualiceşte, simţim că de mult nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulţumeşte România eternă; vrem o Românie actuală. Aceasta este frământarea pe care vreau să v-o descriu pe plan de cultură.
Ceea ce dă un caracter dureros conflictului nostru este că, teoretic cel puţin, el e fără ieşire. A cultiva mai departe, cu precădere, valorile spiritualităţii noastre populare, este o imposibilitate. Orice cultură majoră este personală, este o formă de individualizare, în timp ce creaţia populară este anonimă. De…altfel aceasta nici nu poate deveni o cultură deliberată, voită, ci ţine de o anumită spontaneitate creatoare, care o apropie mai mult de natură decât de cultură. Deci spiritualitatea populară trebuie depăşită spre creaţia personală. Dar cum pot apărea personalităţi de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apărea „persoana“ acolo unde – spre a vorbi kantian sau neokantian – lipseşte categoria personalităţii? Este dinainte sigur că, într-o asemenea lume, individul creator va fi în subordine faţă de individualităţile creatoare din culturile realizate; că, chiar dacă nu va imita şi reproduce, va sta în umbra celorlalţi. Şi atunci tensiunea interioară a culturii româneşti devine să te pierzi în creaţie anonimă care nu dă o cultură majoră? Sau să râvneşti către creaţia personală, care e în umbra culturilor majore? S-o spunem deschis: teoretic – după cum arătam – dilema aceasta pare astăzi fără ieşire. Din fericire, conştiinţa teoretică a insolubilităţii nu ne mai poate paraliza. În fapt noi mergem către forme istorice. Când un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui dintr-o dată forme istorice superioare.
Ce este această eternitate din care începem să ieşim ? Românul are un proverb, revelator în ce priveşte noţiunea de vreme: „Ceasul umblă, loveşte şi vremea stă, vremuieşte“. Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenţă. Vremea stă, vremuieşte. În limba germană a vremui are, dacă nu mă înşel, sens concret de durată şi petrecere (Geschehen). Aşa se întâmplă, până la un punct, în accepţiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă „vremea vremuieşte“ e tautologie. A vremui nu aduce nimic nou faţă de vreme. O repetă, o defineşte ca neîntâmplare, ca repaos. Românul mai spune: „Vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte“. Numai omul devine; vremea stă. Nu stă pentru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilităţii, cum e la Kant. Ea e încă ceva concret, spre deosebire de noţiunea de „timp“ (de la tempus) care e conceptual şi abstract. Dar e un concret nemişcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiinţei, nu a devenirii.
Alături de „vreme“ ca expresie a eternităţii, tot ce se întâmplă apare, în fond, românului, drept zădărnicie. „Toate veacurile se înţeleg ca ziua de ieri“, spune românul. Ceasul care umblă loveşte, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrâneşte, pe când vremea stă iarăşi; acţiunile şi străduinţele oamenilor, rânduielile şi împărăţiile lor – totul e zădărnicie. În această concepţie, nici efortul de cunoaştere ştiinţifică şi nici cel de desăvârşire morală, pe calapoade raţionale, nu pot sta pe primul plan. Nu ştiu dacă şi în alte părţi psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vă vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizările monumentale – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut timp ca să le înfăptuiască – dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care frământarea istorică este irosire şi pierdere. Dar – şi aici este aspectul nou faţă de tânguirea biblică – neamul românesc e şi el într-un fel solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în câmpul lui, peste trupul chiar – dar el rămâne neschimbat. „Trece şi asta“ e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne, pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei. Din această eternitate ne străduim să ieşim, deci. Pentru a descrie coborârea noastră în istorie şi părăsirea viziunii, dacă nu hieratice, în orice caz statice a desfăşurării istoriei noastre, aleg trei momente culturale semnificative: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII -lea, iar al treilea de azi, din secolul al XX-lea. În primul exemplu, veţi vedea ce se petrece într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul. În celălalt va ieşi la iveală criza şi nemulţumirea de sine, pe care o trezeşte, în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric. Iar cel de al treilea moment cultural, cel de azi, încearcă să aducă o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti; dar încearcă numai. Momentele sunt reprezentate de: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea şi gânditorul Lucian Blaga pentru ziua de astăzi.
Sursa : (Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi bibliografie de Mircea HANDOCA, „Capricorn“, 1989, p. 21 -24 )
